Flavius – numele serii / Iulian Grigoriu

Iată cum a scăpat mărturia mea despre Tine din ghearele istoriei pe care o renegi la fel ca şi mine. Eram un mare preot

Vespasian trimisese soli după mine

 

 

 

Avem destul timp să murim

 

 

 

 

Crucea îmi stătea în faţă şi pe ea nu eram eu, ci Tu erai Acela. Cu braţele întinse ca o balanţă a Adevărului

 

 

 

 

Era o linie de pumnale de o parte şi de alta, înfipte-n pământ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acolo am învăţat să cântăresc firul de nisip

 

 

 

 

 

Atunci s-a făcut că Orbul vedea
 

 

 

 

 

Cu mâna mea i-am omorât pe toţi tovarăşii mei, pe cei mai buni luptători, pe fraţii mei

Iată cum a scăpat mărturia mea despre Tine din ghearele istoriei pe care o renegi la fel ca şi mine. Eram un mare preot la templul fariseilor din Ierusalim. Eu însumi purtând sîngele rece al regilor, căci mă trăgeam din marea familie a Macabeilor.

Dar acum fusesem ales căpetenie de oşti împotriva romanilor. Cum de am reuşit oare, după ce le ţinusem piept, în trecătoarea Iotapata să scăpăm cu viaţă, 40 de oameni? De ce tocmai 40? Stau şi mă întreb. Au fost mai bine de 7 săptămâni de lupte, zi şi noapte. Adormeam sprijiniţi în tăişul sabiei. Ne hăituiau ca pe fiarele sălbatice. Dar noi aveam un aliat. Ura, patima, de neînfrânt niciodată cu armele. Lupta a fost pe muchie de cuţit până în ultima clipă, dar ne-au covârşit. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că eram o mână de oameni care le rezista. Ajunsesem să credem că ne ajutau îngerii. Dar într-un sfârşit, am fost asediaţi într-o peşteră. Ultimii 40 de oameni dintr-o armată de o sută de mii de soldaţi ai Galileii. Era seară, ne retrăsesem în peşteră, romanii aşteptau afară – nu puteam să mai facem nimic. Vespasian trimisese soli după mine, după căpetenie, pentru că era curios să-l cunoască pe smintitul care încă i se împotrivea; mi-a promis viaţa, dar fraţii de arme nu m-au lăsat să plec. Am încercat în fel şi chip să-i conving. Le-am povestit visul pe care îl avusesem în deşert, acolo unde am stat trei ani, alături de Bannus. Le-am spus că aceaşi viziune, în care eram un rege iudeu căruia lumea romană i se închina, s-a repetat exact, ca o prevestire. Nu puteam să le spun adevărul. Desigur, nu m-au crezut. În acel moment mi-am dat seama că ei nu mai au dreptul să trăiască. De ce? Pur şi simplu fiindcă se împotriveau visului meu, care trebuia să se împlinească. Nu s-au lăsat în nici un chip convinşi. Avem destul timp să murim, le repetam, acum trebuie să luptăm.

De la un punct încolo am ştiut că soarta îmi este favorabilă – dar ce e soarta, această superstiţie romană! Şi atunci a trebuit să forţez sorţii. Mai bine zis, să trişez. Le-am ţinut o cuvântare, înainte de începerea măcelului… Toţi au fost convinşi că am avut dreptate şi că la sfârşit aveam să mor de propriul pumnal. Am fost un nemernic, dar am făcut-o spre binele lor. Nimeni din acei prizonieri nu merita să trăiască. Eram conducătorul lor şi poate că l-aş fi convins pe Titus, fiul lui Vespasian să-i cruţe, dacă ei mi-ar fi dat drumul de acolo. Dar nu! Atunci le-am spus încă o dată. „Avem timp să murim. Putem să ne facem din asta o glorie. Dar de data asta ne vom grăbi!” Tovarăşii mei erau prea tulburaţi ca să mai judece drept. Şi atunci am hotărât. Afară ne aştepta sclavia sau crucificarea. Imaginea asta îmi juca tot timpul în minte, era mai mult decât o teamă. Era o prezenţă de care trebuia să mă folosesc, ca şi cum aş fi putut să străbat deodată tunelul morţii, până la celălalt capăt. Simţeam. Ştiam. De aceea, am hotărât ca doar unul din noi să-şi ia asupra blestemul păcatului, laşitatea sinuciderii. Ceilalţi, fraţi, camarazi de arme, trebuiau să se execute unul pe altul, până la unul. A fost o hotărâre grea, dar asta mai era singura cale ca să ies de acolo. Sub mare jurământ, ultimul rămas trebuia să-şi ia singur viaţa, aşa încât romanii să creadă că s-au luptat cu îngerii şi nu cu noi, cu iudeii.

Vrei să-ţi spun cum am reuşit? Vrei să-ţi spun ce s-a întâmplat cu adevărat? Reaminteşte-ţi, fiindcă nu te-aş fi mărturisit mai târziu, de n-ai fi fost acolo, măcar ca o idee, măcar ca un vis, căci eu nu visasem ca în deşert, ci acolo m-am văzut răstignit pe o cruce. Crucea îmi stătea în faţă şi pe ea nu eram eu, ci Tu erai Acela. Cu braţele întinse ca o balanţă a Adevărului. Tu erai Balanţa, Tu erai Crucea. Şi atunci a fost fulgerul, Ideea. Am văzut cum se deschide portiţa de scăpare. Noi eram 40 de oşteni prinşi în capcană. Hotărâsem că trebuie să murim, ucigându-ne între noi, dar nu 40, 40 de miliarde de-am fi fost, tot mi-ar fi ieşit sorţii câştigători.

Uitaţi cum facem şi mă veţi asculta ca pe un conducător ce vă sunt. Vom trage la sorţi. Dintre noi va trebui să rămână doar unul. Doar un martor al nebuniei va trebui să-şi ia păcatul asupra sa – la fel cum ai făcut şi Tu! Ascultaţi, le-am zis: Vom ciopli 40 de sorţi, dintre care unul va trebui să fie mai lung sau mai scurt, asta veţi hotărî voi. Apoi veţi înfăşura sorţii, şi mi-i veţi da să vi-i împart înlăuntrul ritualului fariseic, fiindcă nu uitaţi că sunt şi preot şi voi sluji pentru ultima oară sfinţind ofranda voastră şi despărţirea de viaţa aceasta înlăuntrul legii străbune. Asta, ca înainte de sfârşit, fiecare să ştie cine va scăpa, cine va fi blestemat luându-şi asupra păcatele celorlaţi. Lui va trebui să i vă închinaţi şi apoi să muriţi.

Am fost uimit cât de uşor i-am convins. Mai greu a fost să-i conving să tragă linia dintre piatra altarului şi şirul care trebuia să fie în faţa mea.

Era o linie de pumnale de o parte şi de alta, înfipte-n pământ. Orbul le aşezase şi jumătate din ele erau oarbe – apoi jumătate din jumătate, până la ultimul cuţit şi ultimul pumnal orb. Cine va trage un pumnal cu tăiş, i-l va înmâna fratelui său de arme, care îi va deveni călău, trebuind la rându-i să moară, şi doar unul să scape. Asta ca să cunoască fiecare ce va trage cuţitul cu tăiş, că de tăiş va pieri.

Eu am cioplit sorţii egali, ei au scurtat unul sau dimpotrivă, pe celelalte 39. Le-au învelit în foaie de papirus şi mi le-au dat mie spre a le sfinţi. Tot eu aveam să fac prima alegere. Am calculat repede. Mi-am zis că din patru împărţiri, din patru atingeri, din patru încercări ale balanţei, voi afla sorţiul mai greu sau mai uşor, mai scurt sau mai lung. Alegând primul, toţi au crezut că voi muri primul. Orbul aranja pumnalele în teacă şi apoi le înfingea în pământ.

Ştii că am stat 3 ani în pustie, alături de Bannus. Acolo am învăţat să cântăresc firul de nisip. Trei ani, în arşiţa zilei, la umbră, ori noaptea, în frigul de care nu mai puteai să te ascunzi, am învăţat să ascult fiecare fir de nisip. Şi fiecare avea povestea lui. Am învăţat atunci să cântăresc lumina stelei şi murmurul neauzit al furtunii de nisip din soare. Acum, sorţii erau înveliţi, în faţa mea şi eu slujeam la altarul închipuit din cea mai mare piatră din peşteră, în faţa jertfei vii care aştepta în faţă şi asupra căreia hotărâsem deja. O singură dată a trebuit să scap sorţii din mână, fără să-i desfac din papirus, ci pentru a-i cântări şi amesteca într-un anume fel, dar asta a făcut-o Orbul, fără să ştie, ori poate prea bine ştiind, fiindcă el nu trăgea nici un sorţi, ci îl primea pe ultimul rămas. Ştiind că-mi fusese tovarăş de pustie şi că avea să scape şi el o dată cu mine. Vrei să ştii cum am făcut? Vrei să afli cum am gândit? Dar tu trebuie să ştii asta. Mai ales, că tu eşti ideea, nici o idee nu poate să ne vină singură, de nicăieri. Patru încercări, patru măsurători cu balanţa de aur a simţurilor mele mi-au trebuit ca să aleg sorţiul izbăvitor din cele 40 – şi nu ştiu dacă el era mai lung sau mai scurt, mai uşor sau mai greu – decât la a 4-a cântărire, decât după patru cîntăriri sublime pentru care ochiul şi simţul meu ager erau pregătite şi ascuţite în trei ani petrecuţi în pustie, alături de Orbul înţelept.

Mi-am ales atunci sorţiul învelit în pergament şi apoi am împărţit ceilalţi sorţi – mai bine zis, fiecare a venit să şi-l aleagă. Toţi ştiau că vor muri, dar unii aveau să fie criminalii celorlalţi. Cum avea să se întîmple execuţia nu era un fapt lipsit de importanţă, dar de aceasta se ocupa Orbul, care înfingea cuţite oarbe sau pumnale cu lamă, în pământ, de o parte şi alta a liniei ce despărţea altarul de jertfa sa. Nimeni nu ştia cine are un sorţi mai lung sau mai scurt, nu ştia nimeni, poate doar Orbul, poate doar Tu. De patru ori a trebuit să le trec prin mână, aşa împărţite în grămezi de câte zece, învelite în piele, mâinile mele ce puteau cântări firul de nisip al pustiului erau mai atente şi mai drepte decât cea mai fină balanţă a începuturilor, de care şi Tu te-ai folosit – Tu erai Balanţa, îţi aminteşti? – pentru care ochiul minţii şi simţul meu ascuţit erau mai pregătite pentru a ajunge la Viaţă. Nici nu se poate pustiu fără Hristos, ori fără ispitire. Dar pustiul este iluzia, magia, întunericul, ispita. El este apariţia, vedenia, Tu eşti prezenţa continuă. Tu acolo nu ai venit decât în visul ameninţător, când închipuindu-mă pe cruce, te-am văzut pe Tine. Vrei să-mi spui că Binele nu ispiteşte? Ba, da, pe mine Binele m-a ispitit. Trei ani, doar cu rădăcinile şi lăcustele pustiului. Da! Acum ajunge, am spus! Să dăm sorţii pe faţă! Şi atunci totul s-a vădit. Ceilalţi aveau pumnalele pregătite, înfipte-n pământ, pregătite de Orb.

Dar iluzia, teama, a pus atunci stăpânire pe mine. Să fiu bine înţeles. Văzusem moartea cu ochii de prea multe ori, dar atunci, un fel de vis scurt ca un fulger m-a făcut să mă tem pentru prima şi singura dată în viaţă. Poate că timp de o clipă am aţipit din cauza încordării, după mai bine de 40 de zile. Atunci s-a făcut că Orbul vedea. Şi eu am văzut cum în pământ, de o parte şi alta a celor ce urmau să se ucidă între ei pentru ca eu să scap cu viaţă, orbul aşezase numai pumnale moarte, fără tăiş şi numai al meu rămăsese întreg, numai pumnalul pe care îl purtam cu mine era singura armă ce urma să împlinească osânda. Cu mâna mea i-am omorât pe toţi tovarăşii mei, pe cei mai buni luptători, pe fraţii mei. A fost imaginea de care nu am scăpat niciodată şi pe care nici acum n-o pot alunga. Ţi-o mărturisesc Ţie, fiindcă Tu m-ai ajutat, fiindcă ştiai că te voi mărturisi, dar cu ce preţ! Nimic din ce aş fi făcut după aceea n-ar mai fi putut să răscumpere grozăvia de patru ori înzecitului fratricid. Şi apoi, totul a urmat după ritualul stabilit, după ritualul uciderii fraţilor, a înjunghierii prietenilor. Am fost ca şi cum, sub ochii mei am fost înjunghiat, cu cuţitul meu, de 40 de ori. Visul meu părea că nu se sfârşeşte, până ultimul nu a căzut. Mai rămăsese Orbul pe care trebuia să-l ucid, să-l mântui de păcate şi apoi, să mă sinucid. Dar eu am tras pumnalul orb. L-am luat pe bătrân şi am ieşit afară, unde ne aşteptau romanii, unde ne aştepta izbăvirea.

Asta a fost povestea pentru care văd bine că ai avut urechi de auzit. Dar aici poveştile nu se spun decât rar, fiindcă ele apropie moartea. Aştept judecata Ta, aşa cum ştii că însumi Te-am mărturisit, ca însuşi Dumnezeu ce s-a făcut om şi cu puterea sa a Înviat de pe Cruce.

, , , , , ,
Articolul precedent
În numele legii! (schiţă de roman) / Iulian Bostan
Articolul următor
câinele cerșetorului / Basarab Păltănea

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu