În compartiment miroase a transpiraţie şi a scuipat
că eu eram întins pe burtă într-o barcă şi mă chinuiam să ploscăi cu mînuţa în Dunăre
o strîngea poate, că avea degetele ca a meu cînd înfăşor aţă strîns, albe şi-i spunea să nu se mai ducă să ceară ulei de la legionarii ăia
mamă ce canal mare! curge apă în locomotivă şi pe jos, face baie, alea sînt tampoane!
se aude cum trage Jenuţa aţa prin material cu acul, soba, adică focul, că grasa aia nu mai zice nimic dacă nu faci focul în ea, nu oftează, nu o doare nimic să zică la vecina, ah! ba nu, sclipeşte la colţuri pînă pune Jenuţa, cu un bold, ziarul pe lampă să doarmă copilul
de m-ar lua cu grebla aia de adună stele de pe cer, altaru’ mă-tii de bețîv, că pînă şi ţapina ai băut-o!
Pietrele de pe Drumeacă sînt ca cartofii tăiaţi pentru fiert la piure, cre’ că nu le-a aşezat nimeni. Vreau să-i fac cunoştinţă Cărămindei cu pietroiul ăsta mare! Uite, şi-i arăt Cărăminda mea din palmă, dacă o pun aici pe pietroi, o să facă cunoştinţă, poftim! Doamna Pietroi Foarte Mare
cineva mestecă şerbetul în paharul cu apă, e aşa bine în picioarele goale pe lemn, pe unde bate soarele
la spălat, că-mi place să merg la Poşta Mare cînd punem pachet lui Tăiculiţă, e linişte pe stradă, nu prea ne mai dă nimeni „Săru’ mîna doamna Ulmeanu!”
– Ia te uită minune! Gutuiul face bocanci!
dar trebuie să fug, mă aşteaptă melcul şi nu trebuie să mă vadă nimenea
Macuţa turna dintr-o cană tot albă cu flori, m-am spălat şi după urechi şi toate stăteau pe nişte lemne care se cheamă la-va-bou
de aici se aude pădurea de brad şi după o ploaie torenţială, dacă vii aici cînd nu mai bate vîntul se aude Teleajenul, uite acolo, vezi muntele acela negru? îl cheamă Vîrful lui Crai, dar să ascultăm brazii!
Paula mi-a spus, rîzînd, că fără mămăligă nu-i bun laptele de crapă şi mi-a pus o bucăţică pe şervet.
Din subpat soarele stă strîmb pe podea, e puţin praf şi parcă latră Dolca, nu pot să mă spăl singur
domnul Ciupercă e singurul de pe stradă care are roabă de fier
picăturile sînt reci şi pietrele din curte calde, calde, nu miroase ca la Dunăre
Am spus încet bună seara! se face frig, parcă se întunecă, nu mi-e frică pentru că sînt cu nenea Niţică, cîntă, merge înaintea mea, cu mîinile la spate
– ROMAN –
(continuare din numărul precedent)
În compartiment miroase a transpiraţie şi a scuipat, lîngă doamna asta miroase a dulap de pe hol, a transpirat şi are între ţîţe rochiţa udă, iar domnul acesta stă spre mine şi dă din gură, mţa-mţa-tcha, am păşit peste valiză fără să mă sprijin de băncă, fără să-i bag mîna între picioare domnului acesta, hopa sus, cum zicea domnul acesta, ca şi cum el ar fi stat cu capul în jos lîngă Costel să vadă cîrligul, sînt pe băncuţă şi dăcă toată lumea doarme pot să o scot pe Cărămindă din buzunarul ăsta, eh! nu-i fumos să zici ăsta şi pe cui din celălalt, să ne uitam pe geam şi să ne gîndim la vorbele ce mi le-a spus Costel! cel mai prost e că nu ştiu cum îl cheamă pe cuiul meu, pe cuiul meu îl cheamă… îl cheamă… Scîndurică, pentru că l-am găsit într-o scîndură, mîmh! nu-mi place că pe mine nu mă cheamă scaun, dacă stau pe scaun şi nici pe cuiul meu nu tre’ să-l cheme Scîndurică pentru că l-am scos de acolo, dar chiar nu-mi place că nu ştiu cum îl cheamă pe cuiul meu şi pe urmă pe mine de ce mă cheamă Basarab? gata, l-am scos din buzunar şi pe el şi pe cărămida Cărămindă şi se uită amîndoi pe geam şi fac cunoştinţă aşa cum am facut eu cu Costel, numai că nu ştiu nici acum cum îl cheamă pe cuiul meu, care se uită nedumerit, pe geam şi înainte şi înapoi, uite a mai trecut o gara cu ceferist cu steag galben, roşu la şapcă ca Costel, nu-i aşa rău să mă fac ceferist cînd o să fiu mare, o să ne plimbăm toată ziua şi atunci o să pot să-l iau şi pe Agudică şi-n geanta aia mare şi frumoasă o să aibă loc cartea aia cu trenuri şi cleştele de bilete şi Carăminda şi încă-nu-ştiu-cum-îl-cheamă-pe-cui, poate din toate vorbele care mi le-a zis Costel astăzi îi găsesc nume lui cui, deci: tampoane cu arcuri puternice, cîrlig, cîrlig am mai văzut, dar nu aşa de mare, furtun, frînă cu mîner, platformă dar cel mai frumos a fost cînd ne uitam prin gaura de la veceu să vedem pietrele de pe… nu mai ştiu cum îi zice, lung tare oricum, pietrele de pe jos care fug… ştiu, îl cheamă Domnul Maro, înainte să-l scot era maro ca bocănceii mei şi pe urmă a dormit pe scări lîngă mine cum face domnul acesta, eh! mie nu-mi place domnul acesta, da’ nu-mi place deloc, mai ales cînd mi-a zis Costel că el e tatăl meu şi eu ştiu şi pînă şi Agudică ştie că Tăiculiţă nu-i aşa, poate că are şi el costum cu aţe albe, dar oricum nu-i aşa ca domnul acesta, nu ştiu cum e, da’ ştiu că nu-i aşa şi că Domnul Maro se plimbă cu Cărăminda pe fierul de la geam, ţoc-ţoc-ţoc:
– Uite ce de iarbă…
– Mda, ai văzut păsărica aia care dădea repede din aripi? de ce stă în loc şi nu zboară? Domnul Maro se învîrte între degetele mele îndoit cum e de parcă-i păsărica aia, fără să răspundă se uită în urma trenului, departe în iarbă, mda! zic şi eu ca el, nu-i prea vorbăreţ Domnul Maro… fîtciuu-fîtciuu, au trecut doi stîlpi pe lîngă noi, fiiuuu zice lo-co-mo-ti-va, am spus corect, cum m-a învăţat Costel, nu lomocotivă, din smucitură s-au trezit toţi, Macuţa se uită la mine de parcă mă visează, abia am avut timp să-mi bag Cărăminda şi pe Domnul Maro în buzunar, acum stau împreună, sper să nu se supere, domnul acesta s-a îndreptat şi cu ochii mari, că parcă nu dormea şi-a scos batista şi se ştege de zor la gură şi pe furiş pe costumul cu zgîrîieturi, doamna asta şi-a luat valiza dintre picioare de mîner şi-şi face vînt cu palma, toate sînt la locul lor, încet trenul s-a oprit, pînă la urmă, domnul acesta a deschis geamul, după ce şi-a cerut scuze că o deranjat-o pe doamna asta, stăm la semnal, nu văd pe geam decît pe sub subţioara domnului acesta, aşa că am luat-o încet pe bancă spre ușă, mă ridic în mîini şi-mi mut fundul un pic şi iar mă ridic, mut fundul, dacă eram murdar pe bocăncei puteam să-i murdăresc valiza doamnei asta, ce-mi place să-i murdăresc pijamaua de la valiză, e grea, nu pot să o mişc cu bocăncelul, da’ măcar am murdărit-o de praf, domnul acesta s-a ferit şi s-a aşezat pe locul meu ca să se ridice Macuţa, gata ieşim pe hol să mergem la veceu, după ce a intrat Macuţa m-am coborît pe treapta de jos şi mă ţin de bară, sînt mulţi pe jos în iarbă, fumează, îl văd pe Costel, mare, cu şapca dată pe ceafă, crăcănat în iarbă cu mîinile în şold se uită la stîlpul ăla cu un băţ roşu, rîde cineva, sub mine din furtunele alea de la frînă fîsîie ceva, fiiiuuuu zice locomotiva şi apoi pe lîngă noi trece alceva, m-am speriat şi-am fugit pe platformă, ftîcîtu-ftîcîtu-ftîcîtu-ftîcîtu-ftîcîtu-ftîcîtu-ftîcîtu–ftîcîtu-ftîcîtu-ftîcîtu-ftîcîtu-ftîcîtu, mamă! ce repede a trecut, nici nu ştiu cînd m-a apucat Macuţa de mînă.
– Hai pe scară!
– Stai, nu te apleca…
– Nu mă aplec, mă uit doar… locomotiva noastră face şi ea fiu-ffiiiuuuu, toţi fug la scări, băţul ăla roşu se ascunde în stîlp şi apare verde, am plecat, Macuţa mă trage de mînă să urc, Costel fluieră şi el apoi sare din mers pe o scară, scoate şi el un băţ din geanta aia frumoasă, am plecat! am plecat şi noi în compartiment, Cărăminda şi Domnul Maro sînt la locul lor, nu pot să-i scot să mă joc cu ei, mi-e somn, dar nu vreau să dorm ca domnul acesta, să-mi curgă scuipat din gură, grasa, adică doamna asta vorbeşte cu Macuţa, nu cred că o ascultă, domnul acesta dă politicos din cap de cîte ori tre’ să zică da, cînd are dreptate doamna asta care zice mereu nu-i aşa? sigur că da! abia apucă şi el să zică, Macuţa nu ascultă, dă politicos din cap, pe furiş se uită pe geam, ftiuu, a mai trecut un stîlp, ştiu că nu o ascultă pe grasă, nici pe mine nu mă ascultă cînd îi povestesc despre bărci cînd ne plimbăm pe malul Dunării şi ştiu cînd se uită departe, că nu mă vede cînd bag piciorul în apă să-mi ud ciorăpeii, atunci nici nu mă ascultă şi nici de mînă nu mă mai ţine şi pot să-mi stric sandalele, pe care mi le-au furat ţiganii, cînd întru cu ele în apă, o dată s-a speriat cînd a fluierat remorcherul, că eu eram întins pe burtă într-o barcă şi mă chinuiam să ploscăi cu mînuţa în Dunăre, atunci am mestecat şmoală prima data şi ce m-am bucurat că m-am murdărit de ea peste tot şi mi-a rămas sub unghii şi mă miroseam seara la culcare, după ce mă spălam şi tot mirosea a şmoală şi a Dunăre, iar dacă ridicam pătura cu genunchii bătea vîntul ca pe malul Dunării, da’ pînă la urmă m-a văzut Macuţa într-o dimineaţă la masă şi m-a spălat cu peria de paie pînă mi s-au înroşit degetele şi nu m-a mai lăsat să-i dau ou lui Agudică pînă cînd am ascuns o bucăţică în gură, era să mă înec cu laptele ăla cu caimac, am voie să spun ăla, că nu-mi place laptele cu caimac şi tot i-am dat lui Agudică ou cînd m-am dus să mă spal pe mîini şi pe gura la chiuveta din bucătărie, că i-am pus-o sub bufet, am scos-a cu degetul din gură şi-am băgat-o acolo, cre’ că nu-i place scuipatul meu că întîi s-a frecat de colţul uşii şi după aia s-a trîntit pe o parte să-şi bage ghearele după bucăţica de ou, s-a jucat un pic cu ea şi după aia a mîncat-o, nu ne-a văzut nimeni, în dimineaţa aia Macuţa se uita după mine ca cînd m-am murdărit de şmoală, cred că pe Tăiculiţa îl mai cheamă şi Paul că am venit o dată la veceu, din curte şi vorbea cu Jenuţa în bucătărie, cînd de Paul, cînd de Tăiculiţă, n-am înţeles nimic, că vorbeau în şoaptă, am înţeles că fierbe supa de găluşte, mţa-mţa!, bun, pot să-mi tai găluştele singur pînă se răceşte supa şi am văzut mîna lu’ Macuţa cum a deschis uşa să iasă Agudică şi dacă eram mare şi aveam barcă ştiam să număr petele galbene de pe mîna ei şi s-a uitat la mine şi nu m-a văzut, ca atunci pe malul Dunării cînd m-am murdărit de şmoală, m-am speriat şi-am rămas acolo cu Agudică prin picioarele mele, pe sus ieşeau aburii de la supă şi miroase aşa de bine, Agudică toarce şi eu nu vreau să plec de acolo, vorbesc ceva ce nu înţeleg, am lăsat uşa de la veceu deschisă să nu mă audă cînd plec şi l-am luat pe Agudică în braţe să nu care cumva să miaune şi în curte nu mai este nimeni, mi-e frică să mă aşez pe treptele noastre că poate vine domnul Cearcă şi nu vreau să mă vadă că-mi vine să plîng, aşa că mai bine merg la tanti Ica pe scări, chiar dacă nu-i place lui Tatu de Agudică, e la mine-n braţe şi nici domnul Cearcă nu se uită la mine cînd trece seara spre treptele noastre, pe lîngă treptele lui tanti Ica şi nu se uită la mine după ce închide poarte cea mare chiar dacă stau cu mînuţele pe genunchi şi cu botul pe labe, mi-e frică să calc şi să mă uit la pietrele pe care le calcă domnul Cearcă, seara cînd vine acasă, la noi nu se uită şi nici la ăilalţi din curte nu prea le spune multe, pe copii nici nu-i vede, cînd trece printre noi se uită ca Macuţa, nici nu ştiu cum nu calcă pe noi, dar l-am auzit vorbind că sub casa lui e un geam mic pe unde mai intră Agudică, înăuntru sînt lemne şi crăbuni şi dăcă bagi nasul pe geam miroase a pipi de pisică, o data a ieşt Agudică de acolo, murdar şi nu-i nimeni, pot să zic împuţit, o noapte n-a dormit cu mine şi-n seara cînd l-am găsit murdar în curte şi cu sînge pe nas acolo era un bec aprins, chior aşa cum zice Jenuţa şi-n faţa coşului plin cu cărbuni domnul Cearcă, aplecat să nu dea cu capul de tavan, o ţinea pe doamna Cearcă de mînă, o strîngea poate, că avea degetele ca a meu cînd înfăşor aţă strîns, albe şi-i spunea să nu se mai ducă să ceară ulei de la legionarii ăia, o ruga şi-i ducea degetele la piept, le scutura şi le pupa, nu te mai duce să ceri, doamna Cearcă se uita la mine fără să mă vadă, nici pe Agudică nu-l vedea cu ochii ăia albaştri, clipeşte des:
– Şi dacă cer şi dacă nu cer nu-l mai aduce nimeni înapoi! mi-e frig, Agudică miaună şi fuge la uşă, domnul Cearcă se uită la mine şi înşfacă coşul, şint pe tepte la tanti Ica cînd a stins lumina, oare ne-a văzut? am intrat în hol la tanti Ica şi-o să mă ascund lîngă toaletă, acolo e întuneric şi ziua, Agudică e în căsă, îl aud cum miaună, Macuţa scoate farfuriile din bufetul albastru, dacă bat încet la uşă şi mă aude o să zic că m-am ascuns de Agudică şi dacă iese Tatu sau tanti Ica o să zic la fel, m-am ascuns de Agudică, ce? e beznă, peste balustradă în curte ştiu că sînt cărăminzile alea multe şi miaună Agudică de-l aud de aici, uşa de la camera mare e deschisă, acum era bine sa fiu dincolo, nu mă vede nimeni şi pot să intru în camera mare să pot să merg în patru labe pe sub masă şi pe sub scaune, în întuneric, să pun mîna pe geamul rece de la bibliotecă, cînd pune Macuţa tacîmurile la masă vin şi eu în patru labe pîna sub masa din camera mică unde mîncăm, să miaun, Jenuţa se face că nu mă vede şi zice că sînt Agudică, da’ mă trimite Macuţa să mă spăl pe mîini că am umblat în patru labe ca animalele pe jos, Agudică se spală numai după ce mănîncă, eu tre’ să mă spăl şi-nainte! clanc! s-a deschis uşa de la compartiment, Costel dă bună ziua şi ne cere biletele la control, grasa lasă mînerul de la valiza cu pijama şi scoate veselă biletul din poşetă:
– Mai avem, mai avem? Ştiţi eu merg la…
– Mulţumesc tovărăşico! domnul acesta plescăie din gură, se uită pe geam, Costel aşteaptă şi îi da biletul fără să se uite la el, ţaca-paca! cleştele…
– Dumneavoastră doamnă? Macuţa îmi întinde biletele şi-mi face semn să i le dau lui Costel, ţaca-paca, ţaca-paca, îmi dă Costel biletele, îmi face cu ochiul şi duce cleştele la şapcă:
– Ploieşti-Sud următoareaaa… lasă uşa deschisă şi pe hol se aude, iar, biletele la control, Ploieşti-Sud următoarea… Macuţa se agită, îmi pune şapca, mi-o dau pe spate cum face Costel, o ţine cu o mîna de cozoroc şi cu ailaltă de cap şi o aşează, domnul acesta ne coboară valizele şi ni le scoate pe hol, doamna asta nu se mişcă şi nu-şi lasă valiza cu pijama din mîna, cînd trece domnul acesta cu valizele noastre pe deasupra strînge din genunchi peste valiza ei, acolo unde se adună rămîn pete roşii şi strînge gura parcă vrea să pupe, acum am văzut peretele de cărăminzi pe lîngă care trece trenul, dacă aş fi mare şi aş avea barcă aş putea să-l ating cu mîna, ftiu-ftiu, doar că-s prea mulţi stîlpi, ftiu-ftiu, mai sînt pe hol oameni cu valize care se apropie de noi, ftiu-ftiu, ale noastre sînt grele, Macuţa mi-a pus geanta după gît, tre’ să am grijă de ea, împing şi eu la ele, am ajus pe platformă, nu mai bate vîntul, sînt şi alte trenuri pe lîngă noi, aşa de aproape şi aşa de repede că mi-e frică să nu cad, tchuuu-tchu, s-a smucit, a luat-o înapoi şi s-a oprit, cei din spatele nostru coboară, pietrele ălea care fugeau sub noi sînt aşa de departe că mă dor tălpile cînd am sărit, Macuţa abia poate să coboare, oftează…
– Da’ de ce coborîţi aici doamnă? şi n-aţi coborît la peron? sare şi Costel pe pietriş, saltă amîndouă valizele şi le trece peste linia de tren, mă aruncă şi pe mine lîngă ele, o ia pe Macuţa de mînă şi o trece lîngă mine, repede sare pe treapta trenului, ca la semnal şi-mi zice:
– Drum bun şmecherie cu motor, poate ne mai vedem!
– Vă cunoşteţi? şuieră lo-co-mo-ti-va…
– Da! aş vrea şi eu un băiat ca ăsta pe lîngă fetele mele!
– Păi… mai stai şi tu pe acasă! nu ne mai auzim, peste trenul nostru trece unul care şuiera şi arată ca Domnul Maro, Costel a scos bățul ăla şi dus ceva la gură care face friuuu-ftriiiuuu-ftriiiuuuu, ne-am aşezat pe valize, eu pe aia mică, Macuţa pe aia mare, îi fac la revedere cu şapca şi ţin geanta de după gît ca pe Agudică în braţe, Macuţa face şi ea cu mîna, iar are privirea aia cînd nu mă vede, nu se mai vede şi petele de pe mîna ei parcă-s băţul lui Costel…
– Stai aici, nu pleci nicăieri de pe valize, mă duc să văd cînd avem legătura la Mâneciu…
– Unde te duci?
– Uite acolo unde-i lumea aia adunată, să văd mersul trenurilor să ştim cînd plecăm, de aici luăm alt tren către Mâneciu!
– Vreau şi eu să văd mersul trenurilor!
– Şi de bagaje cine are grijă? Sînt prea grele să ne plimbăm cu ele prin gară… bine, o să am grijă de bagaje, am tras geanta la subţioară şi m-am urcat pe valiza cea mare, Macuţa s-a dus la nişte… nu ştiu cum să le zic, doamne, domni, oameni, care se uită cu gura căscată în sus, mai vin şi alţii şi n-o mai văd, ooaaahh! a venit o locomotivă peste mine fiu-fiu, aşa de tare că nu mai aud nici mieunăturile lui Agudică în gînd, fîtchu-ftîchu, apoi repede chu-tchu-tchiu-tchiuu, prin aburii de supă l-am văzut pe… un nene sus, cu şapcă, da’ nu era ca a lui Costel şi avea o batistă murdară, da’ murdară cu care se ştergea pe faţă, pe sub locomotivă se mişcă o mulţime de roate, fîîîsssssss, mamă ce canal mare! curge apă în locomotivă şi pe jos, face baie, alea sînt tampoane! ştiu de la Costel, pietrele miros a şmoală, ca pe malul Dunării, Domnul Maro se uită cu ochii mari la cuiele care sînt bătute în lemne, ce mari sînt pe lîngă mine! Cărăminda stă în buzunar, încă ei nu pot să-i arăt, că nu pot să o scot din buzunar, că tre’ să ţin geanta cu amîndouă mîinile ca să sar din lemn în lemn şi chiar aşa nu pot, abia îl ţin pe Domnul Maro şi tot calc pe pietre, parcă miroase a pipi şi-a fier ca la geamuri, acuma văd bine locomotiva, curge apă peste ea, fîîsss-fîîîssssss, m-am întors că eram prea departe de valize, acuma văd podul din lemne pe sub care am trecut cînd am intrat în gară, trec camioane, cînd se duc se văd roatele şi cînd se întorc doar praful, uite! am scos-o şi pe Cărămindă să-i spun că mi-e somn, dar mai întîi mi-e foame, dar dacă ne-am urca într-un camion să trecem podul cum o fi? n-am văzut nici o dată un pod aşa de mare, da’ știu că-mi povestea Jenuţa că casa lor de la ţară, de la Măcişeni, este a treia de la pod, la deal, cum te duci la Tecuci-ce să faci? cozonaci! pe mîna dreaptă, Jenuţa zice că de cite ori găseam poarta deschisă fugeam la pod şi dacă nu mă găsea prin ogradă sigur eram la pod, cu fruntea pe balustradă şi priveam la gîrla aia care-i mereu maro, ca Cărăminda şi ca Domnul Maro, uite asta ţin minte, dar de celelalte nu ştiu, doar că podul ăsta e mai mare decît cel de la Măcişeni şi că pe acolo nu treceau decît căruţe cu boi care nu făceau praf, noi n-avem balustradă, doar tanti Ica şi cu Tatu au la treptele lor şi beţele care o ţin sînt din fier nu din lemn ca astea de la pod, zdrangî-zdrang, aşa face dacă dai cu piciorul în ea, da’ nu ne lasă, nici Macuţa, nici Tatu şi nici tanti Ica că se strică şi alta n-avem! oahhhh! am căscat fără să pun mîna la gură! ăăooahhh! hă, hă, hă rîd de mine Domnul Maro şi Cărăminda mea, te vede toată lumea că nu pui mîna la gură? care lume? pai uite, pe aici! sînt vagoane, tampoane, locomotive, linii de tren, podul ăla mare şi tu nu pui mîna la gură? nu pun, na! ia, hai în buzunar că mă supăraţi! Din buzunar nu mai aud prea bine ce zic, dar tot boscorodesc ceva acolo şi cred că pînă la urmă or să tacă că oricum vine Macuţa şi nu cred că aţi vrea să vă pedepsească aşa cum îl pedepseşte pe Agudică cînd fac eu cîte o troanţă şi nu mă mai lasă să-l mîngîi!
– Hai să vedem cum urcăm valizele în tren, într-o oră plecăm! vezi vagoanele sînt trase aici, La Cheu, peste o oră vine şi locomotiva să ne ia! Hai să ne cărăm bagajele! păi eu pot să car geanta, că tot stă atîtnată de gîtul meu, să vedem ce facem cu valizele? era cît p-aci să cadă Domnul Maro şi Cărăminda din buzunar cînd m-am urcat pe scara vagonului, am găsit un compartiment deschis, gata aici stăm, am pus geanta pe canapea şi apoi mi-am scos capul, ocupat! aici stăm noi, nu-i nimeni, pe nicăieri în tren, nu pot sa deschid geamul ca nu pot să trag de zăvorul ăla de sub geam, că n-am putere, hai fuga pe hol să ies pe platformă, Macuţa a urcat valiza cea mică şi nici măcar nu pot să o mişc, pe cea mare o urcă un fel de Costel, cu şapcă ca a lui doar că-i mai murdară, gras, cu halat pătat, de aici Macuţa tăbîrceşte valizele pînă în compartiment. Eehhh! ce-am mai obosit! parcă sîntem Doamna Asta, adică Doamna Aia, grasa care şi-a lăsat valiza în drum…
…casele albe care scot flăcări se întind pe malul gîrlei, sîntem pe pod, n-are balustradă, ce albastră-i apa! am adormit, miroase altfel în compartiment, mai sînt doi domni şi o doamnă care nu-s îmbrăcaţi ca noi:
– De ce ard casele ălea?
– Nu ard casele, acelea sînt cuptoare de var, acolo se stinge varul şi după aceea îl luam noi şi-l colorăm şi văruim bucătăria cu el sau casele pe dinafară! Acum am trecut Teleajenul, aşa se cheamă gîrla aceasta, vezi? sînt cuptoare pe amîndouă malurile, au nevoie de multă apă… soarele-i deasupra noastră, nici nu poţi să te uiţi în sus cu ochii deschişi, prin hornul negru se văd cărămizile maaari şi albe pe deasupra şi negre înăuntru şi negri sînt cei care lucreză pe acolo, să fie ţigani? cîte o flacără se strîmbă la noi, gata! nu se mai vede nici vagonul din spate, de pe hol încă se vede Teleajenul şi pietre multe, pietroaie mai multe decît pe malul Dunării, nenea ăsta de lîngă mine stă cu coatele pe geamul tras şi-a lins o ţigară şi după ce a aprins-o scuipă, mi-am pus şi eu coatele, jos pe geam unde miroase a fier şi parcă mi-a spus Costel că scrie să nu mă aplec în afară, păi pînă n-o să fiu mare nici să deschid geamul dacă mă urc pe canapeaua de lemn nu pot, da’ să mai deschid geamul că eu sînt aşa de mic că intru doar în compartimentele cu uşa deschisă, că nenea ăsta de lîngă mine e aşa de mare că stă cu coatele pe geam şi dă cu degetul în ţigară ca să scuture scrumul, o duce la gură şi pe urmă se uită la ea, ăăăh! Jenuța ştie o poezie cu degetele şi mi-o spune cînd fac baie în băliuţă, da’ nu pot să o ţin minte că de fiecare dată cînd o aud mă apucă rîsul! Dar Agudică ce face oare? că la ora asta Jenuţa-i la servici şi stă toată ziua singur acasă? off! Cărăminda şi Domnul Maro sînt cu mine, Agudică-i singur şi-i singur şi după ce vine Jenuţa de la servici şi iese-n curte şi dacă se întîlneşte cu Tatu care nu-l iubeşte? şi dacă sînt eu nu zice nimic, doar se strîmbă cînd îl vede sau dacă-s cu el în braţe scuipă, ptiu-ptiu-ptiu-ptiu-ptiu, repede şi intră repede în casă încruntat, da’ nu-i încruntat ca domnul Cearcă care-i supărat tot timpul, scuipă şi dă cu bocancii de trepte şi se vede scuipatul cum iese din gură, Agudică toarce în braţele mele, îmi place, face ca focul in sobă, cînd mă trezesc noaptea şi Jenuţa coase şi dacă nu deschid ochii şi ridic puţin capul de pe pernă, ca să aud şi cu urechea cealalaltă se aude cum trage Jenuţa aţa prin material cu acul, soba, adică focul, că grasa aia nu mai zice nimic dacă nu faci focul în ea, nu oftează, nu o doare nimic să zică la vecina, ah! ba nu, sclipeşte la colţuri pînă pune Jenuţa, cu un bold, ziarul pe lampă să doarmă copilul şi după aia obosesc şi nu mai pot să ţin gîtul ţeapăn şi mă întorc pe spate să ascult şi Jenuţa se uită peste ochelari la mine şi eu la ea, cu ochii mici şi ea zice că eu dorm şi nu mai văd sclipiciul de pe colţul sobei, oaaahh! tot mi-e somn şi tre’ să pun şi mîna la gură acum că nenea ăsta de lîngă mine a oftat şi cînd a făcut buzele ca negrul de pe hîrtia care mă sperie, a scos fum pe gură şi a aruncat ţigara din mînă aşa, adică nu ştiu cum, poate cam aşa cum dau cu degetul la firmiturile de pîine sub farfurioară să nu mă vadă Macuţa, că nu mănînc cum trebuie şi fac fărîmituri la masă înainte să-i dau şi lui Agudică din farfurioară. Ca atunci cînd se ridică Agudică să-şi înfigă ghearele în fața de masă, semn că vrea şi el ou, se apropie copacii de geam, cînd o să mă fac mare am să stau numai cu capul afară, chiar dacă n-am voie, după cum spunea Costel, să mă atingă şi pe mine, acum parcă zboară trenul nostru ca avionul lui Victor, care l-a îndoit dintr-o hîtie, nu ştiu cum şi pînă la urmă s-a dus peste ziduri şi acoperiș cred că la Cezărică în curte, că nu l-am mai găsit şi acum acoperisurile sînt sub noi, nişte lemnişoare multe pe casă şi uite un copac bătrîn, că stă rezemat în cîrje şi garduri de lemne, Cărăminda se uită pe geam de parcă nu a mai văzut case, iar Domnul Maro se odihneşte la colţul geamului cu mîinile sub cap şi se miră de mormanele de copaci de peste apă… care nu ştiu cum i-a spus Macuţa că o cheamă, că oricum nu-i Dunărea, sînt pînă la cer şi miros, că am trecut apa de două degete, a data de ăla mare şi o dată de ăla cu care n-am voie să arăt, tîgîdîm-tîgîdîm… tîgîdîm-tîgîdîm… tîgîdîm-tîgîdîm şi gata podul şi s-a făcut frig şi parcă miroase a nămol, ca la Dunăre, nu se mai simte mirosul de fum şi fier şi copacii parcă-s mai altfel şi e puţin întuneric şi nu-mi mai e frică cînd fluieră locomotiva, că mai vine o gară şi tre’ să intru în compartiment să mă aşez lîngă ușă, mai vine cîte unul să se uite dacă-i liber pe urma trec repede mai departe, Cărăminda şi Domnul Maro rămîn pe geam, nici de data asta nu i-a văzut nimeni, nu i-a luat nimeni, hai la geam! Macuţa nici nu se mai uită la mine cînd ies, vorbeşte, oamenii ăştia parcă nu vorbesc ca noi, adică parcă cîntă şi dau bună ziua toată ziua, mammăăă! ce gaură mare! mare, mare de tot! casele sînt aşa de mici de parcă le-am desenat într-un loc în care n-am loc şi apa-i aşa cum sînt copacii, acuma se vede tot trenul, locomotiva plină de fum şi de aburi fluieră şi oftează ca domnul Ciupercă cînd urcă vadul de la doamna Dragu, vine de la Zahana, ştiu că e beat, beleşte ochii şi ridică pălăria galanton în loc să zică : „Bună ziua Coana Moaşă!” nu mă uit după el, că nu-i frumos să întorci capul după cineva pe stradă, da-l aud cum tîrşie pantofii şi oftează offtchuuu-tchuu-tchu-tchu şi mai repede decît pot să fac eu, fluieră iar locomotiva, am trecut de podul ăla mare din piatră, mare şi rotund care sîc! că nu s-a dărîmat aşa cum cîntă Milica cînd se joacă singură, cînd nu se mai văd pietrele mari de la pod, nenea ăla mare de lîngă mine aruncă ţigara, ne dă bună ziua, îşi pune pălăria pe cap şi-un sac în spate şi iese pe scara vagonului, se ţine de pălărie, cu un picior pocneşte florile de pe margine, fiu-fiu locomotiva şi sare, ah! m-am dat cu capul de geam să mă uit după el, Domnul Maro s-a speriat şi a căzut, aleargă cu o mînă pe pălărie prin flori, trenul s-a îndoit printre copaci şi nu-l mai văd, de frică l-am băgat pe Domnul Maro şi pe Cărămindă în buzunar, cred că vine seara şi toţi copacii intră pe geam, acum fluieră şi vagonul sub noi, m-am aşezat lîngă uşă, acum toţi vorbesc! cînd s-a urcat doamna aceasta în tren? că n-am văzut-o dacă a trecut pe lîngă noi, are sac cu bretele ca nenea ăla mare, ne uităm unul la altul, cu gura în jos, nici Carăminda, nici eu, nici Domnul Maro n-am văzut-o cînd a intrat în compartiment, dar nici nu am auzit-o cînd a dat „bună ziua” ne uităm miraţi la ea, ei printre degetele mele, eu mă fac că mă uit pe geam, e neagră ca Agudică, numai că n-are aşa mult alb ca el pe piept, doar pe fată puţin şi are un băţ pe care-l ţine cu amîndouă mîinile, uite aşa, parcă-i frig, Macuţa-i puţin aplecată spre ea şi nici nu aud ce vorbesc, nenea de lîngă mine doarme de cînd s-a urcat în trenul nostru, n-are bocănceii frumoşi ca ai mei, ţine şi el în braţe un băţ mare cu o bucată de fier la picioare, fiuuu-fiuuu locomotiva, doamna din faţa mea îşi face cruce şi înainte să apuce de bretelele sacului, sărută mîna doamnei în negru care o ţine un pic de obraz şi apoi îi face cruce deasupra capului „Dumnezeu să te ajute!”
– Săru’ mîna Maica Stareţă! şi muşcă de batic, cu mîna care nu ţine sacul cu bretele pe umăr înoadă baticul sub bărbie, apoi cu palma îl asează pe cap, îşi face cruce:
– Cu voia Domnului am ajuns la Homorâciu, ziua bună şi drum bun!
– …mîîmm… Homorîciu? nenea de lîngă mine se ţine de băţul lui pînă îl pune cu greu, pe canapea, e lucios şi alunecă degetul de ţi se face greaţă, se termină cu un fier lucios şi îndoit, stiu că n-am voie să mă ating de lucrurile altora fără să întreb aşa că mai bine ies la geam, Macuţa se uită la mine şi vorbeşte cu Maica Stareţă, nenea mormăie pe hol cum am băut banii în gară la Vălenii de Munte, parcă vorbeşte cu mine şi-a dat pălăria pe ceafă, ţuică de aia bună cu apă de la fîntînă, cu ciobanii ăia din Vărbilău şi cu popa din Teişani, da’ să nu mă audă Maica Stareţă, că mai bine luam cînele ăla de la cioban de umbla cu el în traistă, să aibă şi ei la baracă un cîne să-i apere de fiare, da’ aşa am băut banii şi nici cîne n-am, na! v-ar dracu să vă ia cu ţuica voastră cu tot, aoleu, Doamne iarta-mă că mă aude Maica, de m-ar lua cu grebla aia de adună stele de pe cer, altaru’ mă-tii de bețîv, că pînă şi ţapina ai băut-o! Maica Stareţă zice că am ajuns la Mâneciu Pămînteni, se smuceşte trenul şi opreşte, nenea mai să cadă, dar se ţine de geam şi de mine, miroase a băutură, ca domnul Dragu şi a transpiraţie şi a mai ceva ce nu ştiu, Cărăminda doarme în buzunar, Domnul Maro zice că s-ar putea să fie lemn, hîc! hîc!, duce mîna la piept şi sughite iar, hîc!
– Maică vă duc eu pînă la Susana bagajele, că apoi o iau peste deal la Valea Stînii, poate-mi iartă Domnul păcatele, că am băut pînă am rămas şi fără de ţapină!
– O să-ţi ierte păcatele, în mărinimia Lui are grijă de toţi şi de toate, uite-ţi ţapina pe canapea!
Şi aşa nu aud ce mormăie, da, m-am speriat! că l-am strîns pe Domnul Maro de m-am zgîriat în el, n-a fost locomotiva, că ştiu acum cum pufăie şi şuieră, apoi fluieră la pod, în gară şi cînd e semnalul, ăla cu roşu, coborît, ah! şi cînd dă înapoi, era să uit! nu trebuie să uit ce m-a învăţat Costel, păi da, m-am speriat, mormăie, hîc! asta e sirena de la fabrică, copile! se aude peste toate văile, acu’ e de prînz, de aia sună, sună dimineaţa la patru juma’, sună de prînz şi pe urmă sună de patru, că se termină munca, sună, sună! dacă bate vîntul pe vale se aude văietul pînă la Valea Stînii, noaptea, adică dimineaţa la pa’jumate, ca maicuţa mea care se văita ba că moare prea tînără, ba că o doare, de-ar da Domnul să mor o dată! mă lasă de umăr, mă cam doare şi se şterge la ochi cu palma, hai că vă dau eu jos bagajele din tren, am ajuns! mi-e frică, am ajuns şi acum? Macuţa şi Maica Stareţă se tot foiesc, zice să mergem peste vreo 2 săptămîni la Suzana, poate rămînem la ele o zi-două, am coborît primul, apoi Maica Stareţă şi Macuţa, ar trebui să vină şi Niţică cu noi, că la Cheia se mai duce, fără să poposească şi la Suzana, locomotiva fîsîie, trec încet pe lîngă vagon, mai e unul şi ajung la locomotivă, îhî! e mare tare şi are roatele mari,cît mine şi roşii cu negru şi cînd să pun mîna pe băţul ăla lucios ca linguriţa mea pentru ou, fiuu! face scurt, cît să fug un pic de frică şi nenea ăla murdar de sus – am voie să-i spun cum vreau eu pentru că m-a speriat – de parcă a fugit şi s-a şters cu mîna plină de praf pe frunte, rîde la mine:
– Ce mă? te-ai speriat?
– Nnnu!
– Îhîm! şi de ce fugi de locomotiva mea?
– Ăăă… păi mi-a spus mie Costel să… adică să…
– Care Costel mă? ăla cu şapcă? care ţi-a stricat biletul?
– Da! dar nu mi l-a stricat, că mi l-a dat înapoi şi pe urmă mi-a arătat platforma şi Cărăminda şi Domnul Maro au ieşit din buzunar să zică că da, erau doar cu mine şi…
– … şi ce, mă? nu ţi-a făcut gaură-n bilet? poţi să-l arunci şi aşa nu-i mai e bun pentru alt tren…
– A făcut ceva? vreo prostie ? m-a luat Macuţa de mînă, mă strînge…
– Nu cucoană, n-a facut nimic, doar că nu s-a murdărit! hă, hă, hă!
– Hai că ne-a venit căruţul! n-a simţit-o pe Cărămindă, Domnul Maro se învîrte, hai să mergem la căruţ! Prin gard o văd pe Maica Stareţă, ne face cu mîna, parcă nenea ălă cu sac în spate vorbeşte singur, poate vorbeşte cu băţul lui cu fier cum vorbesc şi eu cu Domnul Maro şi cu Cărăminda despre… praf, uite praf, din ăla din care n-am voie să intru cu sandalele şi ciorăpeii albi în el şi praf din ăla în care se tăvăleşte Agudică, ooaaahhh! şi cască şi casc şi eu, ooaaaahhh! am întors capul încolo şi-am pus mîna la gură, nu cred că m-a văzut cineva, hîm! noi o luăm pe Drumeacă, vorbeşte Macuţa cu băiatul care trage de căruţ, haina neagră face ca Dunărea, de soare nu se mai vede albul de pe faţa Maicii Stareţe, merge pe trotuar, oare cine le-a pus pe pietrele ăstea? că nu-s ca ale noastre, de parcă ar fi cartofi în tocăniţă, nenea cu Maica Stareţă e pe lîngă trotuar, acuma e mare, mai mare decît cînd era în vagon lîngă mine cu băţul pe umăr şi cu raniţa, raniţa? aşa ziceau doi nenea cu paharul în mînă, după ce am ieşit de pe peron, cînd ăla cu pălărie îi arăta cum a cusut el cureaua la raniţă cu sîrmă de cupru: „…ţine, ţine bine, nu rupe raniţa!”, trăgea de curea, în jos şi arăta cureaua neagră-lucioasă învîrtită cu sîrmă aşa cum îmi pun eu aţă pe deget, ţine degetul pe cartaramă şi trage cu palma în jos: „…na, că ţine!”, pe urmă rîd, beau şi noi am dat colţul, parcă mai aud cum zice „raniţă”, raniţa lui stă în spate şi a Maicii Stareţe pe băţul cu fier şi bocănceii lui încă-i mai aud prin praf, tuf-tuf, tuf-tuf, tuf-tuf, tuf-tuf, tuf-tuf… degetele sînt roşii, trag de căruţ, ca ale mele cînd l–am scos pe Domnul Maro din scîndură, tremură valizele, pietrele de pe Drumeacă sînt ca cartofii tăiaţi pentru fiert la piure, cre’ că nu le-a aşezat nimeni, tre’ să fii atent să nu se prindă de fund doar şi nici nu ştiu ce a vorbit Macuţa cu băiatul care trage de căruţ şi de unde ştia el de valizele noastre şi că venim, nici buna ziua nu i-am dat cînd m-a adus Macuţa de la locomotivă, trăgea deja de căruţ, pe după Maica Stareţă, mirosea a pîine şi a sare pe unde am mers noi, mă ţin de pînza de la valiza mare, adică de un nasture, că dacă mă vede Macuţa zice că-l stric ca pe ăia din cutie, care nu mai au găurele şi care miroase a deschis de cite ori o deschid să mă uit la nasturi cu Agudică, pentru că fuge după ei pînă sub pat, ca să-i aducă pe covor, miau! l-am adus şi pe ăsta! îl ţin în picioare şi îi dau cu degetul, aşa, pac! şi se duce învîrtindu-se pînă sub pat, cu Agudică în jurul lui pînă pune laba pe nasture, ca să-l aducă în gheare, tăvălindu-se şi ţopăind… am uitat de Agudică, toată ziua singur, că Jenuţa este la servici şi nu m-am gîndit deloc la el astăzi, Cărăminda şi Domnul Maro sînt cu mine, ştiu că nu l-ar fi luat nimeni să meargă pe căruţ lîngă noi! oare dacă-l băgam în valiză ar fi dormit tot drumul? sînt cam singur…
– Nu vrei să te ajut? Să tragem căruţul împreună?
– Nu vreau, da’ poţi să împingi şi tu de aici, na! trebuie să mă împing în băţul ăla ca acasă cînd închid poarta, cu toată puterea, mi-am pus bărbia între pumni şi împing, pietrele sînt mai frumoase decît pe Vadu Raşcu, n-au toate colţurile la fel şi unele chiar n-au, dar sînt mai mari ălea care n-au şi cu dungi albe cum are Maica Stareţă pe faţă, împing, la capătul băţului meu stau degetele… nici nu ştiu cum îl cheamă, n-am făcut cunoştintă, nici buna ziua nu i-am dat, cînd mă uitam prin gard, la gară, el trăgea deja de băţ, Macuţa nu a lăsat geanta pe căruţ, doar valizele ţopăie, una peste alta, mînerele se strîmbă la fiecare pietroi, de parcă baba Scutara vine spre mine, fără să ştie că o văd şi vorbeşte singură, trebuie să merg o dată să-i văd pisicile, poate o să-i împing căruţul pînă acasă să-mi arate mîţele, se mişcă mînerele ca gura babei Scutara, oare dacă am plecat îi mai dă cineva ceva de mîncare? că de la noi din curte doar Macuţa îi dă babii cîte ceva de mîncare şi doar ea vorbeşte cu baba cînd ne întîlnim, că ceilalţi rîd cînd vorbesc despre baba Scutara şi pisicile ei şi cînd vine baba strîmbă din nas că miroase a pişat, strîmbă aşa cum vorbeşte ea cu cine vorbeşte şi intră în casă, că au treabă, deh!…, o dată am văzut-o pe tanti Ica cînd se uită de după hîrtia albastră din geam după babă, pînă trece de noi, deja ştie toată lumea că are trei copii de crescut şi n-are de unde, că doar Tatu lucrează, dar ea coase toată ziua cu Jenuţa şi am văzut-o şi eu şi Agudică, cu ochii mari, cînd i-a dat bani, după ce a făcut un pachet cu hîrtie albă din dulapul din camera mare, eram sub masă şi ne jucam de-a noaptea cînd a intrat Jenuţa, a luat hîrtie, de unde nu mă lasă pe mine să umblu, ca să nu desenez pe ea şi n-a închis uşa, n-a aprins lumina şi Agudică a făcut ochii ăia mari, gata! ce mai, s-a speriat cînd a intrat Jenuţa şi pe urmă a închis o rochie în hîrtie şi i-a dat banii lui tanti Ica, erau de la Tatu? împing, împing, bocăncioii sînt mari negri şi crăpaţi cum sînt cărbunii domnului Cearcă, lucesc cînd aprinde becul să ia carbuni în coş, oftează, umple coşul şi merge în casă fără să ne vadă, nici nu trebuie să mă mai uit, lipit de perete, afară, cu Agudică în braţe, trage lacătul, urcă, deschide uşa, oftează, pac! de data asta a stins lumina, cînd o uită, e galben becul ca ochii lui Agudică, ca dimineaţa, ooaaah! am căscat fără să pun mîna la gură, împing, aş vrea să fac pipi! sus în cer sînt numai copaci şi coşul de la fabrică, băiatul-care-trage-cu-o-mînă-căruţul îmi spune că ălea din drumeaca întunecată de copaci, care pleacă de sub noi sînt corcoduşe, şi pe acolo mergem la gîrlă, dar noi urcăm încet peste cele mai mari pietroaie de pe stradă, care le-am vazut în viaţa mea, şi Macuţa ţine de valize şi mi-e frică să merg pe drumul acela, la gîrlă, acolo parcă-i seară, gata de noapte, corcoduşele sînt ca stelele din pasajul Esculap şi cer din frunze…
– Ce faci mă? dormi? m-am împiedicat, căruţul a luat-o spre drumeaca întunecată şi ne-am oprit într-o piatră mare.
– Ce să fac? Vreau să-i fac cunoştinţă Cărămindei cu pietroiul ăsta mare! Uite, şi-i arăt Cărăminda mea din palmă, dacă o pun aici pe pietroi, o să facă cunoştinţă, poftim! Doamna Pietroi Foarte Mare – Cărăminda! băiatul-care-trage-cu-o-mînă-căruţul se uită bă la mine, ba la Cărămindă cum se bălăngăne pe Doamna Pietroi Foarte Mare…
– Hai măă…! termină cu prostiile, bunică-ta a obosit, hai împinge la căruţ că mai am şi altele de făcut astăzi, cu cărămizile tale cu tot… am rămas cu Cărăminda în pumn, băţul de care tragem la căruţ m-a plesnit peste gură cînd am trecut peste Doamna Pietroi Mare, împingem, trebuie să mă ţin de băiatul-care-trage-cu-o-mînă-căruţul, nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, că nici măcar bună ziua nu mi-a dat în gară, măcar pot să vorbesc cu Cărăminda, fară să mă audă nimeni, fără să mă vadă nimeni, dacă aş putea să duc căruţul fără nimeni, dar nu ştiu unde mergem şi am mers şi prea mult prin pietroaiele astea, sînt mai multe ca la noi şi nu le aşează nimeni, ne dau bună ziua toţi care trec fără „săru’mîna Coana Moaşă”, oare pietrele acestea strîmbe să vorbească cu Cărăminda? cîte una iese supărată de sub roata căruţului, pămîntul este ud ca nisipul de pe malul Dunării, nu o pune nimeni la loc şi nu prea pot să mă uit după ea, împing, împing şi ieşim în altă stradă cu case lîngă copaci şi cu multe flori, mai multe decît am văzut pe drumeacă.
– Ce-i copacul acesta mare – n-am voie să spun asta?
– Brad, era aici cînd s-au aşezat oamenii aici şi-au facut satul, au venit de peste Ciucaş, din Țara Bîrsei şi s-au aşezat aici, şi bradul acesta era aici, nenea Niţică, cînd cobora cu oile în Dobrogea, trecea pe lîngă el, dacă o să fii cuminte poate o să-ţi povestească despre brad şi despre cîinele lui, Buzdugan, mai avem cinci case şi ajungem! Macuţa e obosită, ştiu de unde, adică ştiu cum, cîte o dată o văd dimineţa, cînd dorm, nu dorm, dar stau cu ochii închişi să se întindă Agudică, ooaaahhhh! să caşte şi să ridice coada cînd se întinde, cu ghearele în pătură şi nu se opreşte în bucătărie să-şi facă cafea, nici geanta de peste umăr nu o scoate, se trînteşte pe scaun lîngă lampa cu abajur de ziar prins cu bold şi vorbeşte cu Jenuţa, nu ştiu ce zic acolo că nu am auzit niciodată, adică am auzit o dată “„că nu mai face niciodată copii “, stă cu capul în palmă şi oftează, cureaua de la geantă a strîmbat cămaşa şi i se vede „pieptul”, aşa zice Jenuţa cînd le încearcă pe cucoanele care vin la noi cu ce le coase ea, le trage de ţîţe şi le aşează la toaletă, la oglindă, acum e la fel, nici nu mai ţine de valize, merge pe lîngă noi, dreaptă acum, femeile de pe lîngă gard o cunosc, îi spun „Bună ziua doamna Ulmeanu!”, parcă cîntă oamenii ăştia cînd vorbesc, n-am numărat casele, nu vreau să număr că mereu mă întreabă cei mari dacă ştiu să număr şi pînă la cît şi mă pun să număr după cum dau ei din cap şi fac ochii mari, unu, hai! doi… au trecut trei case, copacul ăsta ajunge cu frunzele la pămînt, o casă mică, iar un copac maare…
– Gata! lasă căruţul să-l dau eu în curte, deschide poarta! nu ajung la sîrma care ţine poarta închisă, dar pînă să mă ajute Domnul Maro, deschide Macuţa poarta, în curte, după flori, un copac mare, cel mai maarreee copac pe care l-am văzut, băiatul-care-trage-cu-o-mînă-căruţul mulţumeşte şi pleacă, i-a dat Macuţa bani, nu zice nimic că l-am ajutat, lasă căruţul în curte şi pleacă după o casă, miroase a… nu ştiu, dar miroase aşa tare ca mîlul de lîngă Dunăre, cînd e cald, coboară o doamnă pe scara de lemn şi se pupă cu Macuţa, mai e una grasă sus, lîngă scară, cu mîna la gura, parcă plînge, am ajuns, acum trebuie să spun „bună ziua”, adică „sărut mîinile”, că sînt numai doamne, o să mă mîngîie pe obraz, pe frunte, poate chiar o să mă pupe, coboară un domn, pe scara de lemn, boc-boc, încet, boc-boc, are bocăncioi negri, mai frumoşi ca ai mei şi barbă albă, o strînge pe Macuţa de de umăr şi-mi întinde mîna:
– Bine aţi venit!
– Bine v-am găsit! rîd toţi cînd mă aud, dăm noroc.
– Hai să luăm valizele! urc, valizele se freacă de bocănceii mei, Macuţa urcă alături de doamna alb-blondă, vorbesc, am ajuns, Domnul Maro este foarte bucuros, este numai lemn în jurul nostru şi pietre puse frumos, în zid, pfuuu! hai să ne aşezăm pe bancă şi Cărăminda e obosită, bocănceii sînt şi ei plini de praf şi mă cam dor picioarele, Macuţa şi doamna alb-blondă nu se mai opresc din vorbit, tanti Milica, soţia lui nenea Niţică, a adus cafele şi şerbet, vorbeşte ceva cu nenea Niţică, nu înţeleg, doar că ea se uită la mine şi vorbeşte ceva ce eu nu înţeleg, e bun şerbet ăsta, rămîne dulce în cerul gurii şi chiar Domnul Maro se înfige în şebet, nu l-a văzut nimeni, iar Cărăminda nici măcar nu se cunoaşte că a gustat din farfurioară, am băut şi apă, este rece şi bună, nimeni nu se mai uită la mine, dacă bocanceii mei nu prea sînt obosiţi să coborîm pe scară, îhî! nu ne vede nimeni, lemnele sînt calde şi pietrele de pe perete reci, vrăbiuţele ciripesc printre frunze, umbrele se joacă pe scară de parcă ştiu că mi-e dor de Agudică, pietrele au iarbă şi sînt mai frumoase ca cele de pe Vadul Raşcu şi în copacul plecat cu frunze de… am mai văzut frunze din astea , nu mă ascultă nimeni, dar aceste frunze sînt ca pernele pe care ne aşteaptă doamna Bucur să-i facă Macuţa injecţia, numai că sînt verzi şi cu puf, cînd dai cu degetul rămîne ca praful pe geam şi pot să mă urc în copac, are trei trepte ca de unde m-am împrietenit cu Domnul Maro, că pe sub frunze e ca noaptea şi peste ele praf, pot să stau ca Agudică pe balustradă, mai sus miroase a… nu ştiu ce, ştiu eu, poate a dulceaţă, mîîhhîîîi! snif, snif…
… deasupra mea lemnele frumos vopsite stau pe tavan, nu se vede nici o crăpătură şi pătura miroase dulce, are Jenuţa o cutie de pălarii, de pe vremuri, unde stau pălăriile Anetei care a murit de cancer, deasupra pălăriile noastre şi miroase la fel ca în cutie, cînd o deschide, perna e mare şi rece unde n-am stat cu capul, florile de pe covor sînt ca ale mele de pe tocul uşii, numai ca sînt făcute din şfoară subţire, uite! dacă pun degetul pe frunzele umflate îmi intră degetul în perete, unele ramîn aşa, umflate înăuntru, doar cele maro, hiii! unde-i Domnul Maro şi Cărăminda mea? Pe scaun stă bluza, pantalonii şi ciorăpeii, sigur Macuţa le-a aşezat aşa frumos, de după bocăncei, pe podea, Domnul Maro străluceşte la mine: era să te pierd! mda! şi Cărăminda doarme, nici nu-i pasă că am căzut din buzunar!… măcar bine că am căzut pe bocăncelul ăsta şi n-am făcut gălagie, dacă mă arunca Macuţa la gunoi? mîh! spune şi tu acesta măcar, hai să mergem în curte, uite cîte pietre sînt şi iarbă şi flori... nu văd curtea, uşa-i doar puţin deschisă, doar frunze de flori care se urcă pe casă şi ţin minte ca iarba creşte printre pietre, sigur pe unde vrea ea, nu ca la noi doar în parc, adică mai creşte şi pe lîngă gardul bisericii Metoc, şi-n curte şi la cimitir la Mavromol, eii! mai creşte… se aud vorbind, parcă în şoaptă de pe banca unde m-am odihnit prima dată cînd am ajuns aici, cineva mestecă şerbetul în paharul cu apă, e aşa bine în picioarele goale pe lemn, pe unde bate soarele, afară, e cald, lîngă uşă un pui de uşă, a scîrţîit uşor şi-am coborît încet pe un pieetrooii mare şi cald, offf! trebuie să mă întorc, să mă îmbrac, nu ştiu să mă leg la bocăncei şi trebuie să merg la Macuţa, să vorbesc frumos cu toată lumea, să mănînc cu furculiţa în mîna stîngă şi eu nu vreau, în curte, după gard doarme un căţel, nici nu m-a simţit, dacă bag şireturile în bocăncei mîh? pot să merg? parcă da, pietrele calde nu zic nimic, Cărăminda a căscat aşa de tare cînd am scos-o din buzunar că nici măcar n-a pus mîna la gură, nu ne-a văzut nimeni, căţelul tot doarme, de data asta portiţa nu scîrţie, a rămas deschisă sînt pietre şi în perete, aşezate ca cărămizile, cu găurele între ele, nişte floricele mici-mici şi albe stau şi ele pe acolo, după colţ alte flori, cît mine, numai că acestea sînt galbene şi multe, pîş-pîş, pîş-pîş, m-am îndoit şi eu ca Domnul Maro, Cărăminda merge şi ea pe lîngă perete să vorbească şi ea cu pietrele, deasupra mea se aşează linguriţele în farfurioare, trebuie sa fie cinci ceasul, acasă Agudică se întinde de perna de călcat şi cască, o dată am văzut-o pe Jenuţa cum l-a luat în braţe şi cu bărbia pe capul lui clipea des, se auzea din pat cum torcea, nu ştiu unde se uita Jenuţa cu ochii ca atunci cînd bagi în ac, atunci face Macuţa cafea, înainte să plece la vreo injecţie, acum spune ceva de Paulică şi de proces că şi nenea Niţică a pierdut ceva ce nu am înţeles, doar că o să le dea Ghighi şi Rodica ceva şi cu ce au mai ascuns ei, dacă vînd, pot să-şi facă o casă la anul împreună cu Olimpia, de pe scară, de jos se vede tanti Elena, este ocupată cu mestecatul, ţuşti după colţ, oofff! nu m-a văzut nimeni.
Din spate vine frig, vine şi întuneric printre zăbrelele de lemn, nu de fier ca la noi acasă, bîrrr! mi-e frică să mă uit înăuntru, după colţ un copac mare, toţi copacii din curte sînt mari doar cel de departe de după flori şi iarbă este cel mai mare, trebuie să merg acolo, după aceea prin spatele casei să mă întorc, să mă urc în copacul meu, eh! copacul meu! tare mi ar place să fie copacul meu, doar să stau toată ziua în el, oare cît costă un copac? da’ oare Agudică poate să vorbească cu copacul meu? că eu oricum vorbesc şi cu el, ca să nu mai zic de Cărămindă, de Domnul Maro şi pînă la urmă eu vorbesc cu toată lumea, adică nu, nu vreau să vorbesc cu cei care mă pun să spun poezii, după aceea urmează cei care-mi spun: ”Vai Basarabel, ce mare te-ai făcut!?”, pe urmă nu-mi plac ăia, pot să spun aşa, că nu-mi plac, care-i spun Macuţei „Vai, doamna Ulmeanu, ce copil frumos!”, parcă-s eu cînd o strîmb pe Milica să se simtă grasă şi supărată şi singura fată din curte, na! uite albina asta grasă , neagră şi mare şi-a facut căsuţă în floarea galbenă, ce grasă este şi murdară de galben, gîndacul ăsta este pe burtică aşa cum este Cărăminda, ce rîzi? te gîdilă? a zburat pe o floricică albă care pute, eh! nici ailaltă nu mirosea prea bine, era aspră, mai bine hai să mergem în iarba asta mare şi Domnul Maro, şi Cărăminda ajung să treacă prin vîrful ierbii, cum îi ţin eu într-o mînă şi în cealălaltă, ne jucăm cu valurile, ca la Dunăre… copacul cel mare este aşa de mare că de sub el nu mai văd nimic din cer, doar pe el şi are nişte şanturi pe el de intră Cărăminda în ele, aici stă, fără să cadă cu Domnul Maro a fost mai greu că el nu a mîncat cînd era mic şi e mai slab, uite aici i-am gasit loc, ai grijă să nu te apleci prea tare, să nu cazi în iarbă că nu te mai găsesc şi să te ţii ceartă după aia! mammmăăăă! ce urît e! lîngă Domnul Maro un melc fără casă, cred că vrea să meargă în balcon la Domnul Maro, ştiu nici tu nu mă prea mă placi că te-am facut urît şi fără casă, oare cine ţi-a dărîmat-o? sau ţi-a furat-o?… nu zice nimic, o fi supărat şi nici nu găsasc o frunză să o lipesc cu scuipat peste şanțurile din copac, să-i fac o casuţă, ori o cutie de cribituri, n-am ce face trebuie să fur o cutie de chibrituri pentru căsuţa melcului! am să arunc beţele, să nu zică cineva că mă joc cu cribiturile şi oricum eu nu fac pipi în pat chiar dacă mă joc cu ele, sau să-i fac o casuţă din beţe? da! le aşez prin şanturile acestea de pe copac şi găsesc eu nişte frunze să pun acoperiş, ce nişte frunze? o frunză din copacul meu… adică o să-i cer o frunză pentru melc! mda, pot să mă așez, să mă ţin de genunchi şi să mă gîndesc cum o să-i fac căsuţa!
Acum după ce m-am gîndit trebuie să mă întorc după casa aia ca sa nu mă vadă nimeni, mie îmi place să spun nimenea, şi să mă urc în copacul meu, aşa că Domnule Melc trebuie să plecăm, aş vrea să-l ajut să rămînă în locul Domnului Maro, dar este rece şi alunecă, uite poţi să mergi pe aici, pe firul ăsta de iarbă, ca pe linia de tramvai pînă la locul Domnului Maro! Cărăminda se uită la bocănceii mei, ce? şi ce dacă nu m-am spălat pe ochi după ce m-am trezit din somn? da, şi dacă nu ştiu să leg şireturile ce? uite ce departe am ajuns! ah! tu vrei să stai în buzunar, pe întuneric, să mă auzi cum le spun poezii sau cum dau „sărut mîna “, ce? credeai că o să spun „săru’ mîna” ca să-mi spui tu că am greşit, nu? hai să mergem şi să nu ne mai certăm, o să-ţi facem căsuţă! melcii vorbesc încet, nu-i frumos dar nu mai avem răbdare să stăm pînă-şi ia Melcul la revedere de la noi! Copacul ăsta rămîne mare şi după pleci de lîngă el, vîrfurile copacilor de departe vin spre mine, vîntul miroase doar parcă altfel decît vîntul de la Dunare… ştiu! tot a frunze, doar că din nămol rămîn doar codiţele şi bucăţele galbene de frunză lipite de pînza aia din ele. Acum trebuie să merg pe lîngă o casă cu zid din lemne, Domnul Maro parcă-i Agudică cînd vede zgîrciuri, numai între lemne să stea, nu mă lasă deloc, trebuie să intre în toate crăpăturile, se înfige şi se uită ca Cezărică după rîndunele, cu gura căscată spre acopriş, nu a-co-pe-riş! nu ştiu de ce m-am gîndit la Cezărică, între toate florile şi copacii aceştia, singur cu Cărăminda şi cu Domnul Maro, cu casa din floare şi copacu-pe-care-nu-ştiu-dacă-o-să-l-cumpăr, trebuie să mă gîndesc la prostul de Cezărică şi pe deasupra Macuţa este aşa de departe, mîncînd şerbet, că nici măcar nu mă aude că l-am făcut prost pe ăla! şi nici nu am vorbit frumos, aşa că de la colţul casei l-am pedepsit pe Domnul Maro, care stă în buzunar acum, pentru că toţi sînt la şerbet şi sigur bucuria lui că vede atîta lemn se aude, nu cred că o aud doar eu, doar că ei vorbesc acolo şi eu nu înţeleg nimic din vorbele lor, mai puţin numele noastre: pe Tăiculiţă îl chemă Paul şi ei îi spun Paulică, pe Jenuţa o chemă Ioana şi pe Macuţa Valeria, nenea ăia care vin la noi acasă cu IMS şi cu curele frumoase întrebă mereu cum îi chemă şi chiar dacă mă trimit la joacă, mă duc pe scară pe la tanti Ica şi intru în camera mare, că pe acolo vine şi tanti Ica cînd se apucă de cusut cu Jenuţa pînă la unu noaptea şi uşa aia, hîm! aceea e aşa de mare că mi-e frică cînd o deschid greu, că sînt mic şi nu pot să mă împing ca domnul Cearcă cînd închide Poarta-Cea-Mare de la curte, mi-e dor de Agudică care se împinge seara în mine să-l mîngîi şi eu mă fac că nu-l văd pe domnul Cearcă cînd merge acasă, bombănind şi dacă se uită la mine, care stau cu capul printre fiaerele de la scara pe care a reparat-o Tatu, îmi spune bună seara şi eu îi spun : „Noapte bună domnul Cearcă!” se uită peste umăr face smîrc de două ori, ca cînd eşti răcit, sare treptele de la intrare şi dispare; mi-am julit cotul o dată cînd am încercat să sar şi eu, cînd ies din casă le sar, da’ înapoi nu pot şi mă dau cu scuipat pe julitură! domnul Ciupercă mi-a spus o dată, cînd şi-a belit degetul în atelier, că cel mai bine este să sugi rana sau dacă nu poţi să dai cu scuipat că trece, nu trece şi dacă mă vede Jenuţa mă dă cu spirt şi chiar ustură, chiar dacă ea suflă peste julitură, ah! am ajuns în… păi, în primul copac în care m-am urcat prima dată în viaţa mea şi cred că trebuie să fac aşa cu gura în jos, aşa cum fac cei mari cînd se miră că nu ştiu ceva, doar pentru că nu ştiu nici măcar dacă Cărăminda şi Domnul Maro au fost vreo dată într-un copac, mmîîh! linişte, nimeni nu spune nimic, hai că n-aţi mai fost şi vă e ruşine, aşa că mă prefac că nu ştiu pentru că şi eu am adormit prima dată în copac şi nici măcar Agudică nu are cum să-mi spună că nu-i frumos, dar Domnul Maro sau Cărăminda? dar am să-i scriu, adică o să-i desenez pe cartea poştală pentru că eu nu ştiu să scriu, din nişte linii foarte grase un zgîrci, adică nu, că nu ştiu să desenez zgîrci, mai bine un soricel şi el o să miroasă cartea poştală şi o să ştie că-i de la mine, că mă miroase după ce ies din balie, după baie şi cînd mă aude se freacă de mine chiar dacă-s ud, că aşa miroase şi Tăiculiţă, adică am mirosit o carte poştală de la el, cu liniile ălea grase, parcă-s rîme după ploaie, şi puţin scris, nu m-a văzut nici Jenuţa, nici Macuţa. Cînd vine cîte o carte poştală, uită amîndouă de mine, fuga la piaţă, niciodată nu avem cutie de carton, „să vedem unde găsim una!” şi nu ştiu cum fac, că fac de toate fără să văd eu mai nimic, adică după ce mă culc la prînz, Macuţa scoate cutia din camera mare şi după ce pun în ea tot felul de pacheţele se aşează pe scaunul ei şi se uită la pachet cu palma pe frunte şi cu cotul pe masă, eu n-am voie cu coatele pe masă şi stă aşa pînă termină Jenuţa de cusut pachetul, nici măcar nu se uită la ea şi nici Agudică, dacă nu doarme cu mine nu ştie unde se uită, o dată s-a supărat pe Jenuţa că plînge peste pachet şi o să se împrăştie creionul chimic şi după aceea vine să mă trezească, trebuie să mergem la Poşta Mare să-i punem pachet lui Tăiculiţă, noroc de păturica mea şi de puiul de pernă că nu mă vede printre ele că nu dorm, nici măcar Agudică nu simte că mint cînd mă trezesc şi casc şi mă frec la ochi şi mă uit la ele ca cînd bagă Jenuţa aţa în ac, repede la spălat, că-mi place să merg la Poşta Mare cînd punem pachet lui Tăiculiţă, e linişte pe stradă, nu prea ne mai dă nimeni „Săru’ mîna doamna Ulmeanu!”, Macuţa se uită înainte, cu ochii ăia albaştri, strînşi, pe sub ochelari, cu mine de mînă şi cu pachetul sub braţ, i-am spus „Sărut mîinile doama Pavel!” cînd a trecut pe lîngă noi, că altfel stătea de vorbă cu noi cînd ne întîlneam în Piaţa Mare, se uită în sus, peste gardul Poştei şi dă din gură fără să se audă nimic, n-a văzut-o pe Macuţa şi nici nu-i pare bine că se întîlneşte cu ea şi nici Macuţa nu vede pe nimeni pînă cînd ajungem la Poşta Mare, acolo cît pune pachetul am voie să stau la masă şi să-i desenez lui Tăiculiţă cu toc şi călimara de pe masă, o dată mi-a dat o doamnă de la Poştă, care i-a spus lui Macuţa „Săru’ mîna Coana Moaşă!” o peniţă nouă să-i scriu lui Paul şi chiar dacă am facut cele mai subţiri linii după ce doamna mi-a pus peniţa în toc şi mi-a muiat în călimară tot ştiu că dacă fac cele măi frumoase desene ale mele, cu bărci sau cu păsărele, ba nu! cu valurile Dunării, tot îmi aruncă Macuţa scrisorile mele la coş, şi chiar dacă desenez remorcher, de la coşul de gunoi, frumos, din nuiele facut, că mi-a spus doamna de la Poşta Mare cînd am vărsat călimara pe scrisoare şi-am şters geamul de pe masă cu scrisoarea mea şi pe urmă mi-a arătat unde să arunc mizeria şi pe urmă de fiecare dată cînd veneam la Poştă să punem o scrisoare lui tanti Elena sau lui nenea Niţică, pînă cumpăra timbre şi le lipea Macuţa, mă duceam pe furiş să văd coşul meu frumos, din nuiele, adică noi am ajuns acum unde vin scrisorile de la noi? Păi hai să număram, printre frunze, nenea Niţică, tanti Milica, Macuţa, tanti Elena şi tot rămîne un deget gol, Agudică nu-i, să mă pun pe mine? se supără Cărăminda şi Domnul Maro, aşa că trebuie să o iau de la capăt! cîte un deget de fiecare, nenea Niţică, tanti Milica, tanti Elena, Macuţa, Basarab, Cărăminda, Domnul Maro şi tot mai rămîn degete goale… mda, o să-l pun şi pe Agudică şi pe copacul-în-care-m-am-urcat, adică copacul meu şi după aceea îl pun şi pe cel mare din grădină, pe care nu ştiu cum îl cheamă, oricum am toate degetele ocupate! aoleu! am uitat de melc, adică de căsuţa lui, trebuie să găsesc ceva să-i fac o casă, trebuie să mă mai gîndesc…
– Ia te uită minune! Gutuiul face bocanci ! bă, da’ tu ai fugit de acasă! nici la bocanci nu ştii să te legi, da’ de urcat în gutuiul meu te-ai urcat! pînă să spun şi eu ceva , „bună ziua” sau „mă scuzaţi că m-am urcat în gutui”, parcă gutui a spus, ori „nu vă supăraţi că…” m-am trezit legat la bocanci, cu funda de două ori făcută, ca la bocăncoii muncitorilor care pun piatră pe Vadul Raşcu, mi-ar place să mă strîmb cînd spun bocăncioi şi să tropăi prin praf, bo-căn-cioi, trebuie să cobor şi să fiu serios şi politicos cu străinii şi nici măcar n-am voie să vorbesc cu cei pe care nu-i cunosc; pietrele din curtea asta sînt drepte, nu ca la noi pe stradă, unde parcă sînt pîini bagate în pămînt şi iarba creşte printre ele, pot să pun bocăncelul pe ce piatră vreau eu, domnul mă ţine de mînă, mergem spre scara de lemn, fără să mă strîngă sau să mă grăbească, Jenuţa mă trage cîte o dată de mînă cînd se grăbeşte, ba mă şi strînge cînd este nervoasă, nu ştiu de ce! că n-am făcut nimic, poate că mă uit la geamuri pe Bălcescu, dar nu mă uit decît cînd mă lasă Macuţa la pîine, afară, să privesc pîinile alea mari şi vopsite, mi-a spus doamna de la pîine din ce sînt făcute, n-am înţeles, dar îmi plac pentru că au voie muştele să se plimbe pe ele, sînt şi pline de praf…
– Doamna Ulmeanu v-am adus gutuia înapoi! Bine aţi venit la noi!
– Mulţumesc! Ce gutuie? Aaah!… pe unde ai mai umblat? Cînd te-ai trezit? Mulţumesc domnu’ Morcovescu! Domnul Morcovescu a rămas cu noi la cafea, fumează şi rîd împreună, am ajuns iar pe băncuţa de lemn, jos pe podele sînt o mulţume de cuie, de domni şi de doamne Maro, lucesc, soarele bate aşa, într-o parte, parcă se uită cu ochii mijiţi pe sub cot, Cezărică cînd joacă ascunselea. Cu mine nu se joacă pentru ca sînt mic şi stau pe trepte, mă uit la ei şi ştiu unde se ascund după cum fug cînd mijeşte cineva, dar numai Cezărică se uită şi tot îl scuipă grasa de Milica, ar putea oare cuiele din podea să ghicească unde-i Domnul Maro? strîns în palmă sau în buzunar? nici măcar n-am văzut cînd au plecat cuiele şi nici nu pot să plec de pe băncuţă, doar mă uit şi să dau din picioare, că băncuţa este mai mare decît mine, un şiret a ieşit din bocăncel şi se plimbă şi el printre cuiele Domnului Maro, sigur după colţ sînt cuie în lemnele de pe jos, nu pot să le văd, nu pot decît să fiu cuminte pe băncuţă. Domnul Mor-co-ves-cu, parcă aşa zicea Macuţa, a uitat să-şi ia cutia de cribituri, nţ! chibrituri, oare dacă o iau şi o fac casuţă la melcul-fară-casă înseamnă că fur? trebuie să o iau fără să mă vadă nimeni, chiar dacă nu fur, tot nu o să mă creadă nimeni că-i fac căsuţă, pentru că nu am voie să mă joc cu chibriturile şi nici să dau foc la sobă aşa că o să aprind toate chibriturile apoi le arunc, ba nu, numai cîteva, că beţele seamană cu fraţii Domnului Maro, poate se joacă şi el cu cineva! nenea Niţică a plecat cîntînd în barbă, e albă, se duce să scrie, aşa zice tanti Milica, cît au dus ceştile şi ibricul şi borcanul cu şerbet la bucătărie nu m-am mişcat de pe băncuţă, stau cuminte şi mă uit la vrăbiuţe, acum că nu-i nimeni bag repede în buzunar cutia cu chibrituri, lîngă Cărăminda mea, acum o să spun şi o minciună:
– Pot să mă duc în curte?
– Să nu care cumva să pleci de lîngă gutui! tanti Milica ofteaza şi zice că-i închisă poarta, n-am unde să mă duc, trebuie să mă ţin cu amîndouă mîinile de balustradă, scara e aşa adîncă, parcă-i din piatră ca cele din port, de la Dunăre, nu le mai aud, poate că nici nu mă văd, dar trebuie să stau în copacul meu pe care-l cheamă Gutui şi pe mine Basarab, iar după ce ne urcăm am să-ţi prezint şi prietenii mei! oare eşti bătrin de eşti aşa aplecat? sau poate eşti supărat şi nu vrei să venim în vizită la tine?… bine pot să-ţi prezint prietenii mei şi de jos, trebuie să mă ascund după tine ca să fug la copacul-cel-mare şi să-i fac o căsuţă melcului… ah!nuuuu, n-am mai făcut căsuţe la melci pînă acum, dar o să mă ajute Cărăminda, Cărăminda – domnul Gutui, frunzele tremură, vedeţi nu-i chiar aşa de supărat, ne-a dat bună ziua, deci o să mă ajute Cărăminda la căsuţa pentru că ea ştie cum se fac casele, pînă la urmă este o bucată de cărămidă dintr-o… casă, adică dintr-o biserică, dar să-l prezint pe Domnul Maro, Domnul Maro – domnul Gutui, cum adică? numele lui de familie este Domnul şi-l mai cheamă Maro, cum mă cheamă pe mine Basarab şi mai cum? Ulmeanu… şi ce? trebuie să vorbesc cu el cu Maro, aha! şi cu tine, adică cu dumneavoastră trebuie să vorbim cu Domnul Gutui, buuunnn! Domnule Gutui puteţi să ne ajutaţi? adică Cărăminda care ştie să facă case şi Domnul Maro care este… lăcătuş de broaşte şi de uşi – nu ştiu unde am auzit povestea asta – puteţi să vorbiţi singur? ca şi cum noi am fi cu dumneavoastră, dar noi să mergem să facem casa melcului-fără-casă?… eu? nu ştiu decît să desenez, nu altceva nu… adică da, am furat cutia de chibrituri şi-am minţit că stau cu dumneavoastră… binneee! o să plecăm şi aşa, am înţeles gutuii nu mint, voi ce gînduri aveţi?
– Mergem cu tine, sîntem la fel de hoţi şi de mincinoşi ca tine!
– Adică nu ştiţi să faceţi căsuţe?
– Ahh! nuuu, adică ba da! hai să mergem! Chibriturile nu zic nimic, se uită la noi din cutie şi atît, poate sînt supărate că rămîn fără casuţa lor… offf! uite nu vă mai dau foc, promit să vă găsesc şi vouă o căsuţa, numai să plecăm o dată din Domnul-Gutui-Supărat, dacă o să mai fîşîi aşa o să ne audă! acum am şireturile legate la bocăncei, pot să fug, între cele două case miroase a cald, mmîîîhh! după colţ curge iar ceva negru, sar şi gata! mai am un pic şi ajung, iarba mă loveşte peste genunchi, dar trebuie să fug, mă aşteaptă melcul şi nu trebuie să mă vadă nimenea, chiar dacă mă înţeapă genunchii, nici nu m-am uitat la căsuţa albinei ălea urîte şi negre, iarba este cît genunchii mei, acum mă gîdilă, am să mă dau cu scuipat peste… peste zgîrîieturi, nu curge sînge, sînt albe şi mă ustură, Jenuţa cînd se înţeapă cu acul îşi suge degetul, am crezut că a plecat melcul meu, dar cît m-am dat cu scuipat l-am găsit, ceva mai sus, s-a făcut mai mic cînd l-am atins, am scuipat pe deget şi-am întins scuipatul pe el, acum nu se mai fereşte, ia să vedem cum facem cu căsuţa!… păi să ne spună Domnul Maro ce facem cu lemnişoarele astea lipite cu hîrtie între ele, cum le punem pe copac să-i facem casă? chibritele ăstea sînt proaste, nu zic nimic, le-am pus prin crăpăturile din copac, unele au căzut în iarbă şi tot n-au nimic de spus, să fie supărate? au rămas fără casă şi… nimic, dar cînd vă aprind oamenii mari sfîrîie şi apoi scot fum cînd fac aşa din mînă! oare să le dau foc?… stai aşa zice Cărăminda, am venit să facem casă la melc şi după aia vedem noi ce facem cu chibriturile! îhî, zice Domnul Maro, hai să ne apuc de treabă, că la lemne mă pricep eu! … adică ce Domnule… eu nu-s bună de nimic, nu? eu nu ştiu să fac case? Cărăminda s-a supărat, eh! s-a întors cu spatele… vă certaţi ca Paulică, Victor, Milica şi Cezărică de la ascunselea, mă uit de pe scări la ei, că sînt mic şi nu se joacă cu mine şi-mi pare bine că vine Agudică, se învîrteşte cît se învîrteşte şi apoi se culcă pe genunchii mei, toarce şi mă uit cum se ceartă, cine a greşit la numărătoare şi de ce mereu trebuie să mijească prostu’ ălă de Cezărică… gata! ştiu ce trebuie să fac, mă aşez în genunchi în iarbă, ca nenii ăia care pun piatră şi mă apuc de treabă! nici nu mă intereasză ce zic ăştia, gata! facem aşa, scot cribiturile din cutie, mă grăbesc şi greşesc, chibriturile şi le bag în sîn, după care… ăăăă, da ştiu, am scos un pic cutiuţa ca să iasă beţele, rup o bucăţică să-i fac acoperiş şi gata, acum trebuie să o pun între crăpăturile copacului, nţ! aici nu merge, nici aici… dacă o pun cu bucăţica ruptă în sus… nţ, trebuie să o pun într-o parte, să se deschidă ca uşile noastre de acasă, dar prin crăpăturile astea nu stă pe nicăieri cutiuţa fără chibrituri, Domnul Maro nici nu vrea să audă să ramînă cu cutiuţa, să o ţină lipită de crăpături, noaptea? s-o crezi tu că rămîn eu aici cu melcul ăsta scîrbos, noaptea… ce să zic, nici eu n-aş rămîne! freacă-mă de iarbă pînă se rupe şi apoi leagă cutiuţa de copac! dar nu ştiu Cărămindă să fac nod, nici măcar la bocăncei nu ştiu!… mda! atunci freacă-mă de iarbă pînă se rupe şi o învîrtim pe cutia de chibrituri şi… gata ştiu! ca aţa cînd o învîrt pe deget pînă se albeşte şi mă doare… hai Domnule Maro fă o găurică aici, aşa, ca la ac şi una aici, îhî! am scuipat pe firul de iarbă şi gata, uite că cutiuţa de chibrituri stă, mîh? mai punem una? hai, gata! ptiu, am scuipat pe deget şi l-am băgat pe melc în căsuţa lui! ooffff! nu ne-a prins nimeni! şi ce dacă trebuie să e întoarcem la Gutui, ce credeţi că ne-a zis cuiva? este mai întuneric sub copacul-cel-mare, noapte bună melcule!
…Macuţa ne-a găsit sub gutui, cu genunchii în braţe, să nu-mi vadă juliturile de la iarbă, care mă ustură, le-am scuipat şi tot mă ustură, mi-e frig, parcă mi-e frig, e linişte ca la noi în curte cînd vine seara şi rămîn singur cu Agudică, nu se mai joacă nimeni cu mine, nici vrăbiuţele nu se mai aud, doar balustrada de la Tatu e caldă şi ştiu că a venit seara, uneori miroase ca la Dunăre, că pot să mă joc singur şi mă apuc cu degetele, aşa – unul de altul, să fac o pasăre care-şi caută cuibul în peretele casei, unde sînt o grămadă de locuşoare, unele mai roşii, care mai albe, din care curge nisip, unde pot să mă hodinesc. Agudică nici nu se uită la mine, se spală pe treptele calde şi cînd se aprind luminile în casă trebuie să intru şi eu şi atunci zbor pînă pe treptele noastre că dacă iese Jenuţa să vadă ce fac, măcar stă cuminte cu motanul!, aşa spune şi mă lasă Macuţa în pace să privesc la bufet, noi avem perdele la bucătărie şi se vede în casă, tanti Ica şi cu domnul Cearcă au hîrtie şi nu se aude niciodată nimic, nici uşile nu scîrţie la ei, doar la noi, uşa aia mare de la camera mare cînd vine tanti Ica la noi scîrţîie, ah! uşa de la beci, dar ea face şttrrît – ştîrt cînd merg cu Jenuţa să luăm coşul cu lemne că după ce se face jar mergem să luăm cărbuni, ba nu, şi poarta cea mare se aude seara, din casă, dacă mîncăm cînd vine domnul Cearcă şi o închide că altfel nu o aud niciodată că-mi citeşte Macuţa sau ascultăm radioul; acum miroase dinpre copacul cel mare cam altfel şi copacii sînt negrii, cred că mergem să ne spălăm, cred ca vine noaptea, cred că iar o să mă întrebe de ce nu ştiu cîte poezii vor ei şi pe urmă trebuie să stau la masă drept şi să mănînc frumos, mîh! o să-mi fie dor de Agudică cînd adorm şi parcă la noi în curte, printre pereţi, este mai cald, ah! m-a luat Macuţa la masă, nici măcar nu mi-am luat la revedere de la Gutui şi pînă să urc scara asta de lemn am mai văzut copacul-cel-mare-unde-doarme-melcul-fără-căsuţa-într-o-căsuţă-din-cutie-de-cribituri! m-am grăbit, chi-bri-tu-ri! uite am ajuns sus, cît am zis de copacul ăla, m-am urcat pe scară, abia aştept să stau pe ea, cu Cărăminda şi cu Domnul Maro, să vorbim şi să aşteptăm pe cineva să închidă poarta, cîte o dată îmi este frig cînd închide domnul Cearcă poarta… gata trebuie să fiu cuminte, să mă spăl, să… nu ştiu ce trebuie să mai fac, eu vreau să stau pe scara de lemn să vorbim cu Agudică, mie nu mi-e foame!
Mi-a plăcut cînd m-am spălat, într-un lighean frumos, alb cu flori şi Macuţa turna dintr-o cană tot albă cu flori, m-am spălat şi după urechi şi toate stăteau pe nişte lemne care se cheamă la-va-bou care este mai frumos ca chiuveta noastră, vopsită cu albastru, numai că acolo mă spăl singur, doar Agudică se spală şi el pe dulapul albastru, lîngă mine şi n-am putut să mă joc că stătea Macuţa lîngă mine să-mi toarne din cana aia mare cît mine, eh! mare, cea mai mare pe care am vazut-o în viaţa mea, după care am ieşit în curte pe pietroiul ăla mare care nu mai era cald, nu mai era aşa de cald şi m-am spălat pe picioare, apa s-a dus printre pietre şi iarbă într-o umbră mare unde nişte muşte mari se uită la flori, off! tanti Elena aprins lampa, s-a auzit doar sticla frumoasă de lampă cînd o pui în lampă cum face şcrîmţ, noi avem lumină electrică acasă, numai cînd se termină aprinde Jenuţa lampa cu oglindă de la Macişeni şi o pune în cui lîngă icoană, a dată cînd era Macuţa plecată la injecţie, am rămas să ne uităm la lampă, în oglindă, după ce s-a aprins lumina pe stradă pe la vecini, nu ştiu cînd a venit Macuţa că am adormit, dar Jenuţa a cusut şi n-a mai pus hîrtie pe abajur şi mi-a făcut cu mîinile umbre pe pereţi de sărea Agudică ca o ţurcă după un iepuraş, o pisică, un căţel, un fluture şi după aia nu mai ştiu că am adormit! m-am întors să iau perna rece în braţe cînd s-a urcat Agudică pe mine la culcare şi lampa mai avea un pic de foc şi era neagră sticla, mîine am să o curaţ eu cu ziare, că mă lasă pînă şi Macuţa să scîrţîi cu ziarele pe sticlă pînă se ia funingirea, numai că nici nu ştiu dacă Jenuţa doarme cînd se pune funingirea pe sticlă, că dă din ac şi se uită sus, dacă mă întorc să văd unde se uită, Agudică se întinde de tremură patul şi doarme la loc, nu văd unde se uită Jenuţa, la uşă, ştiu că la uşă se uită şi dacă nu toarce Agudică se aude pî-pî-pî-pî-pî lampa, stîrf-stîrf cum însailă…
– Hei! Bună seara, stai la masă cu mîinile în buzunare? Quesque ce ca?
– Păi nu, adică da, dar stau de vorbă cu prietenii mei şi…
– Hai Milica, lasă-l să ne arate prietenii lui! tu vorbeşti cu palmele cu prieteni tăi? tanti Elena rîde la mine şi îi arată palma lui Macuţa, ştiu, aşa face şi Jenuţa cînd vin seara îrziu, cu Agudică în braţe, din curte şi după ce adorm, cum cred ele, le aud şoptind: că prea mă lasă Jenuţa… că se simte că nu-i Paul acasă… şi ce? e prea mic să ştie şi nici nu-şi dă seama şi pînă la urmă au mai crescut şi alţii fără tată şi n-au ajus pe drumuri şi cînd zice Jenuţa aşa îmi pare bine că se supără Macuţa şi se duce la culcare în Camera Mare, să-i fie şi ei frică…
– …uite în stînga, lîngă far…
– Aceea este dreapta, zice nenea Niţică, are o voce ca la Radio!
– … farfurie este Cărăminda şi aici în mîna aceasta este Domnul Maro! pe ei îi ţin în mînă şi vorbesc cu ei aşa cum vorbesc şi cu Agudică şi nu mă întreabă nimen de ce vorbesc cu el? Ce Baba Scutara nu vorbeşte cu pisicile ei?
– Oooh! bine, hai să mîncăm! după tanti Elena n-a mai spus nimeni nimic, s-a strîmbat la mine: …dă-le şi lor ceva de mîncare! trebuie să am grijă acum, de prietenii mei, să nu-i ia Macuţa, poate vrea să-i pedepsească că vorbesc cu mine la masă…
– Mulţumesc de masă! Tu ai terminat? Ia-ţi prietenii şi hai să mergem!
Şervetul meu este greu, abia mă şterg la gură făra să-l dau pe Domnul Maro pe jos şi sînt gata! Sărut mîna pentru masă şi fuga dupa nenea Niţică pe scară. Din drum se aud Macuţa, tanti Elena şi tanti Milica ce vorbesc, se vede lampa, încolo copacul-cel-mare e negru şi mai departe şi mai negru şi mai multe stele pe cer ca la noi acasă…
– Dacă vrei să stai să contempli cerul n-ai decît! dacă vrei să mergi cu mine la plimbare şi cu prietenii tăi, ţine pasul! Nenea Niţică are bocanci ca nenii ăia de pe Vadu’ Raşcu, că fac la fel pe pietroaie, uite o lumină în mîna cu Cărăminda, păi trebuie să fie stînga, în mîna Domnului Maro vine frig şi miroase ud şi mai nu ştiu a ce…
– …acum sîntem pe pod! Auzi? auzi apa? bate cu palma nişte lemne mai albe decît întunericul.
– Aud apa, trece pe sub noi, mi-e frig şi parcă bate vîntul… la Dunăre parcă nu face aşa!
– Taci şi pune mîna aici! nenea Niţică are mîna mai caldă decît lemnul peste care stau cu Cărăminda…
-…ascultă! jos e pădure de pin care face şîî-şîî, şîî-şîî, trebuie să mergem mai sus ca să auzi pădurea de brad, dar în spate sînt mesteceni, auzi? auzi? vorbesc între ei, spun poveşti, nu şoptesc ca pinii… mi-e frică să mă uit în spate că e mai întuneric ca în Camera Mare, sînt nişte albe … nenea Niţică urcă, nu mă ţine de mînă, gata! mi-e frică, după el se vede ceva şi mai alb, adică ceva mare, bocănceii mei au obosit, nu mai vor să meargă, Cărăminda scînceşte ceva, iar Domnul Maro e rece, trebuie să ne întoarcem singuri că nenea Niţică a trecut de pietroiul ăsta mare ca o cruce, mai bine hai repede după nenea! gata, l-am ajuns, cîntă ceva aşa de încet că abia îl auzim, mî-mî, aha-ha-ha-ah, mîîî…
– Asculţi? ascultă, de aici se aude pădurea de brad şi după o ploaie torenţială, dacă vii aici cînd nu mai bate vîntul se aude Teleajenul, uite acolo, vezi muntele acela negru? îl cheamă Vîrful lui Crai, dar să ascultăm brazii!
Nu se aude nimic, doar că e mai frig ca la noi acasa, la gura beciului, hîm! nu s-aude, să-mi dau cu scuipat pe genunchi că mă mai ustură puţin, pietrele de pe drum sînt calde, îm! cînd am pus mîna pe ele parcă se aude ceva încet, încet, încet… ca la ascunselea cînd începi să numeri mai încet ca să auzi unde fug să se ascundă, nu pot să fac ca brazii… da! ştiu cum fac! că atunci cînd mă mîngîie Jenuţa pe păr şi mai fac ca atunci cînd mi-e frică, doar că acum îi aud, oare mîine seară o să-i mai aud, dar ziua zic ceva?
– Hai! hai să mergem la culcare, văd că ai obosit!
– Noapte bună brazilor! brazii văd noaptea?
– De ce?
– Ca să le fac cu mîna!
– Da! Sigur că da! mîhîhî-mîm-hîh-hîîîîmm! nenea Niţică cîntă şi merge cu mîinile la spate dar cred că după cum hîrştîie n-are sandale în picioare, că Macuţa nu mă lasă să tîrşîi sandalele pe pietroaie şi cred că nenea Niţică are nişte bocăncioi maaari, mai maaaaari decît bocănceii mei!
Acum parcă mi-e frică numai la spate, dar le fac cu mîna şi Cărăminda şi Domnul Maro, îi ţin în palme şi facem cu mîna, ei bine! oamenii nu văd noaptea nici nimic, putem să facem cu mîna brazilor cît vrem! să le spunem şi la ceilalţi noapte bună, ooaaaah! am uitat cum îi mai cheamă, lemnul de la pod este tot cald şi nu mai lăsa urme Cărămindă! da’ ce tu nu înţepi podul? vă bag în buzunar pe amîndoi, hai că se vede o lumină, ba nu, e lampa de la noi, chiar trebuie să mergem la culcare, o să vă pun sub pernă şi-o să mai vorbim… ce frumoasă e lampa… da’ nu mi–e foame şi…
…doamna Pisău, aşa o cheamă pe doamna unde stăm noi, a venit dimineaţă cu un ceva care cînd m-a văzut că mă jucăm pe jos cu domnul Maro şi cu prietenii lui din podea, adică cu celelalte cuie s-a supărat şi poc! mi-a tras una în cap! mi-am julit genunchii că nenea Niţică se grăbeşte să meargă la casă şi-am căzut cînd am fugit să-mi iau bocănceii, îmi place să merg cu nenea Niţică că-mi arată brazii şi nu mă pune să-i spun poezii şi nici nu-l interesează Cărăminda mea, nici măcar Domnul Maro, nu ca doamna Pisău care credea că l-am scos pe Domnul Maro din podea, şi dacă el merge cu mîinile la spate eu pot să nu le scot din buzunare, ba le scot că vine Macuţa să mă lege la bocăncei şi iar spune că nu-i frumos să stai cu mîinile în buzunare.
Nu mă ustură genunchii că i-am dat cu scuipat şi nu mă ustură că nu trebuie să vadă Macuţa că mă ustură genunchii, gata cu bocănceii, spun sărut mîna şi fug în curte, cîinele nu mai latră, i se vede nasul pe sub gard, l-am ajuns pe nenea Niţică la poartă, off! am plecat să vedem casa cea nouă, nenea Nitică şi cu tanti Milica îşi fac o casă cu Olimpia şi cînd o să fie gata, la toamnaă, se mută de la doamna Pisău la ei acasă; ce bine ar fi dacă m-aş muta şi eu la o casă cu Agudică, Cărăminda şi Domnul Maro, nu vorbim, adică nenea Niţică a dat buna ziua, sînt vecinii noştrii, am spus şi eu, după care a mutat coşul spre mine, aş putea să-i pun pe Cărămindă şi pe Domnul Maro pe coş, să vadă şi ei copacii, casele, acuma latră un cîine la noi, în coş este o sticlă cu dop frumos, din lemn şi cînd să-i scot din buzunare, am ajuns. Oamenii ăştia – ştiu nu-i frumos, dar am strîns din pumni că nici Cărăminda nici Domnul Maro nu m-a auzit – nu au poartă aşa de mare şi frumoasă ca a noastră şi n-au nici cheie mare, doar un băţ, pietre în curte, ca la noi, ce de flori!
– Bună dimineaţa doamnelor! zic şi eu după nenea Niţică, doamnele rîd, una are dinţii mari şi nişte ochelari mari, cealaltă seamană cu Macuţa şi bate cu palma pe băncuţă:
– Şezi aici! bei lapte de capră? nu ştiu ce să zic, nenea Niţică s-a aşezat şi el şi dă din cap.
– Ce mare s-a făcut băiatul lui Paulică! laptele e cald ca Agudică pe burtă. O dată cînd dormeam, adică mă faceam că dorm, am auzit-o pe Macuţa vorbind de Aneta, aşa o cheamă pe doamna cea înaltă, slabă şi care se uită peste ochelari. Paula mi-a spus, rîzînd, că fără mămăligă nu-i bun laptele de crapă şi mi-a pus o bucăţică pe şervet. E bună măliga lor, măligă aşa spune Jenuţa cînd povesteşte de cînd era ea mică şi făcea măliga să fie gata seara cînd veneau de la cîmp moş Gheorghe, Marghioala şi oamenii care lucrau pentru ei, Paula o cheamă, ca pe Tăiculiţă.
Peste gard se văd nişte beţe care fac cioca-boca, cioca-boca, dar mai frumos decît podele vopsite de la casa noastră, cioca-boca, n-am dat bună ziua că nu mă aude nimeni şi nu mă mai vede nimeni, oamenii care bocănesc acolo s-au oprit şi vorbesc cu nenea Niţică, ce mîini mari au! nici nu prea se vede sticla din care beau, nenea Niţică bea cu un pahar mic, stau pe un copac, seamană cu cel mai mare copac din gradina noastra, nu e brad, că brazii ştiu cum sînt şi nici nu vorbeşte cu mine şi nici gutui nu-i, doarme şi din capul lui a crescut altul care miroase ca la căsuţa melcului care şi-a pierdut căsuţa, zice Domnul Maro că s-a plictisit, aşa că am pornit şi cu Cărăminda, pîş-pîş-pîş, pe copacul care doarme, oare dacă ne plimbăm încet o să-l trezească iarba? să mergem să ne urcăm în capul lui…
– Ce faci tu acilea cu cuiele alea? Ia hai sus pe casă! Vrei?
Vreau să mă urc singur pe scară, da’ nu pot, nenea ăsta care m-a luat în braţe miroase altfel, nu ca pietrarii noştri, miroase ca lemnele pe care m-a aşezat „să nu mă mişc de aicea că gaia mă ia!”, înţeapă un pic mirosul, oţet, ca atunci cînd miroşi ardei copţi; trebuie să miroşi repede după ce pune Macuţa, că după aia miroase numai a ardei!
Jos, nenea Niţică tot vorbeşte cu nenea ăla cu mîini mari, printre lemne se vede sticla goală şi paharul străluceşte cu albastru, pot să-l apuc cu umbra, se văd case şi copaci, da’n spate, trebuia să spun „dar”, sînt nişte copaci albi ca hîrtia care parcă tremură de frig… ce cuie mari, da’ mari de tot, nu cred că Domnul Maro vrea să vadă, toţi bat cuie, dacă-l ţin în palmă în buzunar nu aude, nici pe mine nu mă vede nimeni, lemnul de lîngă mine plînge, are o lacrimă galbenă şi parcă se mai aude o dată cum bocănesc oamenii ăştia care bat cuie şi taie la lemne, cînd mă uit la cămaşa agăţată de cruce face ca Dunărea cînd vine la mal, şîlîlîp-şîlîlîp, pe lîngă floarea aia legată cu sfoară de cruce, şîlîp-şîlîlîp, copacul care doarme s-a întors către noi, gata! încurc treaba, m-au dat jos, da’ mîine cînd încep la şidrilă trebuie să vin neapărat să dau cuie la mînă, că dacă tot îmi plac cuiele să fac şi eu ceva! după ce au rîs a început bocăneala, trebuie să merg să vorbesc şi cu copacii aia de hîrtie, poate sînt ca brazii, ori poate vorbesc doar noaptea cu noi? am să sar printre lemne, în iarbă şi trebuie să merg la copacii de hîrtie, la deal, ca pe Vadu Raşcu şi nenea Niţică e jos şi acum vorbeşte toată lumea, cuiele se odihnesc, să mergem prin iarba aşa de mare! tre’ să arăt cu mîna, aşa, cum spunea nenea ăla de m-a urcat pe casă, taie şi tu aşa şi arăta cu palmele încolo, cu degetele groase în sus, cît să taie nenea ăla de jos care are fierastrău cu sfoară ca domnul Cearcă în beci, pe sub copaci, prin iarbă bocăneala merge cu mine, cred că e bătrînă, a rămas mai jos şi abia se mai aude, adică se aude, da’… ce-mi place să spun da’ prin bocăneală, acum chiar nu mă aude nimeni, nici măcar brazii… oh! din iarbă, e greu să urci, cred că şi ea vrea să mă ţină de vorbă, copacii de hîrtie tremură peste mine şi sînt mulţi, acuma văd toate casele, hă! Domnul Maro se bucură, păi dacă eram eu pe aici nu cădea gardul ăsta…
– … şi mergea şi drept printre hîrtiile astea!
Care hîrtii? cască şi se întinde Cărăminda.
– Copacii ăştia, şi uite la florile astea numai cu frunze, păi ce? dacă eram eu aici… păi dacă sîntem aici cu atîta hîrtie şi cum nu ne vede nimeni putem să-i scriem o scrisoare lui Tăiculiţă, Macuţa nu mă lasă şi nici Jenuţa cînd fac pachet, nici măcar nu vorbesc, la sfîşit mă lasă Jenuţa să cos şi eu puţin la pînza albă și apoi scriu ceva cu creionul chimic, n-am văzut niciodată ce scriu, de pe scăunel pot să cos da’ nu văd ce scrie şi nici măcar Agudică nu-mi spune că doar atunci are voie să se urce pe masă! Am să fac casa lui nenea Niţică, uite aşa nişte beţe… Carăminda mă ajută şi după aia pe Agudică chiar dacă nu-i cu noi, acuma tre’ să-l fac pe gutui şi pe brad, mai jos copacul care doarme şi gata, cînd o să mergem la poştă o să iau şi scrisoarea mea, mă strigă nenea Niţică şi nu mă vede!
– Uite aicea sînt ! Am scris o scrisoare…
– Nu ti-e frică în pădure? Singur?
– Nu că-i frumoasă, uite casa, motanul meu… ne învîrtim în jurul copacului din hîrtie.
– Şi aici?
– Copacul care doarme lîngă casă!
– Copacul care doarme lîngă casă este un nuc bătrîn, l-a rupt o furtună cumplită şi din ciotul lui, culcat la pămînt, a crescut un alt copăcel.
– Dar pot să mai scriu o scrisoare?
– Mîine, după ce venim să aducem de mîncare oamenilor, vom merge la cules ciuperci. O să trecem tot pe aici, cît te odihneşti puţin, poţi să mai scrii o scrisoare. Hai să mergem!
Cînd ne-am întors acasă, Dolca nu m-a mai lătrat, stă cu nasul scos sub gard şi face praf, piatra e caldă, trebuie să mă spăl pe mîini, să mănînc frumos şi să nu vorbesc la masă, apoi să mă culc pentru că după amiază toţi copiii trebuie să doarmă, mereu cînd e mai frumos trebuie să te culci sau să vină mama lui Cezărică să-l ia în casă şi să ne trimită şi pe noi, se răsteşte şi plecă apoi cu Cezărică tîrît după ea, n-am strîmbat-o niciodată, dar Milica pune mîinile în șolduri şi face ca madam Preda, că sînt grase amîndouă, of! o să mă spăl şi pe picioare să merg în picioarele goale pe podele că pe unde ajunge soarele cuiele sînt calde, mai calde decît Domnul Maro cînd îl ţin în braţe pînă mi se albesc degetele!
… nu pot să dorm, la şerbet nenea Niţică a povestit despre cum am scris eu scrisoarea lui Tăiculiţă, nu mai aud nimic, nici vrăbiuţele nu mai ciripesc, dacă fuma nenea Niţică era şi mai şi, ca la domnul Dragu în curte cînd pleacă Macuţa cu doamna Dragu în casă să-i facă injecţia şi atunci eu mă uit după fum, prin vişin, dumnealui tace şi priveşte paharul de vişinată, nu se uită niciodată unde merge fumul, dar nimeni nu spune nimic, ca acum, fac gălăgie cînd bag liguriţa murdară de şerbet în paharul cu apă şi din şerbet iese fum! merg la culcare, Macuţa s-a supărat şi pe mine şi pe nenea Niţică, îi aud vorbind, în pat, cu perna pe cap mă uit la Cărămindă şi la Domnul Maro care stau lîngă ochii mei, e rece sub pernă, sub toate pernele e rece şi toate linguriţele sînt murdare de şerbet după ce le scoţi din gură şi nu trebuia să mă lase de capul meu în pădure, că nu mai vin acasă… aruncat sandalele şi nu vrea… să vină Domnul Maro la mine, se duce tot mai sus, printre lemne şi cuiele cele mari, mari de tooot! pe care Cărăminda nu poate să scrie nici un fel de scrisoare, nici macar să mîzgîlească hîrtia albastră din geam pentru că Domnul Maro a rupt hîrtia şi a ieşit singur pe strada Cuielor Mari, sînt atît de mari că ajung pînă la pămînt şi toate sînt îndoite încolo ca Domnul Maro! Le-am întrebat dacă trebuie merg încolo, dar toate sînt transpirate ca Domnul Maro cînd îl ţin mult în mînă şi se învîrt pînă dau cap în cap… nici dacă întind degetele nu ajung cu picioarele la podea, trebuie să mă dau încet jos din pat şi să o ascund pe Cărămindă pînă nu vede Macuţa că am murdărit perna şi cearşaful de Cărămindă!
Din subpat soarele stă strîmb pe podea, e puţin praf şi parcă latră Dolca, nu pot să mă spăl singur, n-avem rubinet, cum zice doamna Ciupercă cînd uită domnul Ciupercă robinetul deşchis şi curge apa în stradă, aşa cît să faci o barcă dintr-o bucăţică de lemn, mică tare, o dată am pus o cutie de cribituri, se udă repede ca manşetele dacă nu sufleci mînecile cînd te speli, iar nu mai vorbeşte nimeni, miroase bine a cafea, acum trebuie să mă spăl şi apoi să-li lege Macuţa şireturile.
Gutuiul zice că unde-i Cărăminda? Nici Domnul Maro nu pare prea vesel: păi sub pat, unde era să o ascund? şi dacă vine doamna Pisău cu mătura ce? am pus-o sus pe o scîndură, am pus-o în pat! aşa că nici mie nu-mi place că nu-i cu noi, da’ mîine dimineaţă o să meargă cu noi să scriem scrisori!
Nici melc, nici căsuţă, nici vînt prin copacul-cel-mare, am uitat cum îl cheamă pe copacul-care-doarme-şi-seamnă-cu-copacul cel-mare! miroase altfel acum, poate-mi spune nenea Niţică cum îl cheamă cum mi-a spus şi despre brazi, oare ce am să scriu mîine pentru Taiculiţă? am să mă gîndesc la noapte cînd se aud ronţăieli în tăblia patului şi Macuţa face pîff-pff, pîff-pîf, nimic nu se aude, adică dacă-l învîrt, între palme, pe Domunul Maro se aude cum ameţeşte, mă gîndesc la Cezărică care se învîrte pînă cade în… fund, dacă aş şti să număr poate aş şti şi toate care n-am voie să spun pentru că cele pe care n-am voie să le fac sînt atît de multe că toată ziua n-am voie să le fac! Am intrat în casa cu iarbă, plouă, din spate printre lemne se vede lumină, tună, iar plouă, peste gutui, peste casa şi peste copacul de la poartă, pietrele şi iarba sînt îndesate ca cribriturile în cutie, Macuţa se uită la mine, de pe scară şi spune ceva, mai bine să tune, nu vreau să aud, stau în roabă, domnul Ciupercă e singurul de pe stradă care are roabă de fier, cînd îmi spune poveşti mă pune în roabă şi trebuie să stau să-l ascult, nu-mi place, roaba asta (nu-i nimeni cu mine, pot să spun „asta”) are iarbă şi e din lemn şi pot să stau cu spatele la ploaie şi mi-e frică de tunete, dar nu pot să spun la nimeni acum, nici gutuiul nu mă aude de ploaie, poate Cărăminda plînge şi ea, singură, sub pat, am uitat că Domnul Maro e cu mine, în buzunar. Nici dacă întorc buzunarele pe dos nu dau de Domnul Maro, l-am pierdut, mi-e frică de tunet, mi-e frică că l-am pierdut, Cărăminda–i singură sub pat, cine ştie pe unde umblă Domnul Maro şi dacă-l mai găsesc vreo dată, am să stau în roabă să plîng după el pînă-l găsesc sau mai bine plec să-l caut! Sînt singur acum şi mi-e mai frică, poate după ce se termină de tunat plec să-l caut, poate mă ajută nenea Niţică, să o întreb pe Dolca? da’ mă latră, adică astăzi nu m-a lătrat, fulgeră, parcă a scăpat Jenuţa lampa pe jos şi se sperie Agudică, din roabă Domnul Maro strigă la mine:
– Strălucesc, strălucesc! mda, în iarba din roabă, supărat că l-am pierdut, Domnul Maro a strălucit cît o clipită, nici nu l-am prea văzut de supărat ce era, bine că l-am găsit, de pe casă doar dacă mai picură şi gutuiul străluceşte şi el, miroase, mă descalţ, picăturile sînt reci şi pietrele din curte calde, calde, nu miroase ca la Dunăre, mă duc să o scot pe Cărămindă de sub pat, dacă se udă şi ea ne murdărim pe mîini toţi, fiecare piatră e caldă altfel, ălea mai groase (eh! acelea, mă maimuţăresc cum spune Macuţa să vorbesc corect) sînt mai calde, stau aşa în soare şi ploaie fără să le certe nimeni, nici măcar mamele pietrelor nu spun nimic, nici atunci cînd le arunc în Dunăre.
Ciorapii au rămas prin iarbă, au căzut de pe bocăncei, l-am bagat pe Domnul Maro în buzunar și aşa e supărat şi putea să-mi spună de ciorapi, cînd i-am scăpat, aşa iar mă ceartă Macuţa că m-am murdărit, pe oamenii ăştia nu-i ceartă nimeni, se duc şi se spală sau umblă aşa şi iar nu spune nimeni nimic, nici măcar nu înţeleg ce spun treptele cînd urc, fac mîh! ca doamnele de le face Macuţa injecţie şi rămîne ud în urmă, fiecare spune ceva şi pentru că n-am dormit după amiază sînt pedepsit, am pierdut ciorapii în curte, i-am murdărit, am făcut numai porcării şi stau pe scaun lîngă uşă şi n-am voie să mă mişc, nu văd decît o bucăţică de curte cît o plăcintă cu mere, tanti Elena a făcut plăcintă cu mere, n-am voie că sînt obraznic şi cînd stau pe marginea scaunului mai am puţin şi o văd pe Dolca după colţul casei, a scîrţîit portiţa cînd m-am uitat după ea şi am fugit la loc, miroase bine a cafea şi Macuţa a venit imediat să vadă ce fac, mă uit la pietrele din gard şi stau cuminte, soarele intra încet în camera noastră, acum pot tiptil, ca Agudică să intru sub pat să-mi iau Cărăminda, nimeni nu vorbeşte, nu se aude nimic, doar uşa scîrţie după ce-i trag un picior, stau cuminte cu mîinile în poală şi mă uit la pietre, iar vine Macuţa supărată că trebuie să mă încalţe, merg cu nenea Niţică să ne plimbăm… nu mă uit în urmă pînă nu trec de casa de lîngă noi, de acolo nu se mai vede pripsa noastră, aşa spune doamna Pisău sau poate zice prispă? ştiu că Macuţa se uită după mine cînd fac prostii aşa că acum, dacă nu mă mai vede, putem să vorbim cu brazii, adică noi vorbim cu brazii, Domnul Maro, adică nu, întîi Cărăminda, nu ştiu ce-i aia, dar întîi domnişoarele şi doamnele, apoi băieţii, deci Cărăminda, Domnul Maro şi cu mine vorbim cu brazii. Am spus încet bună seara! se face frig, parcă se întunecă, nu mi-e frică pentru că sînt cu nenea Niţică, cîntă, merge înaintea mea, cu mîinile la spate, vîntul parcă spune ceva sau brazii, poate ca bocăncioii lui nenea Niţică vorbesc cu drumul, din cînd în cînd parcă spun cîte ceva, nu aud, latră un cîine şi… şi se aud tălangile, o să ne întîlnim cu vacile, păi „tre’ să fie trecut de şase!” – aşa spune tanti Elena în fiecare seară, mă miroase o vacă, îi tremură nările ca lui Dolca şi ce ochi frumoşi are, muuuuuu! şi pleacă…
(continuare în numărul următor)