Odată ce au început să cadă, nu s-au mai oprit, ca fulgii de nea pe un asfalt negru și fierbinte. Cădeau… Îngerii sunt percepuți că ființe perfecte care nu calcă strâmb și totuși îmi amintesc atât de clar „Năruirea”, cum îi ziceau unii. Nu am fost o excepție, și eu mi-am simțit aripile grele și penele de plumb, și eu cădeam întru-un întuneric necunoscut. Până s-a auzit vocea Lui: „Ce faceți, nepricepuților? Opriți-vă!”. O barieră ca un voal a apărut și alții nu au mai căzut, unii îi ziceau „oglinda” sau „oceanul”, din păcate am fost singurul înger care nu a fost nici salvat, nici dat abisului.
Eu nu vedeam un ocean sau o oglindă, eu vedeam ce era dedesubt, prin propria-mi reflexie, nu mai puteam servi Lui, eram impur, eram o umbră, nimeni nu-mi vorbea, nimănui nu-i păsa cine sau ce sunt. Sunt o corcitură, un înger cu aripi negre, un ochi alb în lumina divină și unul negru întru abis. Nu eram om sau fiară sau înger sau demon. Nimeni nu mă observa, nimeni nu-mi simțea prezența, demon sau înger și cel mai important, nimănui nu-i păsa unde mă duc și ce fac, un voal de miser, de netrecut și neperceput pentru îngeri, mă uităm zilnic de pe o margine de rai în jos.
Până am sărit! Oricum nu-i păsa nimănui… Oglinda se făcu fum și din fum se văzu o pădure pentru o secundă, care apoi se dizolvă în sine însuși și dispăru. Apăru abisul, fără cale de a păși sau mod de a te opri, picaj liber până în fund. O pâlnie roșie cu un punct negru în centru, din care se auzea și metalul scrâșnind din dinți. Îmi aduc aminte cum am planat și am aterizat. Nimeni nu a clipit, pe arsura neagră ca un nisip de vulcan nu lăsam niciun pas. Nicio urmă, niciun deranj. Nu eram în acest loc, iar acest loc nu-mi percepea prezența.
În centru, Satan, Mânia. Un câmp mort îl înconjura de piatră întunecată și nisip negru. Stătea pe un vulcan… un tron? O combinație! Erau mii de sufletele prinse în cuști de țepi mișcători, dar nu din plante, ci un fel de sticlă, cuști din cioburi de sticlă de obsidian, ce erau ca o ramă cu sufletul prins în mijloc de ace, pătrunzând în însăși ființa lor, ce se înmulțeau pe măsură ce se mânia mai tare. Toate întinse pe un pământ de nimic, cu tot la ce se putea visa deasupra și cu dovadă propriilor greșeli în ei, stând pe nisipul disperării. Satan, pe tronul lui de vulcan din mijlocul câmpiei negre era legat cu lanțuri albe de tron și de fiecare dată când urla la suflete să tacă, lava curgea ușor peste el, urlând în agonie. Ce vacarm!
M-am uitat la suflete, se uitau prin mine, nu existam nici aici, în concluzie, dar nici nu aveam de gând să stau. Mă uităm după scări sau măcar un lift ca în rai. Nu păreau să aibă așa ceva, se pare că va trebui să zbor, mi-am întins aripile negre cu mici sclipiri de pene albe și am luat-o spre următorul nivel, prin aerul plin de sulf.
Lucifer, Mândria era următorul nivel. Tot iadul de aici devenea din ce în ce mai larg, ca o carieră de diamante, secțiuni în piatră ce delimitau alte oglinzi întunecate, puse peste fiecare nivel. Cumva, cerul alb al raiului și oglinda albă puteau fi văzute doar de cei de cel mai de jos, ca o lumină la capătul tunelului, restul nivelelor aveau oglinzi din ce în ce mai negre, cea de cel mai sus, aproape opacă. Cercul sau nivelul mândriei, oameni scufundați până în gât în nisipuri. Un nisip gălbui, fierbinte, după cum arăta. Fiecare râdea de celălalt că nu poate ieși afară, dar toți se chinuiau. Lucifer era înlănțuit de o cascadă de nisip ce îl cuprindea din cap până în picioare, cu un cap de sfinx din care se revărsa cascada, care îl insulta fiindcă nu putea să scape, spunând ceva de tipul „de la măreția piramidelor ai ajuns sclavul nisipului pe care ai vărsat atâta sânge”. Părea ipocrizie mai mult decât mândrie… ce suferințe!
Îmi întind aripile negre ca de corb și o zbughesc mai departe, spre următorul cerc, mai larg și mult mai ciudat.
Mamona, Lăcomia, un cerc care arată că o vistierie goală, podea rece de marmură murdară, în care era un munte de aur undeva într-un colț pe care era legat un dragon. Erau mii de suflete ce se adunau și se îmbulzeau și se călcau în picioare că să prindă o monedă de aur din acel munte. Mamona era legat, obligat să privească modul în care îi este furat aurul. Dar ce aur merita așa blesteme? Fiecare suflet avea o reacție diferită când atingea monedele, unii ardeau, la alții li se topea aurul, încins pe corpuri, alții erau loviți de trăsnet sau de ciumă. Ce ciudat! De ce ar alege să facă așa ceva? Nu părea să fie nimic care să-i împiedice să plece… și totuși…
Următorul nivel era atât de aproape, încât abia am dat de câteva ori din aripi, Avariția, Belzebut, părea că el și lăcomia merg mâna în mâna. Aici sufletelor li se dădea un fel de medalion, dar nu era unul pentru fiecare, ci unul pentru mai multe persoane. Era un medalion de lut, subțire, care se asemăna unei flori. Cercul acesta avea pe pereți un întreg stup de viespi, care înțepau pe oricine nu purta medalionul. Baal era legat de mâini și picioare și din carnea lui tăia regina și punea să se facă mai multe medalioane. Sufletele le spărgeau și tot veneau, iar avarul urla, căci nu I se lua doar averea, ci el însuși era dat ca milostenie. Copaci frumoși cu flori portocalii se aflau peste tot, din care atârnau medalioane puse de viespi. Și cumva nu erau niciodată de ajuns pentru că erau sparte de sufletele care nu împărțeau ceea ce aveau prea mult din aceea ce îi putea salva.
În sus am mai mers prin altă oglindă neagră, la un alt cerc, la un alt prinț.
Invidia, Leviatan. Era un șarpe de mare, prins ca într-o cușcă toracică enormă, închis între coloane ascuțite, zbătându-se fiindcă era prea mare și țepii coastelor cuștii albe îl împungeau. Era o mare tulbure, în care sufletele pluteau în derivă. Invidia se zbătea și făcea valuri și valurile purtau mici plute, unele chiar mari și chiar bucăți de corăbii. Sufletele stăteau pe acele plute. Și de fiecare dată când vedeau o plută mai mare se izbeau în ea, încercând să ia pluta mai mare de la celălalt suflet. Dar mă uităm și puteam vedea că era o corabie gigantică, doar că era ruptă în bucăți, dar nimeni nu se sinchisea să o repare. Ironic…
După cercul apelor apare, după fumul oglinzii tot mai negre, alt tărâm.
Desfrâul, Asmodeus, un prinț frumușel, legat de lanțuri din cap până în picioare, uitându-se spre o beznă profundă, în care licăreau mici lumânări, suflete ținând în mâini lumânări de speranță deșartă. Și îl strângeau lanțurile, făcându-l să sufle spre ceața neagră, stingând luminile celor ce au fost desfrânați, lăsându-i pradă beznei, în timp și el era pradă lui. Nu prea aveam ce vedea în acel întuneric, așa că am luat-o iar în sus.
Ultimul nivel cu cel mai negru acoperământ despărțindu-l de marea imaculată de alb, Lenea, Belphegor. Un cerc al iadului ciudat, fiindcă nu era drept precum celelalte, o câmpie, o mare sau vreo pășune. Era un cerc de metal gigantic, cel mai mare dintre toate cercurile, susținut de mașinării care făceau o mișcare de înclinare continuă. Belphegor era prins într-o bilă gigantică alcătuită din lumină și ramuri aurii. Semăna cu o bilă de hamster, el era prins înăuntru și trebuia să alerge ca să nu se răstoarne în capcană, astfel sufletele erau jos, părând furnici față de gigantica bilă care se rostogolea, leneșii fiind nevoiți să alerge pentru eternitate ca și păcatul care îi reprezenta.
Ironic, totul părea prea ironic și, deși am încercat să fac cu mâna, nici sufletele, nici prinții nu par a mă vedea. Sunt o umbră. Trec mai departe, prin oglinda mată, trec de iad, de infern și ajung iar în acea pădure când încerc să trec prin oglinda albă a raiului.
Era ceață, abia îmi vedeam mâinile, îmi strâng aripile obosite și mă uit la locul cu pământul și pietrele negre și apoi la copacii frumos ramificați, de un alb imaculat, cu flori ca mici scântei de paradis. Semănăm, nu credeam că aș putea semăna vreodată cu un loc. Sunt un înger al nimănui și totuși locul acesta se simte… familiar…, dar parcă aș mai revedea raiul o dată…
Îmi deschid iar aripile și zbor spre cer… paradisul e mereu în sus, cel puțin așa cred. Nu după mult timp, se vedeau insulele speranței și linia de suflete aliniate la poartă. Trec pe lângă ele și intru în albul imaculat al raiului, mii de suflete pe jos, în case sau corturi, fericiți și în pace conviețuind, depănând amintiri… Fiecare poate locui unde vrea, apoi grădinile Edenului, cu copacul cu rodii în mijloc. Porțile sunt deschise, lumea poate intra, dar pașii mei sunt tăcuți pentru toată lumea, sunt îngeri ai dualității, aflați între două constante, dar eu nu pot aparține niciuneia. Gândesc aterizând în vârful copacului, nimic nu s-a schimbat de secole, aceeași coadă, aceleași câmpuri verzi, aceleași spirite și aceeași îngeri, aceeași tăcere apăsătoare, aceeași ignoranță față de mine. Acesta nu e un loc pentru mine, paradisul e frumos…pentru cei ce aparțin lui, iadul m-a învățat multe, aș vrea să mă întorc în pădurea aceea, era bine acolo… cred…
Mă las să cad pe spate din copac, ocolesc insulele infinitului o ultimă dată și mă îndrept spre poartă. Plonjez direct în jos prin norii pufoși, zborul a fost mereu eliberator, cel puțin în rai. Acum marea de opal e la picioarele mele. Planez ușor și intru în oglinda ce reflectă norii. Ceață. Și acum iar pădurea încețoșată, flăcări albastre se aprind și-mi luminează calea, ciudat, știu că îngerii au focul adevărului care arde tot ce prinde, dar nu e albastru…poteca din pădure duce spre un castel micuț, unde ceața era mai rară. Un mausoleu? Dar în cinstea cui să fie ridicat un monument aici? Intru printre porțile de piatră și în mijloc era un loc, ca un altar rotund, cu un vas pe podea, fiind un alt cerc de apă ce reflecta un obiect ciudat argintiu de pe cer, oamenii vorbeau despre lucruri de genul…, cred că îi zice lună. Și mai adânc, un tron de marmură albă pe un piedestal de obsidian. Pe peretele din spate era un fel de mozaic… un înger cu aripi negre, cu un ochi alb și unul negru, cu o aureolă albastră.
Eu? Dar eu nu am o aureolă albastră… nu am niciuna… mă întorc spre flăcările albastre ce mi-au ghidat calea. Se strâng în jurul mausoleului și îl înconjoară. Deodată doi ochi albaștri strălucesc, făcuți din luminițele albastre. Un lup. Unul gigantic și se uită în ochii mei. Ce să fac?
Se înclina ușor în față, avea o flacără albastră în frunte ca o bijuterie… voia să o iau eu? O ating. Lupin e numele lui și e gardianul acestui loc… Purgatoriul. Vrea să pun flacăra albastră pe altarul din mausoleu. Nu arde, e plăcută, ușor rece chiar; iau flacăra în mâna și o pun pe altar. Mausoleul se luminează și luna strălucește, argintia ceață rărindu-se mai mult.
-Bine ai venit, te așteptam de la începutul timpului.
Lupin tocmai a vorbit, un lup de șase metri, albastru a vorbit, nimic nu mă mai surprinde.
-Ce e locul acesta?
-Nu e evident? Un loc pentru cei ca mine și tine, care nu aparținem dualității.
-Hmm, chiar există un loc în care să mă simt ca acasă… Contemplez… Acela e al meu? întreb arătând spre tron.
-Da, noi suntem aici, aparținem de acest loc, iar eu îți sunt supus, îngere al nopții, păzitorul celei de a doua șanse.
Lupin îmi explică faptul că acesta e locul în care sufletele care nu pot pătrunde în nicio lume din cauza incertitudinii sau din cauza nedumeririlor vor ajunge aici, în Purgatoriu și eu sunt cel care trebuie să folosesc ceva numit cadranul lunii pline, pentru a călăuzi sufletele spre viața de după moartea potrivită.
Într-un final, tăcerea pașilor mei pe celalate tărâmuri nu era întâmplătoare, eram pur și simplu în locul greșit, cu ființele greșite. Eu nu aparțin dualității, eu sunt îngerul apusului și călăuza spiritelor pierdute. Acesta e scopul meu, cumva mereu am știut că era un loc pentru mine undeva. Până la urmă, să fiu prins la separarea celor două tărâmuri a avut un sens… toate au sens și toate se vor rezolva cu timpul, incluzând să aflu cum se folosește acest ritual de trimitere. Între timp, sufletele deja se plimbă prin ceață și trebuie adunate.
Nu mai pot permite tăcerii să amuțească pașii spre locul potrivit fiecărui spirit din locul meu…

Ghimpu Gabriel este elev în clasa a XI-a la Liceul „Emil Racoviță” Galați.
Profesor: Constantin Mariana

66 vizualizări
Articolul anterior
Rusalca
Articolul următor
O lume mai bună

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut