În fiecare dimineață gândesc același lucru: încă trei ani… Încă trei ani și totul va fi, din nou, exact așa cum obișnuia să fie. Voi fi împlinită, resemnată… voi uita de toate grijile zilnice, voi neglija surâsul pădurilor și voi trece printre glasurile vanitoase ale rândunicilor albinoase precum ca printr-un fundal ininteligibil. Coasa și sulița vor fi lipsite de utilitate, iar vuietul mânios al ciclonului nu va fi decât o odisee obișnuită a naturii… Voi striga atât cât mă vor lăsa puterile, în frigul necontenit ce dăinuie pretutindeni, că viața conclude, în cele din urmă, un dram de căldură în taina unei lumi înghețate. Voi stârni șiroaie de lacrimi surâzânde, chiar dacă, în inima tornadelor înzăpezite, se vor transforma în mici țurțuri deasupra obrajilor mei biciuiți de friguri. Voi plânge necontenit, printre hohote și sughițuri incontrolabile, chiar dacă aerul aspru îmi va ustura gâtlejul, până în măruntaie.
Nimic nu va mai conta, căci voi fi resemnată…totul va fi așa ca înainte. Visele vor deveni, în sfârșit, realitate.

*

– Crezi că se vor întoarce?
O privesc acuzator pe Shirida, în timp ce ne plimbăm prin forfota colerică a orașului- oameni încercând să-și vândă ierburile, pescari întorși de pe țărm, cărând găleți de pești, negustori care încarcă și descarcă felurite bunuri din corăbiile maiestuoase. Nu i-am mai văzut niciodată pe oamenii Narvikului atât de umbriți de griji. Glasurile iminente ce reies din toate părțile devin, deodată, îndepărtate și se afundă într-un orizont străin, în timp ce mă gândesc cu seriozitate la întrebarea ei. Se vor întoarce oare? Există vreo îndoială că nu vor isprăvi?
-Sigur că da! răspund ferm, în cele din urmă. Îi arunc o privire hotărâtă, care să o asigure că ceea ce am spus nu este o presupunere… Se vor întoarce, fără dar și poate!
Shirida ezită câteva momente, însă, în final, îndrăznește:
– A trecut deja un an de când…
– Știu! o întrerup, deja exasperată de insistențele sale. Crezi că eu nu număr zilele? o fixez animalic, cu privirea tăioasă. Inspir profund de câteva ori, pentru a-mi calma respirația sacadată și, în cele din urmă, continui în aceeași manieră.
– Ai impresia că nu mă trezesc în fiecare dimineață, învăluită în blănurile alea blestemate de pe pat, întrebându-mă dacă, nu cumva, ascuțișul suliței nu i-a spintecat, până la os, carnea vie de pe corp? Chiar crezi că nu sunt măcinată, în fiecare minut al zilei, de îndoiala că, de fapt, nu vor veni acasă și că tot locul ăsta o să cadă pradă oricui va veni următorul? Chiar crezi, Shirida, că nu vărs lacrimi în fiecare seară, la lumina șemineului, gândindu-mă la cum reputația întregilor noastre neamuri va fi zdruncinată dacă nu reușesc? rostesc prin larma inimii orașului, abia făcându-mi auzită disperarea.
Shirida, însă, îmi înțelege îngrijorările. Își fixează chipul de al meu, iar căldura stranie a ochilor săi mă irită. Rămâne calmă, nu se aprinde în urma răbufnirii mele, ci se uită la mine, cu o simpatie deranjantă, cu o asemenea milă care mă face să-i retez pruncul acela pe care-l susține în brațele ei moi și albe. Atât de lipsit de cunoștințe și ignorant se hrănește din laptele mamei sale. Atât de neștiutor își închide și deschide, pe rând, ochii aceia mari, care, în contrast cu un cap atât de mic de nou-născut, seamănă mai mult cu două măsline suculente…numai dacă măslinele ar fi albastre.Își întinde mâna neocupată către mine, oferindu-mi o doză de confort de care nu știam că am nevoie.
– Și eu, spune ea, în cele din urmă, cu o voce scăzută, aproape stinsă de fundalul constant al Narvikului, dar care, pentru mine, este cât se poate de gălăgioasă. O lacrimă sfioasă i se prelinge deasupra obrazului albicios, aterizând în părul rar al pruncului, iar atunci am înțeles…Nu sunt singură. Nu trebuie să-mi ascund suferința.

*

Holul Mare al sălașului regal este plin ochi de băștinașii Narvikului, doritori să afle ultimele noutăți. Bărbați, femei, copii… fiecare își trăiește povestea… fiecare dintre ei, măcinat de o grijă anume, așteaptă răbdător, măcar un detaliu despre destinul celui apropiat, în timp ce poartă conversații nesemnificative cu vecini sau prieteni, cu o halbă de bere în mână. Fiecare, încercând să-și ascundă gândul acela negru, despre care nimeni nu îndrăznește să vorbească, însă afișând un zâmbet larg, un interes fals față de ceilalți și complimente indiferente, numai de umplutură, în ajunul veștilor iminente.
Încerc să îmi fac loc printre rândurile de oameni, măcar până în centrul holului, însă nu izbutesc. Mă las împinsă, fără voia mea, înapoi în fundul încăperii.
Observ, cred că pentru prima dată, cât de grandios este acest loc mitic, despre care se vorbește atât. Orice detaliu al acestui loc de întruniri impune respect, de la pereții lemnoși decorați cu blănuri și piei, luminați de torțe, până la bucatele întinse pe masa din celălalt capăt al odăii și tronurile regelui și reginei Narvikului.
Îmi clătesc gâtlejul cu o picătură de bere amară, atunci când se aud ușile holului deschizându-se vânjos înlături, lăsând aerul iernatic să-mi mângâie pielea chipului.
Regina, înconjurată de cinci străji, pășește autoritar prin pasajul pe care oamenii l-au eliberat, special pentru maiestatea sa. Trena rochiei sale blănoase foșnește deasupra scârțâitului podelei, sub care pașii ei se aud tăioși, sonori. Părul bălai și bogat îi este împletit într-o coadă fermă, care atârnă deasupra gulerului blănos, decorată cu felurite arginturi intricate. Pășește cu palmele încrucișate, urmată de străjile sale, până când se așază, cu mișcări lente pe tron, astfel încât toată lumea să îi absoarbă prezența apăsătoare. După un moment de liniște deplină, în care doar așchiile de lemn se aud arzând, regina rostește, cu o voce impunătoare:
– Am primit ultimele vești legate de bărbații și femeile noastre în dimineața aceasta. Cuprinde cu privirea mulțimea adunată în hol, pentru a asigura pe fiecare în parte de veridicitatea cuvintelor sale.
– Au avansat în Mercia, după o luptă sângeroasă dusă acum două săptămâni. Au pierdut trei mii de oameni la granițele cu Northumbria, însă au izbutit a-i induce pe englezi în eroare. Sunt campați într-un desiș izolat, încercând a-și reface forțele, ulterior înfrângerii numerice. Nu dețin multe resurse la momentul actual: puțină mâncare, puțină apă… Războinicii sunt sleiți de puteri, însă fac tot posibilul pentru a-și reveni.
Încă o pauză apăsătoare.
– Sunt solicitate încă două trupe de femei și bărbați care să-i însoțească pe cei aventurați în luptă! Anunță regina, ridicând dramatic tonul. Oricine e apt să țină un topor, sau o sabie cu tăiș gros în mână, va trebui să se prezinte negreșit, în două zile, la puntea principală din portul Narvikului. Vor pleca cincisprezece corăbii.
Tăcere deplină, din nou.
– Știu că am trecut printr-un an de tortură, întrebându-ne care ne va fi destinul…dacă familiile noastre se vor întoarce…dacă am rămas sau nu singuri printre niște străini. Face o pauză scurtă.
-Nimeni nu este singur în Narvik! strigă regina impunător, astfel încât afirmația să ajungă până în străfundurile fiordului Ofto, la granița mării.
– Vom răzbi și vom lupta și nu ne vom da bătuți! acum, cu o voce mai duioasă, continuă. Ne gândim la inevitabil…dacă apropiații ni se vor întoarce, în final, acasă. Și este posibil ca mulți dintre aceștia să fi pierit pe câmpiile sterpe englezești, fără prilejul de a fi oferiți lui Odin așa cum se cuvine, poate fără sabia însângerată în mână, dar, cu siguranță, cu cei iubiți în suflet.
Fiecare persoană pe care o iubiți și care a ales să se ofere Narvikului dăinuie acum în Walhalla, alături de ceilalți războinici, zâmbindu-vă, asigurându-vă de cât de bine o duc lângă Tatăl de pretutindeni! Iar într-o zi îi veți reîntâlni, în Holul Mare din Walhalla, acoperit de scuturi și presărat cu vitejie. Se oprește din nou, pentru a-și reprima cu grijă, o lacrimă devastatoare, care ar declanșa alte șiroaie abundente de disperare.
– Primiți moartea ca pe un privilegiu! Nu vă temeți! Odin fie cu voi!
– Odin fie cu noi! se însuflețește mulțimea. Odin fie cu noi! Odin fie cu noi! se aude printre râsete și bocănituri de carafe de bere în mese. Odin fie cu noi! Odin fie cu noi! din ce în ce mai tare, până când vocea mi se stinge de extaz.
Odin fie cu noi…

*

– Te rog, nu-mi spune că te gândești s-o faci! se răstește Shirida, încercând să acopere urletele inutile ale pruncului său. Șșș, șșș, șșș…face ea, legănându-l tandru.
Protestele ei se afundă în încercările, în van, de-al face pe copil să se liniștească. Își mișcă pieptul în stânga și în dreapta, înainte și înapoi, încercând să găsească poziția în care acesta nu se va mai înroși de supărare.
În timpul acesta, eu îmi fac loc printre toate nimicurile împrăștiate ale Shiridei și socotesc cam ce mi-ar trebui pentru călătorie.
– Narika! se aprinde ea.
– Da! răspund eu, mai mult involuntar, revoltându-mă că mi-a deranjat firul de idei.
– Nu te poți duce!
– De ce nu? răspund, la fel de încăierată. Nu mi-a mai rămas nimic aici! Nu mai pot să-mi vând leacurile, nu mai pot să-mi plătesc șederea…îmi trec palmele mizerabile prin părul auriu, despletit, și cu un oftat exasperat, continui.
– Asta e tot ce mi-a rămas: să lupt. Să lupt pentru Narvik, să lupt pentru mine, pentru tine, pentru toate generațiile care au fost și care vor veni, mă privește încurcată, legănându-și, în continuare, pruncul.
– Oamenii noștri sunt învinși, Narika…
– Nu! rostesc tăios, aproape scuipând de mânie. Nu sunt, pentru că își vor reveni, pentru că mă voi duce și eu și am să-l caut pe Frejor și vom lupta cot la cot și o să-mi spună că totul va fi bine, că e bine, și că o să câștigăm, că vom fi amintiți în saga-urile despre război și că o să cântăm alături de cei victorioși și… pieptul mi se golește de aer, iar lacrimile iminente îmi ustură pleoapele. Respir zgomotos, așezându-mi ideile în ordine.
Shirida își leagănă pruncul, acum adormit, plimbându-și privirea roșiatică de-a lungul odăii lemnoase, nu mai mare cât să încapă două paturi, o masă și câteva rafturi.
Regretul răbufnirii mele mă încearcă apăsător. Oricât de mânioasă aș fi, nu ar trebui niciodată să mă descarc asupra Shiridei, însă nedreptatea își spune cuvântul mai convingător decât simpatia.
– Trebuie să merg Shirida, continui eu, acum molcomă. Nu există altă cale.
– Ai putea să rămâi, face ea cu o figură încercată de dezgust, aproape întrerupându-mi cuvintele.
– Vreau să pier onorabil, o contrazic pe un ton monoton. Vreau să cunosc Walhalla, înainte sau după ce moare Frejor… nu face nicio diferență! Vreau să simt odoarea sărată a valurilor și umbra rece a norilor negricioși și sunetul lemnului corabiei atunci când plesnește apa, sau neștirea orizontului care stăruie în zare. Vreau să știu toate astea, Shirida, viața înseamnă mult mai mult decât Narvik, sau Holul Mare, sau portul, sau tavernele din piață, sau camera asta blestemată în care trăiesc aceeași zi timp de un an, chipul i se schimonosește de dezgust și suferință.
– Am nevoie să-mi fac un renume.
– Deci despre asta e vorba! mă acoperă ea. Despre faimă? Ce, te supără faptul că cei din satul alăturat nu te cunosc? Pentru că putem să mergem oricând până la ei și să facem cunoștință, Narika, nu e nevoie să-ți riști viața pentru ast…
– Tot ce am spus, iar tu asta ai înțeles? o întrerup nemiloasă pe mama nepotului meu. Vreau să fiu o războinică, o aventurieră! Nu există alt destin pentru mine! Atâția ani în care cei mai mari nordici au plecat de pe tărâmurile astea iernatice și s-au îndreptat către șesuri bune de sădit, de plantat… Au plecat pentru că voiau să cunoască eternitatea lumii și orizonturile necunoscute care le măcinau curiozitatea, zi de zi! Vreau să fiu nemuritoare prin prisma nemuririi poveștilor, Shirida! Vreau să știu că am o poveste, una în care nu sunt blocată într-o continuitate exasperantă. Vreau să-l găsesc pe Frejor…adaug nesigură. Îi privesc ochii Shiridei radiind speranță, însă se retrag, îndată, în lumea lor apatică a agoniei.
– Trebuie să știu, continui încrezătoare, dacă trăiește. Fratele meu e tot ce mi-a mai rămas.
– Și tu ești tot ce mi-a mai rămas mie, adaugă ea acuzatoare.
– Asta este o responsabilitate prea mare pe care mi-o pui în cârcă. îi spun, clătinând din cap, în semn de protest.
Se așterne o tăcere usturătoare, întreruptă doar de sunetul roților de la căruțele de afară, blocate în nămol.
– Este un tărâm lipsit de zei, face Shirida într-un final.
Nu răspund imediat, însă surâd, ca pentru mine, de cât de diferite suntem noi două, cu toate că ambele, visăm către aceeași împlinire.
– Așa este, răspund, în cele din urmă, gânditoare. Dar și ei au zeul lor, iar eu vreau să-l cunosc.
Mă privește acuzator, de parcă ceea ce am spus este cea mai mare profanare la adresa lui Odin, auzită vreodată.

*

– Hei, aruncă-mi frânghia aia! strig către bărbatul care aranjează proviziile la bordul corabiei. Se întoarce, parcă deranjat de rugămintea mea și după ce se holbează la mine câteva secunde, măsurându-mă din cap până-n picioare, apucă frânghia și mi-o aruncă nonșalant.
Prefer să nu-i bag de seamă obrăznicia și să încep a-mi încărca topoarele, sabia și câteva haine pe care le-am adus mai mult după rugămințile Shiridei.
– Nu există șifoniere pe front, spune bărbatul, amuzat de stupiditatea situației, de care eram conștientă, pe deplin. Prefer să nu mă las, totuși, mai prejos de cuvintele sale.
– Îmi pare rău, m-am prezentat, sau…? întreb eu cu o nedumerire prefăcută.
Bărbatul rânjește obraznic, dar nu mai mult.
Nu am mai cunoscut niciodată atâta forfotă în portul Narvikului: oameni alergând pe punțile lustruite ale corăbiilor, prinzând vâslele, aranjând velele, potrivind cârmele, redirecționând aventurierii, mame și copii, fie luându-și rămas bun de la tații lor, fie îmbarcându-se, ei înșiși, într-o corabie, pregătiți de bătălie. Țărmul se întinde falnic deasupra orizontului apropiat, găzduind roiul de oameni preocupați, neștiutori, închiși în universul îngust at Narvikului. Oare ce se va alege de ei? Ce se va alege de Shirida? mă gândesc fugitiv, printre privirile pe care le arunc peste bord.
Deodată o zăresc, pășind alene, cu pruncul învăluit într-o fașă de blană, stând lipit de sânii ei ocrotitori. Sar peste bord, înapoi pe suprafața podului întins de lemn, în jurul căruia sunt ambarcate cele douăzeci de nave pregătite. Apropiindu-se de mine, încetinește pasul, parcă încercând să-mi memoreze figura întocmai, pentru a o duce în suflet pentru eternitatea ce urmează.
Pe măsură ce distanța dintre noi se diminuează, simt cum o înstrăinare de această femeie îmi umbrește judecata. E straniu, cum am putut dăinui cu soția fratelui meu atâta timp, alături de pruncul său; cum am nutrit atâta responsabilitate față de bună-starea lor și cum m-am asigurat că niciodată nu vor avea de suferit de pe urma plecării lui Frejor, că nu îi vor simți lipsa dacă voi fi acolo, aproape de ei, la orice pas. Acum, însă, setea de sânge și pofta de „abandon” își ating apogeul. Chipul femeii care stă acum în fața mea, cu ochii lucind de lacrimi usturătoare și cu pletele măslinii plesnindu-i-se de vuietul sumbru al vântului îmi este necunoscut, aproape imposibil de descifrat. Mă privește melancolic, parcă dorindu-și ca și cuvintele să-și găsească singure drumul către mine.
– Odin fie cu tine, Narika! rostește, în cele din urmă, cu o ușoară ezitare. Adu-l pe Frejor acasă! continuă, de data aceasta, cât se poate de hotărâtă.
Aprob cu un zâmbet sfios.
Un fluierat mă anunță că trebuie să-mi reiau poziția în corabie, căci plecarea este iminentă. Mă întorc cu spatele la Shirida și pășesc sever înspre orizont, lăsând tot ceea ce cunosc în urmă, părăsind tot ceea ce am trăit vreodată, pentru a-mi cunoaște destinul. Privesc numai înainte, către falnicul fiord care se întinde printre vârfurile stâncoase, fără să mă mai întorc înspre trecut.

*

Nu am mai trăit niciodată o asemenea libertate, o astfel de împlinire absolută, la care să mă gândesc fără regrete, fără niciun pic de culpă sau ezitare. Niciodată nu mi-am desprins pletele aurii în aripile agere ale brizei marine, niciodată nu mi-am lăsat chipul să simtă un asemenea frig biciuitor, precum cel ce tronează deasupra tărâmurilor acvatice.
Corabia înaintează cu viteză, deasupra valurilor negre, lăsând apa a-i plesni botul lemnos, provocând mici îmbrâncituri ocazionale. Sunetul steagului fâlfâind, agățat de stâlpul corabiei, însoțește forfota constantă a călătorilor: femei și bărbați îngânând ordini, cereri, sau imaginându-și ce va fi atunci când vom părăsi puntea, pe malurile engleze. Se închină lui Odin pentru îndrumare și înțelepciune, lui Thor pentru vitejie și spirit de luptă, lui Freyr pentru vreme bună și pace între războinici, iar Freyei pentru bogății și miracole. Își ascut săbiile lucioase, sau topoarele, conchid planuri de atac, încropesc noi strategii de luptă. Toți nordicii strânși la un loc, luptând pentru același țel.
Îmi întorc privirea de la peisajul sonor al punții corabiei și mi-o îndrept înspre desișul de valuri spumoase. Și acum zăresc, fără doar și poate, inima Narvikului, cincisprezece corăbii, unele mai aproape decât celelalte, schițând parcă, un tablou dinamic al întunecimii poporului nostru, al setei de sânge care nutrește războiul. Cincisprezece corăbii… toate îndreptându-se falnice către victorie.

– Ridică găleata! strigă un bărbat de pe cealaltă parte a punții, înainte ca un alt cumul de apă sărată să lovească puntea instabilă.
Gâtlejul mă ustură din pricina sării, iar ochii mi se împăienjenesc, însă încerc să-mi fac loc, din răsputeri, printre oamenii deja înecați, întinși fără vlagă pe lângă vâsle și găleți. Chiar atunci când mă desprind cu mâinile de stâlp pentru a apuca găleata, un val monstruos lovește din nou corabia, trântindu-mă ferm la pământ, sub o pătură letală de apă.
Se aud tunete însângerate, zgâriind bolta înnegrită a văzduhului. Picături grele de apă cad din ce în ce mai abundent peste nefericiții capturați în inima furiei mării.
Rafalele furtunii mă îmbrâncesc în suprafața lemnoasă, făcându-mi măruntaiele să usture de durere și pielea să sângereze fără oprire. Orice încercare de a mă ridica și a mă prinde cu mâinile de stâlp este inutilă.
Nu se mai vede nimic în jur. Oamenii corabiei mele pier pe rând, sub domnia furiei lui Thor, care își ridică ciocanul, stârnind furori împotriva păcătoșilor care nu vor ajunge niciodată în Walhalla. «Nu! Voi cunoaște Walhalla!» fac, mai mult ca pentru mine, siluindu-mă să continui.
Văd un perete ascuțit de apă, îndreptându-și curbele către mine. De data aceasta, nu mai am nimic de care să mă țin. Inspir adânc și «Odin fie cu mine!>>.
Mă cufund cu putere în apa rece, cu ochii închiși și cu sufletul înverșunat. «Walhalla…»

*

Deschid ochii într-un univers ideal, albastru, împăciuitor… Văzduhul e senin, iar soarele răzbește luminos.
– S-a trezit! aud glasul unei femei de lângă mine, dându-le de știre și celorlalți mateloți. Aceștia îngână câteva nimicuri și se întorc la treburile cu care se ocupau înainte să le întrerup activitatea. Femeia mă ajută să mă ridic și îmi dă o carafă cu bere, pe care o înșfac lacomă și o beau pe nesăturate, numai ca să-mi simt din nou gâtlejul amorțit.
– Mai ușor fată, să mai rămână și pentru ceilalți, protestează ea. I-o înapoiez vinovată și mă holbez în neștire la ea, încercând să-mi elimin cuvintele care-mi ard pe limbă.
– Păi, nu mai am mai multă! De aia ți-am zis să lași și pentru ceilalți! se supără ea din nou, crezând că berea nu mi-a fost destulă.
– Corabia… rostesc cu greutate, prin glasul răgușit, abia inteligibil.
-Ce spui tu? Aaaa, corabia! S-a scufundat, măi fată. Zece corăbii s-au pierdut în furtună. Aproape toți oamenii pe care îi aveam.
Simt, deodată, o neliniște forfotind-mi în măruntaie, la gândul că toată armata aceea impunătoare…toate cele cincisprezece corăbii care se îndreptau spre victorie, s-au transformat într-o simplă poveste. Cinci corăbii nu ajută cu nimic armata sleită care răzbește, deja, pe tărâmurile englezești. Cinci corăbii… atât ne-a cruțat furia lui Thor.
– Ți-e rău, măi fată? Vezi că ai o găleată acolo, să nu te prindă pe jos, că de abia am curățat puntea, spune femeia și pleacă cu pași grei, obosiți, către ceilalți războinici cu sufletele la pământ.
Rămân întinsă pe mormanul de haine pe care m-am trezit, cu privirea ațintită spre sălașul ceresc, cu sunetul apei trăsnindu-se de fundul corabiei pe care am nimerit, întrebându-mă care este, de fapt, voia zeilor. Dacă suntem destinați să învingem, de ce nu ni se îngăduie să ne refacem forțele?
Unde ești Odin? De ce se simte moartea, acum, mai iminentă ca niciodată?

*

După două săptămâni învăluite de teamă și rugăciuni, intrăm, în sfârșit, în orizontul Mării Irlandei, rută care are să ne conducă direct înspre taberele alor noștri, la granița regatului Mercia cu cel al Northumbriei.
Odată ce invadăm canalele înguste ale Angliei, simt din plin asprimea aerului stătut, mirosul de carne râncedă și putreziciune ce se ridică fumegând, înspre ceruri. Orice moment de neatenție poate însemna un atac de la distanță din partea strejilor anglicane, asupra noastră. Orice clipă își joacă rolul în jocul supraviețuirii, în special aici, atât de departe de casă, de Narvik, atât de departe de tot ce este sigur.
Inima îmi bubuie, din ce în ce mai înverșunată, din minut în minut, așteptând o rundă de arcuri tăioase îndreptate în direcția noastră, dinspre malul apropiat.
Privesc atentă înspre tufișurile dese ce împodobesc malurile întinse, de o parte și de alta a canalului cu apă verzuie, așteptând soldații ascunși să iasă la iveală și să ne atace.
Dar nimic… nimeni nu pare să ne observe amenințarea, ba chiar mai mult, nimeni nu pare să fi păzit această zonă de ceva timp. «Să fie asta o inducere în eroare? De ce nu ar acoperi strejile zona asta, când este atât de deschisă și neferită de umbrișuri sau baraje? Să fi neglijat oare englezii un punct important? Sau să fie totul parte dintr-un plan mult mai elaborat, iar absența lor să constituie unul dintre ordine?».
Ajungem, în cele din urmă, lângă locul de stabilire al vikingilor rămași. Malul pe care am debarcat arată mai mult ca o margine de câmpie, întreruptă pentru a face destul loc apei. Tot ceea ce se arată în zare sunt arbori stufoși, înlănțuindu-și coroanele trufașe și tufișuri umflate, parcă supărate dacă cineva ar găsi o cale să le ocolească.
Fiecare nordic își alege armele și proviziile și debarcă, pe rând, deasupra luminișului din fața pădurii. Strângem velele, golim punțile, legăm corăbiile, în cazul în care nu ne vom mai putea întoarce.
Pornim, în cele din urmă, înspre inima desișului, atenți la auzul unei forfote, fiecare ținându-și sabia, toporul, sau arcul, pregătiți de un potențial atac. Pășim precaut, cu pași calculați, atenți la pârâitul vreunei crăci, sau urletul vreunui animal, cu ochii în patru după tabăra alor noștri. „Odin e cu noi!” aud, în șoaptă, de undeva de lângă mine.
Nimic, însă. În cele din urmă, renunțăm la dubii și mărim pasul, fiind entuziasmați să ne găsim neamurile, să cunoaștem adevărul. Peste ceva timp de mers printre buturugi și buruieni, unul dintre războinici îndrăznește a iniția tonul unui cântec, pe care ceilalți îl urmează îndată:

Mama mea mi-a spus că
Eu voi cumpăra:
Vâsle și galere
Pe țărmuri cu avere
Stau cumva pe punte,
La cârma unei bărci
Conduc drept către ceruri
Câți inamici în zare, câți inamici în zare, câți inamici în zare…

Lacrimi feerice îmi răsar din străfundul cugetului, în timp de mă alătur mulțimii. Cânt cu așa o hotărâre despre destinul nostru, despre resemnarea sufletului în fața unei pieiri iminente, despre Walhalla și ceea ce înseamnă a-ți dori să te sacrifici pentru o cauză, un renume, cunoaștere, fără temă de moarte, sau agonie, fără lașitate sau rețineri- căci moartea e un privilegiu, o cale către Tatăl Suprem și sălașul său- destinul la care orice războinic visează.
Se deslușesc vag câteva corturi înălțate printre trunchiurile copacilor, pe un deal mai înalt, sau în mijlocul unor buruieni, focuri recent stinse și castroane de mâncare recent golite, ca și cum acel cineva, care a stat aici, a părăsit locul la auzul pașilor noștri.
Tonul cântecului a pierit, iar preocuparea mi s-a instalat în suflet. De ce nu ne întâmpină nimeni? De ce nu ne găsim oamenii, care au cerut ajutor înapoi acasă? Liniștea pustietății îmi tulbură rațiunea, fiind sigură că în orice moment ceva se poate întâmpla, ceva care are să ne schimbe definitiv.
Ceilalți războinici însă, înaintează fără rețineri înspre tabără, dorindu-și să inspecteze locurile.
– Ce faceți? întreb eu cu o voce relativ șoptită.
Nimeni nu mă ia în seamă, însă. Toată lumea aleargă spre corturi, inspectând zona.
Rămân precaută: locul în care este amplasată șederea este scobit, înconjurat de dealuri înalte blocate de copaci- locul perfect pentru o ambuscadă. În timp ce caut cu privirea pericolul, îl găsesc, dormitând pe o buturugă, gândindu-se absent la Odin știe ce. Eu, însă, nu-mi pot stăpâni furorile care-mi pornesc din ochi. Hohote de râs și sughițuri îmi blochează glasul, dar e acolo! El e! De abia mai simt greutatea toporului atunci când încep să alerg înspre el. Îmi vine să țip și să plâng și să zbor și să sar și să mă dau pradă inamicilor- căci el este!
– Frejor! Frejor! strig atât cât îmi permit plămânii către bărbatul ghemuit, nemișcat.
Știu că este el, știu că mă va auzi și îmi va spune că totul va fi bine, că vom izbuti și că cele cinci corăbii care au ajuns, în cele din urmă, sunt destule pentru a completa măreața armată vikingă, destinată succesului. Îmi las mateloții în urmă, cotind către buturuga pe care Frejor stă necontenit, așteptând pe cineva care să-i întrerupă șirul de gânduri. Forfota războinicilor se afundă din ce în ce mai tare, devenind un sunet continuu, reamintindu-mi-se că nu visez, ci că pașii îmi sunt reali, Frejor este real!
– Frejor! strig din nou printre hohote de eliberare. Frejor, frate! Am venit! exclam îndreptându-mă spre el. Am venit cu oameni! Shirida e bine, copilul e bine, să vezi cât a crescut! zâmbesc eu oacheș către acesta, care încă nu s-a întors cu fața spre mine. Hei, cobor puțin vocea. Totul e bine, nu te îngrijor..
Și atunci ajung în dreptul său și îngenunchez privindu-i măruntaiele scoase pe dinafară, retezate de un topor bine înfipt în stomac, sânge scurs pe mâini, pe picioare, pe buturugă, pe gură, pe urechi, prin ochi…E sânge peste tot, peste tot…simt cum o amețeală tulburătoare îmi învăluie tot corpul. Ochii albaștrii i-au rămas fixați înainte, cuprinzând cu o lumină goală, macadamul prăfuit din fața lui.
Stomacul mi se sucește, iar o năvală de resturi găsește să iasă, lăsându-mi gâtlejul cu un gust amar, perfid. Și simt din nou cum am să vărs și din nou și din nou și din nou…de fiecare dată mai puternic, până când armura îmi e scăldată în lichidul maroniu, iar respirația mi se taie. Și imediat ce reușesc să-mi opresc forfota din stomac, un țipăt asurzitor îmi iese din plămâni, lăsând lacrimile abundente să iasă la iveală, printre rugăminți inutile pentru Odin, prin durerea sfâșietoare pe care o simt în piept, de parcă cineva îmi înfige o coasă, atât de lent, încât să pot simți cum fiecare strat de carne se fracturează, golindu-mă de viață și trimițându-mi sufletul în Walhalla.
Îi ating picioarele, nasul, capul, mâinile- căci nu pot concepe cum fratele meu poate fi mort, când eu am nevoie de el aici, aici cu mine, lângă mine, să-mi spună că totul…
Lacrimile nu se opresc din curs. Mă ghemuiesc lângă el, lângă corpu-i fără viață și strig cerurilor și blestem pe Loki pentru jocul mârșav pentru șiretlicurile pe care le-a făcut.
N-am nici topor, nici sabie, nici arc, căci le-am scăpat pe drum, de bucurie, așa că, orice englez mă poate surprinde acum, vulnerabilă, fără apărare, jelindu-mi fratele, gata să-mi jertfesc viața- tot ce vreau este să fiu acum alături de el, alături de Tatăl Tuturor, să-i mai admir o dată zâmbetul, să-i mai aud o dată vocea, să-i mai ascult o dată ideile… Shirida… îngân eu prin suflul care mi-a mai rămas.
Trebuie să le dau de știre și celorlalți, căci acum sunt mai mult ca sigură că e un soi de capcană, o ambuscadă. Mă silesc să-mi mențin corpul greu în picioare și alerg înspre războinicii cu care am venit.
– E o capcană! țip din lăuntrul meu atât cât pot de tare. E o ambuscadă, sunt morți! Toți sunt morți! strig încontinuu până când ajung în dreptul lor.
– Ce spui? întreabă un bărbat apropiindu-se de mine.
– E o capcană! fac eu gâfâind. Ne atacă, e o ambuscadă!
Bărbatul, fără să se miște, mă privește îngrijorat, schițând aceeași figură pe care și mulțimea din spatele său o are.
Și atunci a venit. Năvala de soldați englezi pe care am prezis-o, țipând asurzitor, din spatele copacilor deși, înconjurându-ne cu săbiile întinse înainte, pregătiți să ne înrobească. Cei rămași pe dealuri eliberează săgeți care șuieră înspre noi, nimerindu-și ținta înlăuntrul pieptului, cotindu-i sufletul înspre ceruri. Le văd venind ca niște stropi de apă, una după alta, căutând moarte. Gemete de agonie se aud în spatele meu.
Mama mea mi-a spus că / Eu voi cumpăra… . Ridic cel mai apropiat topor și alerg înspre soldații englezi, țipând de disperare, blestemând zeii și mulțumindu-le pentru pericol. Oamenii mă urmează înverșunați.
…Vâsle și galere/ Pe țărmuri cu avere… Lovesc cu putere toporul de tot ceea ce prind, agățând bucăți de carne și împroșcând sânge în toate părțile, eliminând soldat după soldat. Oasele se aud pârâind, mușchii trosnind, iar țipetele din pragul morții nu se opresc.
Stau cumva pe punte, La cârma unei bărci. Oamenii mei luptă și strigă, însă mor pe capete, în fața armatei numeroase a englezilor.
Conduc drept către ceruri / Câți inamici în zare… câți inamici în zare… Înfrângerea devine mistuitoare, agasantă. Nu mai există succes pentru vikingi, ci moarte, sânge și curaj irosit… Mă opresc, pentru o secundă, în inima bătăliei și nu găsesc decât armuri roșii și săbii, bărbați grețoși care spintecă capetele oamenilor mei, scuipându-le amintirea.
De data asta țip pentru Frejor, pentru Shirida, pentru tot ce am pierdut sau n-am avut. Țip pentru Narvik și pentru războinicii care au rămas fără familie, sau casă, pentru neamurile de nordici care vor urma și vor uita de unde se nasc, din câte povești și legende provin, din ce cultură și limbă plină de vitejie și măreție. Țip pentru că așa începe sfârșitul unei dinastii.
Câți inamici în zare…

*

– Cățea păgână! spune un soldat englez în timp ce mă împinge cu talpa pantofului în spatele unor gratii. Cad pe podeaua rece și pietroasă din celulă, cu burta deasupra lanțurilor care-mi rănesc încheieturile, până la os. Privirea îmi este împăienjenită de durere, iar membrele îmi sunt atât de slăbite, încât prefer să rămân întinsă, decât să mai depun efort. Soldatul scuipă înspre mine, atingându-mă cu flegma lui mizerabilă în creștetul capului.
Mă întorc brusc și îmi ating capul. O senzație de dezgust mi se întipărește pe chip, lucru care îl amuză pe englezul scârbos.
Părul meu… auriu și des, împletit, părul meu nu mai e. Simt piele, o întindere vastă și goală de piele, niciun fir de păr.
Soldatul mai scuipă o dată înainte să plece, acum la nimereală, intenționând să mă nimerească.
Mă întorc cu fața la fundul celulei și atunci văd… zeci de femei, foste războinice respectate, acum încătușate, cu capetele lucioase, goale pușcă, înfrigurate, privindu-mă cu ochi reci și absenți. Și atunci observ că și eu sunt ca ele, acum înrobită de englezi, fără nicio apărare, așezată la mila unor bărbați grețoși, necredincioși adevăraților zei. Mă simt ca un nimic, umilită și dezarmată de orice fărâmă de stimă de sine pe care am avut-o vreodată. Mă simt ca un animal.

*

Ne scot din întunericul inuman al celulei o dată pe zi, siluindu-ne pe fiecare în parte, până când fiecare este mulțumit. Nu contează, femei sau fete, mai mari sau mai mici, este doar un joc pentru ei. Ne lasă dezbrăcate, ne aruncă în frigul negurii fără să se înduplece. Suntem doar niște lucruri, bune de folosit până când se strică și trebuie aruncate sau înlocuite. Ne siluiesc până la sânge și lacrimi, însă țipetele noastre sunt doar hrana lor.
Astăzi ne-au anunțat că vom face ceva diferit. «Îl veți cunoaște pe tatăl adevărat, frumoaselor» ne-au spus, printre hohote grețoase.
Așadar ne îndreptăm către o cameră straniu luminată, împodobită cu aur și argint, plină de picturile unui bărbat albicios, cu o barbă lungă și căruntă, care stă cu mâinile încrucișate, parcă așteptând ceva de la noi. Semne crucificate stau atârnate, ba din tavan, ba pe pereți ce reies în peisajul camerei, care arată mai mult ca un loc de sacrificiu.
– Îngenuncheați! latră un soldat spre noi.
Lovește cu biciul dosul femeilor care refuză să îngenuncheze, până la sânge.
– Repetați după mine! face o pauză și continuă. În numele Tatălui, și Fiului și Sfântului Duh, Amin!
Lacrimi usturătoare mă podidesc până când nu mai pot respira. Nu!
-Să vă blestem dacă mă rog vreodată la Dumnezeul vostru fals! țip eu într-o limbă străină lor, dar pe care se pare că o înțeleg destul de bine, în esență.
Biciul mă atinge de prea multe ori ca să mai țin socoteala. Îngenunchez din nou, sleită de povara picioarelor, cu capul aplecat, așa umilă, cum mă vor ei.
– Numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Amin! îngână femeile din jurul meu, așa obediente, abandonându-și credința nobilă. Privesc stupefiată prin cameră.
– Ce faceți? strig disperată către ele. Odin este Tatăl, el este tot și toate și… dar nimeni nu mă ia în seamă. Pare că nici nu mă fac auzită în urechile lor, astupate de teamă.
– Mama mea mi-a spus că, eu voi cumpăra… încep eu încrezătoare, dar nimic. Femeile continuă rugăciunea, fără a-și ridica capetele.
Văd un soldat englez apropiindu-se de mine și acum realizez că, în curând, nu voi fi mai diferită de celelalte femei.
Ceea ce am îndurat mai departe… mi-aș fi dorit moartea, însă nu am primit-o.

Tortura nu și-a găsit niciodată sfârșitul. Timp de trei ani trăim viața într-un mod pasiv, fără nicio prezență sufletească, dar pe cea trupească, în cel mai denigrant mod posibil. Zi de zi îmi îndrept privirea către ceruri și îl întreb pe Odin care este sfârșitul. Când am să-l însoțesc în sălașul lui sacru? Când am să-mi văd din nou fratele? Când am să cunosc glorie, căci nu aceasta se poate să-mi fie menirea, un obiect, o inferioritate. Nu! Trebuie să fie…și cad într-un somn coleric, profund, agitat de întuneric, tremurând în frigul care nu se mai termină niciodată.

– Astăzi mergeți acasă, cățelelor! Îmbrăcați-vă! spune într-o zi un soldat gras, cu burta până la gura aceea astupată de grăsime și cu un rânjet perfid, așteptând să vadă cum ne îmbulzim la mormanul de haine pe care l-a aruncat înspre noi, exact așa cum ar hrăni porcii.
Nimeni, însă, nu reacționează, spre nemulțumirea strejii, care scuipă sonor și pleacă înjurând.
Suntem îmbarcate pe o corabie spațioasă și duse sub punte, într-o odaie închisă și îmbâcsită de putreziciune unde suntem lăsate de izbeliște două săptămâni, tremurând din pricina umezelii și lipsei de hrană și de apă.
Fiecare zi este mai grea decât cea din urmă, din pricina bolilor pe care multe le-au căpătat. Minutele trec printre tusete și gemete, neauzite de mateloții preocupați să râdă, să țipe, să bea și să se dueleze. Multe dintre ele mor, cu gura înspumată și ochii ieșiți din orbite, vibrând din tot corpul, până la exasperare.
Cu fiecare suflet pierdut, mă îndepărtez și mai mult de realitate, refugiindu-mă într-un vid gol, în care dăinuie numai ceea ce ar putea fi, dar nu este. Adesea mă regăsesc strigând către Odin și Thor și Freyr și Freya, dar pentru ce? Căci nimic din ceea ce am îndurat nu mi-a fost cruțat. Nimeni nu a venit. Nimeni nu a venit și am sperat atâta timp la o salvare, la ceva sau cineva care să știe că suntem acolo și că avem nevoie de ajutor.
Mâncarea e puțină, apa e puțină, iar boala abundentă. Cadavrele celor pierdute înăspresc aerul stătut, care mă aduce la exasperare, până aproape de pragul morții la care visez de atâta timp.
Lacrimi nu mai am, iar amintirile mi s-au evaporat de mult. Moartea e tot ce mi-a mai rămas…

*

Narvikul arată așa ca înainte: oameni forfotind, câini lătrând, cai tropăind, copii alergând, dar spiritul nu mai dăinuie. Zeii nu mai ocrotesc asupra acestui loc, odată trufaș. Credința a pierit odată cu eșecul nostru, al vikingilor care tronau, odată, asupra aventurii și poveștilor.
Atunci când simt vântul aspru al portului purtându-mi sufletul pe meleagurile familiare, îngenunchez și plâng până când amuțesc de agonie. Soldații englezi își fac drum printre băștinași, ca și când prezența lor aici este obișnuită, regulată. Și chiar așa și este. Ridic privirea și o văd o cruce lemnoasă, etalată în centrul pieței.
O femeie se îndreaptă alergând spre mine, împreună cu un băiețel zglobiu, care mai are puțin și sare de bucurie.Se trântește pe podeț și mă cuprinde cu mâinile, mulțumind zeilor în șoaptă, de teamă să nu fie auzită, plângând și râzând în același timp, nevenindu-i a crede că, în sfârșit, îmi atinge chipul, pielea și buzele.Nu e nevoie de cuvinte. Se uită în ochii mei și suferă odată cu mine, în acel vid din care nu mai găsesc ieșirea. Mă ridică în picioare, măsurându-mi corpul lipit de oase și susținându-mi mersul.
Lăsăm imaginea eternă a fiordului Ofto în urmă, în timp ce o luăm agale către casă.
Casă…

26 vizualizări
Articolul anterior
Cer de alamă, trandafiriu

De același autor:

Nu am găsit niciun rezultat.

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut