Răfuieli de cartier / Ioan Gh. Tofan

În ţară, după încheierea colectivizării, situaţia se aşezase în ordinea dorită de autorităţi, deşi se spunea că mai era mult de lucrat în această privinţă. Regimul partidului unic părea a se fi instalat pentru eternitate, oamenii se resemnaseră, adaptându-se din mers. Lagărul socialist, în frunte cu Uniunea Sovietică, era mai puternic ca oricând. Republica Populară Romînă făcea parte din acest bloc, dar şi din structurile militare ale Tratatului de la Varşovia, trebuind să joace după cum îi cânta prietenul de la răsărit. În ultima vreme însă, sub conducerea lui Dej, Partidul Muncitoresc Român mişca în front, mârâind împotriva pretenţiilor de hegemonie tot mai mari ale sovieticilor. Puţini însă erau cei care aveau acces la asemenea informaţii.

Viaţa însă îşi urma cursul ei, mai mult sau mai puţin firesc, în oraşul de pe malul de lut al fluviului. Principala grijă a oamenilor cu venituri mici şi foarte mici, care formau majoritatea locuitorilor, era aceea de a avea ce pune zilnic în farfurie şi de a-şi trimite odraslele la şcoală. Prea puţini însă aveau pregătirea şi voinţa necesară, ca să le poată urmări îndeaproape activitatea şcolară. După absolvirea celor şapte clase elementare, mai mult de jumătate dintre copiii acestor familii intrau la şcolile profesionale din oraş, ca să înveţe o meserie. Din generaţia lui Ionel Corban, a celor care locuiseră sau mai locuiau încă în cartierul din preajma Pieţei Vechi (demolările şi construcţia de blocuri schimbând galopant perspectiva), puteai să-i numeri pe degetele de la o mână pe cei care intraseră la un liceu. Chiar dacă se aflase printre aceştia din urmă, Corban clacase pe traseu, fiind exmatriculat în clasa a IX-a. Deşi nu mai locuia în zona Pieţei Vechi, nu-şi părăsise vechii prieteni. Se înregimentase alături de ei, ca elev al acelei megaşcoli profesionale, care urma să producă muncitori pe bandă rulantă pentru uriaşul combinat siderurgic, aflat în plină construcţie. Refuzase categoric să se mai întoarcă la şcoala medie, aşa cum i se spunea atunci liceului. Ca şi prietenii lui, nu acorda o atenţie deosebită şcolii. Învăţatul era pentru tocilari. Trebuia să asimileze din materiile predate doar strictul necesar pentru trecerea clasei. Regula nescrisă era ca majoritatea timpului liber să-l petreacă în stradă, cu prietenii. Chiar şi familia se afla pe plan secund când era vorba de gaşcă. Mândria de a face parte dintr-un asemenea grup, pe care îl considera net superior altora, similare, era nemăsurată. De atâta orgoliu nu-şi mai încăpea în piele, de parcă ar fi fost membrul cine ştie cărui club select. Ce puteau totuşi să facă în oraş băieţii din Piaţa Veche, în afară de a juca fotbal tot mai rar în curtea bisericii Precista, de a arde gazul pe malul Dunării, de a tăia frunze la câini pe băncile de pe faleză  sau de se plimba fără ţintă pe bulevardul Republicii? Ei bine, nu mare lucru! Să asculte muzică bună, făcând rost de cât mai multe discuri, şi să înveţe noile dansuri moderne. Ar mai fi trebuit să se îmbrace după ultima modă, deziderat mai greu de atins, şi, neapărat, să nu scape premierele filmelor aduse săptămânal în cele două cinematografe mai importante din centrul urbei, respectiv Mihai Eminescu, aflat în vecinătatea parcului cu acelaşi nume, şi Maxim Gorki, de lângă librăria Cartea Rusă. Filmele sovietice şi cele ale ţărilor socialiste nu lipseau de pe ecrane, dar de la un timp acestea erau expediate, inexplicabil pentru cei care nu cunoşteau dedesubturile politicii, la cinematografele mai mici. Pictorilor locali li se cerea tot mai des să facă reclame unor pelicule ale cinematografiei occidentale, în speţă italiană, franceză sau chiar americană. Predominau coproducţiile franco-italiene, acestea fiind, mai întotdeauna, şi cele mai spectaculoase. Filmele mai speciale, ale neorealismului italian, sau acele filme englezeşti, ale aşa-zişilor tineri furioşi, poposiră aproape neobservate pe ecrane, atrăgând un public mai restrâns, cel al cinefililor. De succes aveau însă parte din plin filmele istorice, cele poliţiste, cu mafioţi mai ales, dar şi comediile uşurele, fără conotaţii politice inconvenabile pentru regimul politic al R.P.R. Actori ca Alberto Sordi, Vittorio de Sica, Marcello Mastroianni, Gina Lollobrigida, Sophia Loren, Claudia Cardinale, Bourvil, Fernandel, Alain Delon, Jean-Paul Belmondo, Jean Gabin, Lino Ventura, Brigitte Bardot ş.a., umpleau sălile cinematografelor până la refuz, iar în ziua premierelor, în perioada anului şcolar, la matineul de luni, când elevii şi studenţii chiuleau cu entuziasm de la cursuri, biletele care se vindeau la negru de către şmecherii oraşului costau dublu sau triplu. Pentru că veni vorba, în Galaţi, câţiva dintre aceşti şmecheraşi, care se ocupau şi cu schimbul ilegal de valută din faţa hotelului Dunărea, au ajuns după revoluţie prosperi oameni de afaceri.

Era de neacceptat ca băieţii din Piaţa Veche, indiferent unde învăţau, să lipsească de la aceste premiere. Dacă se afla şi Izu printre ei, aveau biletele asigurate la preţ normal. Mic şi slab, cu un tupeu ieşit din comun, reuşea întotdeauna să se bage în faţă la casa de bilete, strecurându-se ca un ţipar prin busculadă, ignorând protestele fraierilor de la coadă, după cum îi blagoslovea, reuşind să le ia faţa chiar şi şmenarilor amintiţi mai sus.

Se mai întâmpla ca Ionel Corban să nu-şi întâlnească de câte ori dorea prietenii din Piaţa Veche. După ce, în acel an, se terminaseră de construit şi ultimele blocuri turn din apropierea Dunării, iar malul străzii Mazepa fusese terasat, pe buza lui ridicându-se un gard din şipci zăbrelite, apărură şi băncile din apropierea scărilor care coborau la malul Dunării, la a căror trepte se mai lucra încă. Sub acele scări avea să fie deschis restaurantul cu terasă Valurile Dunării. În interiorul acestuia, un mozaic superb, care te putea trimite cu gândul la vechile locuinţe greceşti şi romane, urma să fie admirat pe peretele din nord al incintei. Astăzi este ascuns de priviri într-o locantă extinsă, care stă mai mult închisă, adăugată unui conglomerat de cârciumi kitschoase, înghesuite una în alta, ca într-un turn Babel.

Dacă nu vorbise din ajun unde să-i întâlnească, băieţii erau mai greu de găsit, aşa cum avea să se întâmple şi în după-amiaza aceea de iulie torid a anului 1962. Trecuse întâi pe lângă biserica Precista, dar nu-i găsi în curtea pietruită a acesteia, aşa cum de altfel se aştepta. Coborî apoi pe strada Grigore Ghica, deschizând degeaba poarta unde locuia familia Chitic. Nici ţipenie în curte. Ajuns în dreptul casei unde locuia Izu, îl strigă din stradă, răcindu-şi gura de pomană. Ocoli colţul, trecând pe lângă casa Miţei Chioampa, aflată în mica intersecţie. Ajungând pe strada Mazepa, pe malul terasat, se uită peste o poartă joasă, unde locuiau familiile Zamfir şi Bălan. Curtea era pustie. Dezamăgit, îşi ridică privirea spre hulubăria de plasă, montată pe acoperiş, unde porumbeii uguiau de zor, înfoindu-şi penele. Îi urmări cum fâlfâiau din aripi, fără să zboare, rotindu-se în jurul porumbiţelor, în dansul împerecherii. Nevăzând pe nimeni care să-l poată certa că nu foloseşte treptele aflate nu departe, coborî pe cărarea terasei sterpe, bătătorită de alţi grăbiţi ca şi el, aflată mai la îndemână, puţin lipsind să nu cadă în nas pe platoul de beton. Îşi frână înaintarea, agăţându-se cu mâna dreaptă de una din băncile din lemn, proaspăt vopsită în verde, care lucea sub razele soarelui ce tocmai se pregătea să se pitească pentru câteva minute, în drumul lui spre apus, după una din turlele străvechii biserici Precista. Se opri locului, uitându-se la buricele degetelor şi înjurând printre dinţi. Îşi scoase batista, încercând fără succes să-şi şteargă vopseaua imprimată pe degete. Resemnat, o făcu mototol, strecurând-o înapoi, în buzunar. Rămase câteva secunde pe loc, privind plictisit singura turlă a bisericii Sfântul Gheorghe[1], aflată pe dealul ciopârţit din dreapta ultimului bloc. Cele două impunătoare biserici fortificate, care străjuiseră până nu demult prăfuitul Vad al Sacalelor, încadrau perfect blocurile turn, dar nu pentru multă vreme. Dincolo, peste marele fluviu, razele soarelui de după-amiază scăldau cocoaşele maronii ale munţilor Măcin, iar umbra acestora se tot alungea înspre aval. Îşi roti apoi ochii peste esplanadă. Locuitorii oraşului nu se înghesuiau să anime locul acela betonat, încă virgin, nici măcar seara, aşa cum avea să se întâmple peste câţiva ani, când faleza avea să se întindă până dincolo de izvorul lui Bondrea, la noua trecere bac. Singurătatea şi liniştea nefirească din jur îl înfioră. N-ar fi trebuit să iasă pe caniculă, se gândi. Porni să urce spre centrul oraşului pe bulevardul care se despărţea, chiar unde se afla, de fostul Vad al Sacalelor, sau de ceea ce mai rămăsese din acel vad, unde mai supravieţuiau doar casele de pe partea stângă a vechii artere, împreună cu tarabele Pieţei Vechi. Blocurile înalte din dreapta, cu simetria lor geometrică şi rece, înviorată doar de copăceii firavi care abia se plantaseră, păreau că privesc dispreţuitor, prin mulţimea ferestrelor de la etaje, spre casele modeste, unele cu două caturi, ale vechiului cartier, la parterul cărora se mai puteau vedea obloanele închise ale prăvăliilor de odinioară. Merse pe trotuarul stâng, trecând de blocurile cu trei etaje, primele construite în centrul oraşului, aruncând o privire în interiorul cofetăriei Corso, care avea uşile larg deschise. Nimeni însă nu ar fi stat înăuntru pe zăpuşeala aceea. Două dintre vânzătoare ieşiseră în rama uşii, dar fără să păşească pe trotuarul încă scăldat de razele soarelui. Se opri în loc, neştiind încotro s-o apuce. Brusc se hotărî să treacă strada, ca să vadă ce film rula la cinematograful Mihai Eminescu. Avea vreo cinci lei în buzunar, aşa că n-ar fi fost rău, până la lăsarea serii, când centrul oraşului avea să prindă viaţă, să-şi petreacă timpul într-o sală de cinematograf. Se putea întra în sală chiar dacă filmul începuse. Nu te dădea nimeni afară în pauză, dacă doreai să vezi filmul de la început. Se uita la cele trei vitrine, unde erau expuse fotografii ale unor scene din filmele care rulau în cinematografele din apropiere, când auzi glasul batjocoritor din spatele lui:

-Băi, nasolule, vezi că ai pierdut pe drum cutia asta.

Se întoarse şi-l văzu, hlizindu-se pe Michal Berezowski, zis Mişka, un brunet cam de vârsta lui. Vorbea căznit, înroşindu-se, de parcă i-ar fi trebuit cine ştie ce efort numai ca să deschidă gura. Îl măsură, mirat, din priviri, necunoscându-l prea bine. Gardul înalt al casei lui Mişka, aflat în apropierea casei cu coloane de pe strada Grigore Ghica, unde locuia Ionel, se întindea pe trei străzi – Ghica Vodă, Deşteptării (fostă Adormirii înainte de război) şi Roşiori – intrarea făcându-se pe ultima stradă. Erau vecini, dar Mişka îi evita compania, nu numai pe a lui, ci şi pe a celorlalţi băieţii din cartier. Îşi amintea de micul polonez încă de pe vremea când nu mergea la şcoală. Într-o zi, când se juca împreună cu Izu în preajma bisericii Precista, îl văzuse trecând ţanţoş, prefăcându-se că nu-i cunoaşte. Înţelegându-se din priviri, cei doi prieteni începură să strige după el:

Mişka nebunu’
Trage cu tunu’,
Împuşcă raţele,
Mănâncă maţele!

Înroşindu-se mai tare ca oricând, Mişka îi ignorase, nereuşind să-şi stăpânească lacrimile. Era greu de crezut că acel îndepărtat episod din copilărie să-l fi supărat aşa de tare pe polonez încât să-l încarce cu atâta ură, după cum avea să dovedească mai târziu.

Tatăl lui Mişka era în acele timpuri, în prima jumătate a anilor ’50, vânzător ambulant de îngheţată. Avea un cărucior care arăta ca un dulap, cu două roţi la un capăt şi două picioare la celălalt, pe care le lăsa jos, atunci când se oprea. Cu bonetă albă pe cap şi încins cu un şorţ de aceeaşi culoare îşi făcea veacul împingând maşina lui de îngheţată pe străzile Roşiori, Sf. Vineri şi Alexandru Lăpuşneanu, până spre Minervei, unde era Şcoala Elementară nr.5. Nu o dată, dacă avea ceva mărunţiş prin buzunare, cumpărase îngheţată de la domnul Berezowski. Gustul savuros al acelei îngheţate de vanilie, luată numai cu cincizeci de bani, pe care bărbatul o răzuia solemn cu linguriţa, ca într-un ritual, din recipientul rotund din tablă zincată, îngropat în masa-dulap, nu avea să-l mai simtă vreodată.

Mişka avea în mâini o cutie de pantofi din carton, pe care, mai devreme, unul dintre răzleţii vikingi (cum erau porecliţi muncitorii constructori ai celui mai mare combinat siderurgic din sud-estul Europei), care se plimba pe trotuarul din faţa parcului Mihai Eminescu, văzând-o zăcând pe mijlocul trotuarului, o luase în şuturi, după ce-şi făcuse elan, ca pe o minge de fotbal. De unde să ştie ciocârlanul, cum i se mai zicea unui ţăran venit la oraş, că în cutie era ditamai bolovanul? Mişka, care nu era chiar străin de farsă, înhăţase imediat cutia de jos după ce muncitorul, încovoiat de durere, începuse să danseze într-un picior. Văzându-l pe Ionel cum se holba la vitrine, ţinând cutia în mâini, se apropie de acesta. Aruncase pietroiul în parc, gândindu-se imediat să-l ia în balon, într-un fel ce nici lui nu-i era prea clar, amintindu-şi probabil de poezioara aceea puerilă, care îl jignise atunci, demult, până îi dăduseră lacrimile. Ceva mai la distanţă, câţiva adolescenţi rufoşi, cu mutre încruntate, aşezaţi pe două bănci, urmăreau iniţiativa. Erau membrii bandei din parc, condusă de Jiglău, un golan ceva mai mare decât ei, scund şi îndesat, care-şi purta şapca sau basca, trasă mult peste frunte. De trupă se ţinea scai un puşti cam pocit, zis Flori Chiorul, care mai poate fi văzut şi astăzi, bătrân, gârbov şi murdar, bântuind prin zona complexului comercial Ancora din cartierul de blocuri Mazepa I.

-Dă-te, mă, din calea mea, dacă nu vrei să-ţi trag o bucată! îi răspunse calm Ionel, sigur pe situaţie.

-Hai să ne batem atunci, dacă te dai aşa rotund, îi răspunse chinuit Mişka, scoţând cuvintele rar din gură.

-Mă bat cu tine când vrei şi unde vrei. N-am nevoie decât de o mână ca să te pun jos, îi replică, mirat de băţoşenia neaşteptată a rivalului.

-Păi, hai să ne caftim acum, plusă Mişka, fixându-l provocator.

-Unde, aici? Să ne salte miliţia? Ai vrea tu.

-Nu, mergem în gang, la Popular.

-Bine, hai acolo, îi răspunse, hotărât dintr-odată.

-Ştia ce are de făcut. Avea să-l ia din prima la pumni, ori se va repezi să-l apuce de cap, la subraţ, aşa cum ştia el atât de bine, de reuşise într-o vreme să-l pună la pământ şi pe prietenul lui, Neluţu Zamfir, care era atât de solid, darmite pe…

-O să te oftici mai târziu că n-ai vrut să iei cutia aia, îi întrerupse gândurile Mişka, cu faţa roşie ca para focului din vatră, scremându-se să vorbească de parcă ar fi stat pe vine la umblătoare, după ce intrară pe gangul aflat în stânga cinematografului Popular.

Ionel nu-l mai lăsă să vorbească. Dreapta îi zbură din umăr. Mişka se feri în ultima clipă, aplecându-şi fulgerător capul. Instinctiv îi expedie cu stânga un upercut. De data asta lovitura îl prinse exact sub bărbie. Se uită la polonez cum se prăbuşeşte, dar, ca la un meci de box, îl aşteptă să se ridice. Nu mai apucă să-l vadă în picioare. O ploaie de lovituri, venite din spate, se abătu asupra lui. Căzu la pământ, pricepând ce se întâmplă. Se făcu ghem, acoperindu-şi capul cu mâinile. Loviturile de pumn fură înlocuite cu cele de picior. Spera ca boschetarii din banda parcului vor înceta să-l lovească, atunci când uşile de evacuare ale cinematografului aveau să se deschidă în lături, la terminarea filmului. Aşa se şi întâmplă. Când se auziră zăvoarele, înainte ca mulţimea de spectatori să se reverse în gang, derbedeii se împrăştiară ca potârnichile. Se ridică greu de jos, împleticindu-se.

Ajuns acasă, maică-sa îşi puse mâna la gură, aşa cum fac femeile de la ţară când văd vreo grozăvie. Refuză categoric să spună ce i se întâmplase. Ghiţă Corban îl privi doar în treacăt, făcându-şi de lucru prin curte. Ionel aproape că nu-şi recunoscu faţa tumefiată când se privi în oglinda din camera de la stradă. Ochii nu prea i se mai vedeau în orbite, abia întrezărindu-se prin fantele înguste. Arăta ca un boxer profesionist care pierduse meciul, primind sute de pumni în figură, dar rezistase toate reprizele. Capul îi devenise oval ca un pepene. Îl mai auzi pe taică-său în curte, certând-o pe Mitriţa:

-Lasă-l, femeie, în pace! O să-i treacă în câteva zile. Ştie el ce face, nu te mai văita atâta! Aşa sunt bărbaţii, se mai bat uneori, dacă nu pleacă la război. De-aia nu poartă fustă ca tine.

-Păi, da! Surcica nu trebuie să cadă departe de buturugă. Ce-ţi pasă ţie?

Vreme de mai multe zile băiatul rămase în casă ca să i se dezumfle faţa. După ce începu să vadă mai bine, îşi omorî timpul citind toată ziua, dar abia aşteptând să coboare în Piaţa Veche, ca să-şi reîntâlnească prietenii. Nu putea lăsa aşa lucrurile. Banda zdrenţăroşilor din Parcul Eminescu trebuia pedepsită.

 

Violenţa părea să fie nota dominantă a acelei veri. Ionel renunţă să le mai povestească băieţilor din Piaţa Veche ce bătaie crâncenă încasase, după ce află de la aceştia că un comando format din trei gealaţi de pe strada Dumitru Chicuş, unde sâmbătă de sâmbătă, la Căminul Cultural Şalom Alehem, se ţineau baluri desuete, ca pe vremuri, venise într-o seară în cartierul lor cu intenţia de a-i cotonogi pe toţi băieţii mai răsăriţi. Nu-l prinseră decât pe Gigel Postolache, băiatul cel mare al marangozului care lucra la Şantierul Naval, pe care îl proptiră de un gard, caftindu-l numai la plex. Îi cruţară faţa pentru că se considerau bătăuşi stilaţi, nu boschetari precum cei din Parcul Eminescu. Despre ce era vorba? Păi, cum se mai întâmplă şi la case mai mari, de la Amalia s-a stârnit toată beleaua. Fetişcanei îi plăcea să cocheteze cu mai toţi băieţii din Piaţa Veche, dar nu-i încuraja să se apropie prea mult. Cu un an în urmă, într-o seară, când avea doar paisprezece şi arăta ca un băieţoi, îl provocase pe Neluţu Zamfir să şterpelească cheile şalupei „George Coşbuc”, pe care ziua o conducea taică-său. După lăsarea nopţii Neluţu pornise şalupa, pe care se îmbarcară câţiva prieteni şi Amalia. Traversară Dunărea, abia reuşind să scape de coliziunea cu un convoi, oprindu-se cu prova în malul plajei Cocuţa, unde băieţii făcură baie. La întoarcere, aventura avea să se termine cu avarierea şalupei şi a câtorva bărci pescăreşti. Între timp, băieţoiul de atunci se metamorfozase într-o domnişoară cu nuri apetisanţi. Înflorise brusc, respirând feminătate prin toţi porii, arătând mai matură decât în realitate. Tot mai des privirile băieţilor se îndreptau admirativ şi pătimaş către ea. Amalia însă preferase să-şi aleagă ca prieten pe un băiat de nouăsprezece ani, care locuia pe strada Dumitru Chicuş. Tânărul, frumuşel şi încruntat, aşa cum îi stătea bine unui băiat dur, o aducea în fiecare seara acasă, chiar sub nasul băieţilor din Piaţa Veche. Ori asta devenise de nesuportat. Ce anume se întâmplase mai exact după aceea, Ionel nu a reuşit să afle. Poate că-l atenţionaseră pe îndrăzneţ să-şi caute gagică în altă parte sau chiar îl înghesuiseră pe undeva, altfel nu se explică razia acelui comando, căruia îi căzuse victimă Gigel. Imperturbabil, prietenul fetei continuase şi după aceea s-o conducă acasă, fără să arate că i-ar fi teamă. Orgoliile celor mai belicoşi din gaşca băieţilor din Piaţa Veche dădură în clocot. Doi dintre ei, Şoni şi Puiu Chitic, se hotărâră să pună lucrurile la punct, încolţindu-l pe tupeist într-o seară. Spre mirarea lor, deşi ieşise destul de şifonat din încăierare, rivalul nu încetase o clipă să se apere.

La vreo săptămână după acest incident, într-o seară, după ce se înnoptase, Ionel Corban nu se îndura să plece acasă de pe una din băncile de pe faleză unde stătea la palavre cu Izu Bercovici şi George Isac, un puşti de cincisprezece ani care locuia într-o fundătură a străzii Grigore Ghica. Ca de obicei în acei ani, faleza era pustie. La un moment dat băieţii observară doi bărbaţi care apăruseră dintre blocuri. Pe măsură ce se apropiau, lumina rece a lămpilor electrice, aflată în vârful curbat al stâlpilor de beton, le alunga întunericul de pe feţe. Umbrele lor credincioase îi urmau pe asfalt sau le-o luau înainte, alungindu-se sau scurtându-se, dublându-se chiar, de parcă s-ar fi jucat, dar ei nu le băgau în seamă, privind hotărâţi înainte, porniţi să rezolve ceva. Primul, un bărbat de vreo douăzeci şi trei de ani, cu nasul coroiat, avea părul negru şi des, pieptănat peste cap. Solid, cu o cămaşă albă cu mânecile scurte, care contrasta cu braţele bronzate, groase şi păroase, mergea pe vârfuri, ca un sportiv care nu-şi poate stăpâni jocul de picioare. Celălalt, un tânăr subţire, cu părul şaten, tuns periuţă, avea mâna stângă în ghips, legată cu o eşarfă de gât. Primul era Ţocu, un evreu care făcea box, iar al doilea, cunoscut ca Preda Măcelarul, lucra la unul din magazinele de carne din Piaţa Nouă. Când îi observară pe bancă, bărbaţii se îndreptară glonţ către ei. Adolescenţii nu bănuiau că aveau de-a face cu al doilea comando trimis de cei de pe Dumitru Chicuş într-o nouă expediţie de pedepsire[2].

-Bună seara, băieţi! îi salută politicos bărbatul cu braţele păroase ca de maimuţă, oprindu-se chiar în faţa lor, la distanţă de un metru.

-Să fie, dacă zici tu! îi răspunse Izu cu obrăznicie.

Ţocu îl privi mirat. Zâmbind, îi dădu un ghiont prietenului cu mâna în ghips, făcându-i cu ochiul. Acesta rânji, întorcându-şi apoi privirea spre cei trei băieţi. Se străduia să-i privească cât mai fioros.

-Cum ai zis că te cheamă? îl întrebă Ţocu pe micul evreu.

-N-am zis, că abia acu’ m-ai întrebat. Pentru tine sunt Izu.

-Izu şi mai cum?

-Bercovici Isac scrie în buletin. Mi se mai zice Bercu sau Iezimea.

-Eşti evreu, nu-i aşa?

-Contează?

-Mai mult decât îţi închipui. Tocmai ţi-a ieşit un porumbel din gură. Stai pe-aici, aproape de Piaţa Veche?

-Sus pe mal, răspunse cu mândrie în glas.

-Tu? întrebă iar bărbatul cu nas coroiat, uitându-se spre Corban.

-Eu, ce? tresări Ionel.

-Unde locuieşti?

-Ceva mai departe, pe strada Română.

-Aha? Dar tu, drace? îl chestionă pe George Isac, care purta pantaloni scurţi şi stătea înghesuit şi speriat între cei doi băieţi mai mari.

-Tot prin apropiere stau, ca şi Izu, răspunse acesta cu glas tremurat.

Ţocu tăcu, cercetându-i pe rând cu privirea, părând că nu ştie ce să facă. Îşi duse mâna dreaptă spre barba nerasă de vreo trei zile, pe care şi-o frecă îndelung, Zise, într-un târziu, abia şoptit:

-Preda, ardei-i o labă găozarului ăsta mic!

Înainte ca palma măcelarului să-l lovească pe puştanul de cincisprezece ani, ceilalţi doi băieţi săriră ca arşi în picioare, luând-o la sănătoasa.

Ionel nu avea să-şi ierte vreodată acea laşitate. Poate că era firesc să-ţi fie frică şi să ştergi putina atunci când erai ameninţat, dar nu era de loc onorabil să dai bir cu fugiţii când prietenul era atacat chiar lângă tine. Unde era spiritul de gaşcă, de care făcea atâta caz? Copleşit de neputinţă şi ruşine, se hotărî să nu mai calce un timp prin Piaţa Veche. Se abonă la Biblioteca V.A. Urechia, îşi umplu o geantă de cărţi, şi se afundă în lectură cât era ziua de mare, până noaptea târziu, fapt care o scotea din răbdări pe Mitriţa, care abia aştepta să înceapă anul şcolar, ca să-i poată interzice cititul poveştilor. Pentru ea, orice carte, în afara manualelor, era de poveşti.

Preda îl pălmuise o singură dată pe George, aşa cum îi dictase evreul cu braţele păroase, dar mâna grea a măcelarului, care mânuia zilnic satârul şi cuţitul, îi crăpase amândouă buzele puştanului. Vestea că un băiat de cincisprezece ani a fost caftit de nişte străini veniţi de pe lângă Căminul Cultural Şalom Alehem se răspândi cu repeziciune.

 

Fane Vrânceanu, care participase la expediţia de revanşă, avea să-i povestească mai târziu lui Corban, peste mulţi ani, cum s-au răzbunat băieţii din Piaţa Veche pe cei de pe Dumitru Chicuş.

Iată ce i-a relatat în garsoniera lui din Mazepa I, într-o dimineaţă de sfârşit de septembrie a anului 2013, ţinând o carte în mâini, pe care o răsfoia nervos:

-Nu ştiu cine-i dobitocul care a scris Piaţa Veche şi nici nu vreau să-l cunosc. I-am citit cartea, dar nu m-a dat pe spate. E o aiureală fără cap şi coadă, autorul sare de la una la alta, când te aştepţi mai puţin. Te lasă cu ochii în soare exact când vrei să urmăreşti firul acţiunii, trimiţându-te apoi în nu ştiu ce excursie prin Italia. Mă laşi, nene? Se pierde şi în tot felul de detalii care plictisesc, iar nu de puţine ori o dă de gard, inventând tot felul de chestii care nu s-au întâmplat în realitate.

– Vrei să spui că fabulează? Păi asta e literatura, Fănică. Ficţiune, tată! Nici jumătate din ce i-am povestit nu a păstrat. Restul a băgat de la el. Ce vrei, a scris un roman, nu o biografie. Doar nu-ţi închipui că aş fi vreun personaj ilustru. Ori sunt şi nu ştiam? interveni Ionel.

-Nu eşti, dar ai vrea să devii, poate. Te cam dai în stambă pe-acolo, printre rânduri.

Fane Vrânceanu stă întins pe recamier şi soarbe dintr-un pahar de vin, îndoit cu apă de canal. Trage apoi un fum din ţigara aşezată pe marginea scrumierei. Imediat îl apucă un acces de tuse şi îi vine să expectoreze. Flegma îi rămâne în gâtlej o clipă. O plimbă puţin prin gură, ca pe o bomboană, apoi o înghite. Priveşte în gol, ştergându-şi buzele cu vârful limbii, ca o mâţă sătulă. La auzul tusei, peruşul galben-verde, care stă cocoţat pe cărţile puse pe rama recamierului, îngălbenite de la tutun şi înălţate până aproape de tavan, îşi ia zborul şi se aşază pe unul dintre cele trei braţe ale lustrei de bronz. Îl urmăresc amândoi cu privirea.

-Poate că ar trebui să te laşi de fumat, zise Corban, care abia îşi mai stăpâneşte greaţa provocată de flegma înghiţită de prietenul lui de-o viaţă.

Gândul îi zboară pentru o clipă la scuipătoarea de tuberculos folosită de tatăl său într-un trecut îndepărtat. I se năzare că-i aude zuruitul pe duşumeaua vopsită a casei de pe strada Română, ca atunci când o împingea sub pat cu piciorul. Simte că nu-şi mai poate stăpâni voma din gât.

-Scuză-mă, dar barca veche face apă, adăugă, fugind spre WC.

E scuza clasică a marinarilor. În baie se sprijini de perete, aşteptând să-i treacă greaţa. Reveni în cameră, după ce aruncă puţină apă pe ochi.

[1] În noaptea de 29-30 octombrie 1962 biserica Sf. Gheorghe din Galaţi, ridicată în anul 1664, monument de arhitectură al oraşului,  a fost demolată cu ajutorul unei remorci (parâmă metalică groasă), înfăşurată pe turlă, care a fost trasă apoi pe Dunăre de un remorcher.

[2] Episodul este redat sumar în romanul Piaţa Veche.

(Din volumul Călătorii paralele, II, Pe malul de lut al fluviului, Eikon, București, 2018, cap. VII, „Răfuieli de cartier”, pp. 135-146).

, , , , ,
Articolul precedent
Onoare târzie / Ioan Romeo Roșiianu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu