– Ce v-aduc? Tot ca de obicei?
– Tot.
Chelnerul a plecat spre tejghea fără să-și mai noteze ceva pe carnețelul cu care venise pregătit. A scos două halbe mari, de 1 litru, de la frigider. Pe timpul verii la terasa din parcul Crângași halbele erau spălate cu apă rece apoi, fără a fi șterse, mergeau în frigider. În scurt timp apa îngheța formând un strat subțire de gheață care răcea și mai bine berea scoasă din butoaie. Augustin și Marius deveniseră clienți fideli de când descoperiseră acest savoir-faire al crâșmei. Adevărul că și cadrul e frumos, în mijlocul parcului, la iarbă verde, la umbra câtorva copaci decorativi. Sigur, ar fi ieșit mai ieftin să cumpere bere la bidon și s-o bea la colțul blocului ori pe balcon, dar berea la terasă are alt gust și diferența de preț era întrutotul justificată.
– Ce-ai mai făcut, man? Merge treaba la muncă? deschise ostilitățile Augustin, după ce înghiți o dușcă zdravănă din berea rece și slobozi un: Aaaa satisfăcut.
– Bă, ce să zic, nu e cine știe ce, da’ e cât de cât, răspunse Marius. Știi cum vine vorba: timpul trece, banul curge. Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim. Tot ce știi. Și la tine?
– N-ar fi rău să fie mai bine, dar nu mă plâng. Putea fi și mai rău. Bine că e cum e.
– Dar cu tipa aia, ai mai vorbit? Cum stă treaba?
– Care mă? Diana?
– Nu mai știu, ziceai că te vrăjești tu cu una, că vă vedeți. Ce-ați mai vorbit?
– Aaaa, păi n-a mai făcut nimic de-atunci. Am și uitat de chestia asta.
– Păi de ce mă, ce n-a mers?
– Nu știu ce n-a mers. Vorbeam și la un moment dat mi-a dat papucii. N-am înțeles nici eu exact de ce.
– Paică ziceai că merge bine treaba cu fata asta.
– Păi ziceam pentru că așa era. Stăteam o grămadă de vorbă, ba chiar la un moment dat mă săturasem eu, că eu lucrez program normal și ea era schimbul doi și mă suna noaptea după ce ieșea din tură să vorbim. Eu aveam nevoie să dorm dar ea avea chef de vorbă, de povești, n-avea treabă. Ne-am întâlnit de câteva ori, mai greu cu programul, dar a fost foarte ok. Am mers și la Terme într-un weekend. Dup-aia am băgat de seamă că nu prea mă mai sună noaptea. Am mai sunat-o eu da nu prea mai avea chef de vorbă, vorbeam 3 minute și gata, trebuia eu să-i scot cuvintele din gură cu cleștele. Și într-o zi mă sună. Eu eram la muncă, nu i-am răspuns pe loc că nu puteam.
– Daa? Și de ce te-a sunat? întrebă Marius curios.
– Ca să-mi dea papucii, de-aia. Eu mă așteptam dar nu prea-prea.
– Păi de ce?
– Nici nu mai știu exact ce mi-a zis. Că s-a gândit și de fapt nu prea ne potrivim. Că ea are nevoie de un bărbat să fie lângă ea tot timpul, să petreacă timp împreună, să facă activități. Acuma zi și tu, ce era să fac, să-mi dau demisia că avea ea gărgăuni în cap? Ar fi trebui să fie mulțumită că am un job ok, că muncesc să strâng bani pentru un apartament, nu să-mi ceară lucruri imposibile, termină Augustin cu stoicism.
– Mă, nu se poate, insistă Marius. Oi fi făcut tu ceva, oi fi zis tu ceva. Cât or fi femeile de emoționale da chiar așa nu îmi vine a crede.
– Mie-mi spui? Ea începuse deja să-mi vorbească de viitor, de planuri, că unde facem nunta, că trebuie să fie la București la vreun Imperial Ballroom din ăsta, la Mogoșoaia sau la Snagov, pe malul lacului, și o să bage un autobuz să-și aducă neamurile, că era de pe la Caracal. Și câte și mai câte. Când colo, ce să vezi, la vreo 2 săptămâni după ce ne-am despărțit o văd cu unu pe Facebook. Unu păros așa, și ochelarist. Fotograf din câte am văzut pe Instagram. Ce să zic, de făcut face poze bune, nu prea mă pricep eu să evaluez chestia asta dar mi-a plăcut. De fapt mi-a plăcut că făcea și poze din astea nud, bine, cenzurate că pe Insta n-ai voie altfel. În fine, treaba lor, nu mi-a părut rău. Bine că ne-am despărțit atunci, era mai nașpa dacă dura mai mult timp și ajungeam să mă atașez mai mult de ea.
– Tsss, ce chestie, exclamă Marius mirat. Dar de fapt e logic. A găsit pe unul mai bun ca tine și te-a înlocuit. Asta e. Și ce-ai făcut?
– N-am făcut nimic, ce era să mai fac? Am șters-o de pe Facebook, de pe Instagram, din telefon, și mi-am văzut de treabă.
– Foarte bine. Și de-atunci nimic? N-ai mai ieșit cu niciuna?
– Mă eu am mai încercat, dar așa, mai mult din plictiseală. Adică nu cu tragere de inimă. Am mai băgat în seamă pe unele pe Facebook, pe Tinder, dar degeaba. N-am ce trebuie. Nu sunt interesate. Și nici n-am ce face. Atracția nu e ceva ce poți controla. Îi place de tine sau nu-i place, nu poți face mai mult.
– Nu e chiar așa, spuse Marius, convins. Poți să mergi la sală, să te îmbraci mai bine, să înveți să vorbești cu ele, să spui ce vor să audă. Seducția se învață. Eu urmăresc câțiva maeștri din ăștia și am învățat lucruri bune de la ei.
– Degeaba. Problema nu e la mine sau la tine, ci la sistem. Poți să te duci la sală, poți să înveți să faci mai mulți bani, dar întotdeauna va fi unul care arată mai bine ca tine, care e mai bogat ca tine, care are vrăjeală mai bună. Și normal că prietena te lasă. De fapt nici măcar nu pot să le condamn pe fetele astea. Ai văzut vreodată ce e în mesageria unei fete pe FB, pe Insta, câte like-uri are pe Tinder? Nu ai timp fizic să le răspunzi la toți hăndărlăii, dacă ar fi să-ți pui mintea cu ei. Mi-a arătat și mie Irina, o colegă de la muncă. Mă gândeam umpic să mă dau la ea dar mi-au venit mințile-n cap când am văzut ce are acolo. Atuncea dacă tu ai atâtea alternative, când ai 10 care abia așteaptă să vadă că ești disponibilă ca să sară pe tine, de ce să îți bați capul cu actualul? Dacă vă certați sau e ceva ce nu merge de la sine la ce bun să faci efortul? Alegi un altul, nici măcar nu trebuie să depui efort. Și posibil să fie mai bun decât actualul.
– Asta înseamnă că tu trebuie să îi dovedești că ești cel mai bun, răspunse Marius, calm. Că ești un lider, șef de haită. Bărbat alfa.
– Da, mă, bine. Ce să fac, să mă apuc de arte marțiale mixte, de lupte în cușcă ca să vadă că în vene îmi curge testosteron în loc de sânge? Să bag nootropice și micro-dosing și să mă apuc de speculații la bursă? Să mă apuc de dilărit pe zonă? Nici să vreau n-aș face asta. Ar însemna să mă schimb eu doar de dragul unei fuste. Cum m-aș mai privi în oglindă? Așa bărbat slab sunt eu, să îmi pierd mințile pentru posibilitatea unui pod? Prefer certitudinea insulei, termină Augustin filozofic.
– Nu e bine cum gândești. Nu toate fetele sunt așa, spuse Marius. N-ai găsit-o tu pe cea potrivită. Trebuie să o cauți și în paralel să lucrezi și la tine.
– Mă, nu zic că nu e așa, dar nu mai am motivația să fac asta. Să cadă din cer persoana potrivită, să fie totul perfect de la început, fără să trebuiască ca eu să fac vreun efort și n-aș zice nu. Crede-mă că n-aș zice nu. Dar să mai fac eu vreun efort? Exclus. Mai mult decât dat like-uri pe Tinder nu sunt dispus să fac. Și chiar dacă ar fi, nu-mi mai vine să mă risc. Sufletul omului e un mister. Astăzi te iubește, mâine te-ai schimbat și nu mai ești cel de care se îndrăgostise. Și nici măcar nu poți să-i reproșezi asta, nu cred că se întâmplă în mod conștient și voit. Pur și simplu e ceva în noi care ne dă poruncile astea. Încerci să te opui și poate că reziști o vreme, dar până la urmă tot cedezi. Nu ai cum să poruncești sentimentelor, simți ce simți și aia e. Chiar și când pățești una din asta urâtă, n-ai cum să-i ceri să-i pară rău pentru ceea ce simte. Nu există nicio siguranță. Azi vă iubiți și vă gândiți la numele copiilor, mâine și-a dat seama că nu te mai iubește. Ce poți să faci? Nimic, încheie, supărat, Augustin.
– Bagă și tu OnlyFans, fă-te sugar daddy ceva, glumi Marius.
– ‘Neah, nu sunt nici suficient de bogat, nici suficient de disperat pentru asta. Și dac-ar fi mai bine mă duc direct la curve, măcar știu că acolo se prestează un serviciu concret, răspunse, bine-dispus, Augustin. Dar să știi că nu le condamn pe fetele care fac asta. Mă rog, nu pe toate. Lumea e deja suficient de nedreaptă. Nu pornim cu aceleași șanse, nici cu aceleași înzestrări în viață. Dacă aș fi o tipă bună și aș vedea cum toate panaramele fac miliarde și politicienii fură fără stres, m-aș băga și eu să-mi vând corpul ca să fac bani. Am un bun, un activ din care pot face bani, atunci hai să-l scot la produs, nu? Și râse cu poftă de jocul de cuvinte.
La un semn băiatul de la tejghea recuperă și umplu halbele ce tocmai se goliseră.
– E bine că ai simțul umorului, reluă Marius conversația după ce amândoi își unseră gâtul cu licoarea proaspăt servită. Dem bitchez like that, cum se spune în popor. Dar mai ai de lucru la atitudine, la cum vorbești. Nu e problemă mare, dar trebuie să găsești pe cineva să te învețe. Eu am învățat multe de la unu John Pera Sonu, psiholog și expert în seducție. Am și aplicat niște chestii și chiar funcționează. Face acuma un bootcamp de masculinitate, se cheamă „Seduci sau se duce”, mergem în munți, învățăm chestii despre psihologia feminiă, despre seducție, și despre cum să ne dezvoltăm masculinitatea. Practic ce trebuie să faci ca să devii un bărbat Alfa, de care femeile sunt atrase instinctiv și incontrolabil, că tot ziceai tu că procesul ăsta e incontrolabil, și așa este.
– Ăăăă? Ce bootcamp mă? Ne ține-ntr-o sală cu prezentări powerpoint și dup-aia ne trimite să acostăm tipe pe stradă? întrebă Augustin ironic și amuzat. Că așa ceva, îmi pare rău să-ți destram iluziile, nu funcționează.
– Nuuu, nici vorbă de așa ceva. Mergem în munți. Facem un traseu prin Piatra Craiului, Făgăraș, urcăm pe Moldoveanu și astfel ne călim ca bărbați. Când nu mergem facem exerciții experiențiale, învățăm lucruri practice de la maestru și învățăm să ne stăpânim emoțiile. Eu vreau să merg dar am nevoie de cineva ca să ies mai ieftin. Am eu cort de două persoane, însă ne trebuie mâncare, echipament. Dacă suntem doi e mai convenabil. Ce zici, te bagi?
Augustin stătu o vreme pe gânduri apoi brusc spuse:
– Bine, mă Mariusică, hai. Nu pentru lecții de masculinitate sau pentru gurul ăsta al tău, dar pentru că îmi place muntele. N-am mai fost de mult și singur preget să merg. Nu știu potecile, sunt urși, câini ciobănești, așa cu grupul e altceva. În natură mă simt bine și e o experiență interesantă. Pune-mă pe listă și-ți dau eu banii.

În dimineața călduță de august s-au întâlnit cu toții în parcarea Cabanei Voina, de lângă Câmpulung. Marius și Augustin stătuseră peste noapte la o pensiune din Lerești, apoi au luat un taxi și la 5 dimineața, conform planului, erau acolo. Li s-au alăturat alți vreo 10 bărbați, unii destul de tineri, ca la 18 – 20 de ani, alții deja gri în cap, trecuți de 35, din București, Brașov, Craiova, Pitești. Așa zisul guru n-a apărut însă decât după vreo oră, coborând destul de chiaun dintr-un taxi. Salută scurt grupul și apoi fugi în cabană să-ți cumpere o cafea de la mașină. Era un bărbat nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca la 35 de ani, bărbos și cu început de chelie. Avea și ceva burtică dar se străduia s-o ascundă, își strânsese tare o curea lată de piele, ca un fel de brăcinari din alte timpuri. Era însoțit de o femeie și ea cam tot pe acolo, poate mai tânără dar îmbătrânită de machiajul strident. Era drăguță fără a fi frumoasă și una peste alta părea că se potrivesc bine.
Le-a explicat apoi planul: Urmau să facă un retreat spiritual de câteva zile care includea un traseu prin munții Iezer, Păpușa și Piatra Craiului. Vor merge până la barajul Pecineagu, vor urca pe muntele Bătrâna de unde vor sui până pe Moldoveanu. Coborârea se va face pe valea Râului Doamnei, pe la Slănic.
Au plecat apoi la drum, nu înainte ca gurul să bage o a doua cafea la pahar de plastic. La început, cât traseul nu e foarte dificil, au mers cu spor și voie bună, apoi oboseala a început să se adune și vocile au amuțit… Prima parte a drumului a decurs neașteptat de bine pentru Augustin, care avea condiția fizică a unui IT-ist care stă zi de zi și în fiecare zi 12 ore la birou, însă de la o vreme efortul susținut a început să-l afecteze, în special la nivelul articulațiilor. Și cum nu era singurul în situația asta, grupul urca încet culmea muntelui. La prânz au oprit lângă un grohotiș ca să mănânce și să se odihnească. Suprinzător, nu simți nevoia de a mânca prea mult. Bău însă multă apă, căci setea începuse să-l chinuie.
Planul era să ajungă până la barajul Pecineagu dar cum traseul se eterniza au hotărât să renunțe și au așezat tabăra într-un luminiș, ca să fie pregătiți cu tot ce trebuie la căderea nopții și să aibă timp de câteva lecții importante de la maestru. După ce au făcut un foc de tabără și au mâncat cu toții, Pera Sonu și-a început prezentarea. Era de fapt o discuție liberă în jurul flăcărilor de care se apropiaseră cu toții instinctiv căci noaptea era neașteptat de rece sau poate, obosiți fiind, resimțeau mai puternic frigul. Din bărbatul cu nimic special care fusese în parcare și pe traseu, Sonu Pera se transformase într-un vorbitor plin de carismă. Dacă nu excela la capitolul coerență, era foarte convingător și reușea să aducă concepte relativ complexe de psihologie evoluționistă și sociologie la nivelul de înțelegere al unui public nu neapărat foarte educat.
Le-a vorbit despre cum oamenii sunt dominați de emoții, nu de rațiune, despre sistemul limbic și cortexul prefrontal, despre cum, sub poleiala subțire a civilizației, suntem aceleași animale care se cred în pădure, doar că pădurea e acum de beton și animalele sălbatice sunt oameni la fel ca noi. Despre faptul că luăm decizii în mod subconștient, și abia apoi, a posteriori, căutăm să ne justificăm în mod rațional comportamentul. Și despre nevoile diferite ale bărbaților și ale femeilor. Bărbații caută instinctual să procreeze cât mai mult, ca să asigure transmiterea genelor și supraviețuirea speciei. Ori, ca să reușești să faci asta, e nevoie să dai dovadă că dispui de materialul genetic potrivit, căci natura selectează indivizii cei mai bine adaptați la mediu.
Femeile, pe de altă parte, sunt cele care duc greul cu creșterea copiilor și îngrijirea familiei. De aceea ele sunt foarte exigente cu masculul cu care aleg să formeze un cuplu. E nevoie ca acesta să aibă calități dezirabile și să participe la muncile familiei. Practic selecția naturală în cazul animalelor operează prin femele. Și e la fel și pentru oameni.
Apoi le-a explicat legile lui Briffault: despre cum femeile dețin controlul într-o relație, pentru că ele sunt resursa rară din punct de vedere biologic, cele ce dau naștere unei noi generații. Pe de altă parte bărbații nu sunt la fel de folositori din punct de vedere al evoluției, pentru că un bărbat poate, singur, să aibă zeci de copii. O societate care pierde un număr de bărbați nu-și vede viitorul periclitat, dar nu e la fel în cazul femeilor. De asta la război merg și mor bărbați în număr mare, în timp ce femeile rămân în spatele frontului. În ferme vițeii sunt sacrificați, păstrând doar cât să fie pentru montă, în timp ce femelele sunt îngrijite ca să dea cât mai mult lapte. Cocoșeii abia ieșiți din ou sunt omorâți, dar găinușele primesc cel mai bun tratament.
Pe de altă parte, ca o femeie să accepte să formeze un cuplu cu tine, trebuie să-i aduci beneficii: siguranță, bani, statut social etc. Toate aceste elemente sunt un fel de indicatori proxi folosiți pentru a evalua dacă un bărbat are materialul genetic potrivit și resursele pentru a crește copiii. Binențeles uneori semnalele sunt interpretate greșit și așa ajung unele fete să se îndrăgostească de tot felul de bombardieri care le iau ochii prin metoda lover man și le trimet apoi să vadă Italia noaptea, dar în linii mari procesul funcționează corect. Ca dovadă că generație cu generație omenirea progresează, mortalitatea scade, speranța de viață crește etc.
Augustin ascultase cu mult interes. Dacă anumite părți ale explicației nu-i erau complet necunoscute, niciodată nu auzise o teorie atât de complexă care să explice atât de bine comportamentul uman și care, qui plus est, părea să aibă fundament științific.
– Și care e concluzia? întrebă după o vreme Augustin. Cum devii atractiv în ochii sexului opus?
– Concluzia e simplă, răspunse Sonu. Trebuie să ai acele calități valorizate din punct de vedere al evoluției pe care femeile le găsesc atrăgătoare. Și să dovedești în mod public că le ai. Așa cum face păunul cu penele sale frumos colorate și dansul seducător.
– Dar dacă nu le avem? Eu de exemplu n-am nimic special. Fără a fi urât, nu am un fizic atrăgător. Fără a fi sărac nu am cine știe ce bani. Sunt atât de average, de mediocru, că nu văd ce ar putea găsi atrăgător o fată la mine. Și nici nu cred că pot să mă îmbunătățesc în mod radical. Aș putea să câștigi ceva mai mulți bani, dar n-o să mă plimb nicodată în Cayenne. Pot să merg la sală și să mă îmbrac mai bine dar trăsăturile feței nu mi se vor schimba în mod fundamental.
– Toate la timpul lor, răspunse enigmatic Pera. Asta e următoarea lecție și de mâine începem să vorbim despre asta. De fapt, prin simplul fapt că suntem aici și facem efortul de a cuceri muntele, și corpul nostru care ne spune că suntem obosiți și nu mai putem, noi deja acționăm în acea direcție. Ca să vă dau un indiciu: sunt păsări care merg și colectează tot felul de chestii colorate frumos, gunoaie fără valoare pentru noi dar extrem de importante în perioada de împerechere, pentru a deveni mai atractivi și a-și crește șansele. Un fel de fake it until you make it, și asta putem facem și noi.
Noaptea a fost lungă și tristă. De la oboseală, de la frig, de la sacul de dormit incomfortabil, Augustin a dormit puțin, spre deosebire de Marius care căzu într-un somn adânc, aproape leșin. Picioarele îl dureau grozav și de câteva ori a trebuit să iasă să dea dure prin tabăra improvizată, aruncând din când în când lemne pe foc pentru a se încălzi. Dimineața n-ar fi putut spune dacă reușise să adoarmă efectiv, măcar câteva ore, sau fusese o simplă letargie, zăcuse și luase asta drept somn. În plus reflectase mult la cele pe care le auzise deunăzi de la Sonu. Pe de o parte argumentele păreau logice și le găsea confirmare inclusiv în episoade întâmplate unor cunoscuți. Și era oricum cea mai bună explicație, cea mai bună teorie despre comportamentul uman pe care o auzise până atunci. Pe de altă parte, să reduci complexitatea umană la instinctele sale animalice și să faci din bărbat un simplu furnizor de beneficii pentru parteneră i se părea prea mult. Ar fi vrut să creadă că e așa, măcar i-ar fi oferit o modalitate de a acționa și a se îmbunătăți, cu explicații clare și principii care funcționează, dar ceva înauntrul lui refuza să accepte concluziile. Își propuse deci să nu ia nicio hotărâre, așteptând și celelalte lecții ale maestrului. Dacă se înscrisese în circut mai mult pentru a urca pe munte și pentru că nu era singur, ci cu Marius, și nu se așteptase la mare lucru din partea așa numitului specialist în seducție, acum își schimbase părerea șiaera bucuros că e acolo.
Dimineața a sosit cu o lumină alboasă, ca atunci când amesteci lapte cu apă. De pe munte se ridicau aburi, o ceață fină prevestind poate o schimbare a vremii. Nici de data asta programul stabilit de lider n-a fost respectat. Muntenii improvizați s-au trezit târziu și cu dureri musculare, și au strâns fără prea mult entuziasm corturile și echipamentul. Au pornit apoi la drum spre muntele Bătrâna, la poalele cărora ciobanii din Muscel își aveau stânele înainte de vreme. Urmăreau un traseu marcat cu un triunghi roșu. Ceața se ridica și se așeza la loc fără veste și fără vreo noimă. Au trecut astfel prin zone întunecate și prin luminișuri sparte de vânt și soare. De data asta mergeau mult mai încet, din cauza vremii dar mai ales a oboselii și a febrei musculare de care sufereau majoritatea participanților. Abia acum muntele începuse să-și arate adevărata putere, vrând parcă să le arate drumeților că ei sunt simpli tolerați și că acolo el e stăpânul.
Urcarea spre vârf era grea și penibilă. Au trecut peste câteva pâraie de munte, uneori sărind pe pietre alunecoase, și s-au împiedicat de câteva ori de rădăcinile groase de pe potecă. Au dat apoi peste o secțiune grea, cu grohotiș, pietre sparte care alunecă la fiecare pas și nu-ți permit nicio stabilitate. După spărtură a urmat o ascensiune abruptă, pe marginea unei stânci, ghidată de marcaje vopsite pe piatră. Ajunși în vârf, pe un plai, s-au oprit cu toții instinctiv. Deși nu erau mai mult de 15 grade în aer, erau cu toții transpirați.
Augustin s-a așezat pe o piatră să-și tragă sufletul. Un val de ceață groasă adus, nu se știe cum și când, de vânt, îi acoperi cu totul. Acum lui Augustin nu-i mai era sete, dar o foame teribilă îi măcina măruntaiele. Scoase o ciocolată din ghiozdan și mâncă cu poftă până când simți că începe să-și revină. Apoi luă o gură de apă și dădu să plece, dar nu mai văzu pe nimeni în jur. Pesemne că plecaseră fără ca el să-și dea seama, obosit cum era, și în ceață nu mai era chip să-i vezi. Începu să strige dar umezeala din atmosferă înfunda sunetul. Se porni pe poteca abia vizibilă spre direcția în care credea că au plecat ortacii, mergând încet și cu mare grijă deoarece drumul era plin de pietre ascuțite, și la cât de redusă era vizibilitatea nu voia să riște o căzătură într-un hău.
La un moment dat însă nu mai fu chip să distingă calea. Se opri acolo, speriat. Rămase câteva minute bune să se odihnească, gândindu-se la ce trebuie făcut. Telefonul nu avea semnal și nici prea multă baterie, așa că se hotărî să-l închidă ca să nu se descarce de tot. Mâncă câteva senvișuri pentru a recăpăta puteri. Încet-încet ceața începu să se spargă și Augustin decise că cel mai înțelept ar fi să coboare pe potecă spre vale. Toate astea cu inima grea, căci nu știa drumul și nu puteai știi peste ce vei da.
Coborârea fu chiar mai grea decât urcarea. Acum era singur și ceața îl însoți o bucată de drum. Dincolo de faptul că nu vezi bine, ceața îți induce și o frică irațională, soră cu claustrofobia, căci orice zgomot suspect, orice foșnitură te sperie. A mers așa până după amiază. Coborât mai jos ceața a rămas în urmă, dar pe cer alternau acum momentele cu soarele și cele cu nori. Așa e pe munte, vremea e schimbătoare ca iubirea femeilor.
La o margine de potecă, agățată de niște jnepeni, găsi o bucată de material textil, din ceea ce părea a fi o eșarfă sau o maramă de borangic. Frecă materialul între degete, ca să-i simtă textura, era fin și plăcut la atingere. Instinctiv duse bucata de eșarfă la nas. Avea un miros plăcut, de parfum scump și corp de femeie pe care o puteai ghici ca frumoasă. Se gândi că fusese pierdută de prietena lui Pera Sonu, dar nu putea să și-și închipuie o secundă că era a ei. Era o bucată de maramă albă prea frumoasă, prea fin țesută, ca cele pe care le țeseau fetele tinere la război, pe vremuri, să le poarte la horă. Nu, hotărât lucru, nu era a ei. O puse într-un buzunar al gecii, ca o amintire tangibilă de pe munte, și-și văzu de drum.
Trecea acum printr-o pădure rară de braji când îi auzi. Erau câțiva porci mistreți, o scroafă cu câțiva godaci, care scurmau în căutarea rădăcinilor. Câteva secunde Augustin rămase blocat, cu respirația tăiată, încremenit în nemișcare. Porcii, de unde până atunci erau calmi și-și vedeau de treabă, începuseră să adulmece aerul. ’’O să mă simtă’’, gândi el și nu așteptă sosirea turmei, se urcă cu greu într-un brad. Crăcile erau stufoase și dese iar acele îl zgâriară peste tot, dar era preferabil să fie acolo decât jos. A trebuit însă să renunțe la rucsac, prea mare și prea greu ca să îl poarte în spate.
Porcii au venit tiptil, aproape la fel de speriați ca intrusul care le deranja păscutul. Scroafa ajunse prima, urmată de godaci. Se opri temătoare lângă rucsac, pe care-l mirosi îndelung. Apoi începu să scurme, căci pesemne adulmecase ceva bun, mâncarea lui Augustin, dar nereușind să ajungă la ea se lăsă păgubașă. După o vreme, dezamăgiți probabil de descoperirea făcută, mistreții au plecat spre alți copaci, din apropiere. Sătul de așteptare, Augustin dădu să coboare, dar zgomotul îi atrase numaidecât îndărăt pe porci, așa că se văzu nevoit să-și prelungească șederea în copac.
Într-un târziu, cu multe precauții, se dădu jos. Nu ridică imediat rucsacul, ci doar după ce se asigură că nu se mai aude niciun zgomot suspect. De acum începuse deja să se însereze, așa că Augustin decise că cel mai bine ar fi să găsească un locșor bun unde să se instalez peste noapte. Nu putea să spere că va putea coborî la vreo cabană sau sat până a doua zi. Nu avea nici cortul, rămas la Marius, doar o pelerină care să-l apere de ploaie și mâncare.
A găsit locul potrivit la ieșirea dintr-un corp de pădure. Brazii dădeau într-un fel de poieniță, pesemne o fostă pajiște nemaipăscută de oile ciobanilor din vale. Făcu un foc ca să se încălzească, ziua fusese epuizantă, inclusiv din cauza întâlnirii cu turma de mistreți, și mâncă cu poftă din provizii. Apoi începu să-și încropească un adăpost. A tăiat crăci de brad din care făcu un fel de culcuș. Apoi, pentru orice eventualitate, a pregătit și un fel de aplecătoare sau acoperitoare, căci un vânt tăios, prevestitor de ploaie, începuse să sufle. Munca fu grea și penibilă, căci nu e ușor să tai crăci de brad cu lama unui briceag multi-funcțional, însă adăpostul era destul de bine făcut, date fiind condițiile și experiența lui de couch potato.
De cum se înseră se înfofoli cu toate hainele pe care le avea și se băgă în culcuș, încercând să doarmă. Și reuși pentru câteva ore să o facă, deși nu era cu adevărat somn, ci mai degrabă zăcuse, obosit și chinuit de febra musculară. Era însă destul de cald și asta îi făcu bine.
S-a trezit însă ud și înghețat. O ploaie rece și mânioasă murase totul. Dacă din sus era cât de cât protejat de copaci și de acoperitoare, pe jos apa se infiltrase vicleană. Nu mai era chip să rămâi înauntru, așa că se ridică cu greu și începu să facă câteva exerciții de încălzire. Era cu atât mai morocănos cu cât afară era frig și îl dureau toate oasele. Își mișcă mâinile, capul, picioarele și bazinul fără niciun fel de entuziasm, oftând la fiecare troznitură a încheieturilor.
După o vreme reuși să trimită sânge spre extremități și începu să simtă cum începe să se încălzească. Ba ieși chiar la lumină, cu pelerina pe el, să privească cerul. Norii alergau furioși pe cer, când acoperind cu totul luna plină, când dezgolindu-o în toată albeața ei. Se vedeau fulgere căzând, când mai departe, când mai departe, și în aer plutea un huruit ca de cascadă, umplând pădurea cu o vibrație care făcea să cadă picăturile de apă de pe crengi. Un trăznet lovi foarte aproape de culcușul improvizat al lui Augustin, făcându-l să se bucure că era totuși lângă pădure. Își aminti că se spune că lovitura cade întotdeauna pe punctul cel mai înalt, dar și că nu e bine să fii sub cerul liber când fulgeră, așa că se întoarse înapoi sub protecția copacilor.
Tot mergând și stând în frig orice urmă de somn îl părăsise. Ploaia încetase și ea dar vântul sufla încă turbat. La celălalt capăt al plaiului ardeau niște flăcări abia vizibile, când galbene, când roșii, când albastre, întețite fără îndoială de vânt. Limbile dansau printre copaci, se stingeau și se reaprindeau, urcând și coborând de parcă pluteau în aer. Demult, când era copil de grădiniță și mergea la bunici, undeva pe valea Vâlsanului, auzise cum bătrânii povesteau că în zilele de mare sărbătoare, joacă focuri pe comori, dar nu oricine poate să le vadă. Cine se nimerește unde trebuie și le vede merge și sapă acolo și sunt povești despre comori găsite astfel.
Augustin nu credea în astfel de superstiții, dar nu se putu abține să nu aprindă telefonul ca să verifice data. 6 august, Schimbarea la față, una din cele mai mari sărbători de peste an când se spune că se deschid cerurile. Ca tras de o ață invizibilă aprinse lanterna telefonului și porni spre foc. Curiozitatea îl ardea, sau poate că era ceva mai mult de atât. Mergea încet, printre pietre și tufe, până la marginea pădurii de unde păreau a veni flăcările. Focul însă nu era acolo și era mai jos, după alți brazi.
Înaintă cu greu printre crengile copacilor care la fiecare mișcare se scuturau, umplându-l de apă. Abia vedea pe unde calcă și de două ori căzu, ori alunecând pe o pară de brad, ori împiedicându-se de rădăcini. Pădurea era deasă și ascuțită, dar nici prin gând nu-i trecu să se întoarcă înapoi, deși lăsase rucsacul lângă culcuș. A coborât cu greu până aproape de marginea pădurii. Cu cât mergea mai mult cu atât lumina părea să se îndepărteze, ca o glumă proastă făcută de un școlar unui bătrân. Acum nici să fi vrut n-ar mai fi știut să vină înapoi.
Se opri după ce o cracă în care intrase din plin făcu să-i cadă telefonul din mână. Dintr-odată se făcu întuneric smoală. Augustin se aplecă și începu să pipăie pământul umed. Telefonul căzuse cu lumina în jos, deci a-l găsi nu fu lesne. Tot pipăind se umplu de noroi și își răni mâinile în pere și pietroaie. Îl dibui într-un târziu, ud și murdar și îl șterse cum putu, dat fiind că era acum ud până la piele.
Își reluă drumul printre copaci dar peisajul ce i se deschidea în față îi tăie răsuflarea. Într-un luminiș al pădurii ardea un foc, probabil cel al cărei lumini îl văzuse, și câteva fete stăteau în jurul lui, așezate pe iarbă. Vorbeau căci se auzeau voci, dar era imposibl să-ți dai seama ce-și spuneau și lucrau cu mâinile în poale. Augustin se frecă la ochi ca să se asigure că nu visează. De departe părea că sortează ceva ierburi de leac, pe care legau apoi cu niște ațe și le băgau în niște plăsuțe croite. Era greu să vezi cum erau îmbrăcate, în întunericul nopții spart doar de flăcări, însă din câte putu Augustin ghici purtau haine albe, poate cu croială roșie, aproape ca cele pe care le vezi în muzeul satului, cele din satul muscelean de odinioară. Două dintre ele purtau eșarfe pe cap, și ele alb-gălbui, iar alta avea capul dezgolit, fără însă să-ți poți da seama ce culoarea a părului avea.
Partea ciudată era că nu păreau deloc ude, iar locul în jurul lor părea și el uscat, ca și cum nicio picătură de apă n-ar fi căzut acolo. Augustin rămase ascuns printre brazi, privindu-le cu nesaț o bună bucată de vreme, aproape cât o viață întreagă. Toate trei erau tinere, imposibil însă să-ți dai seama ce ani aveau, și foarte frumoase, rumene la față de la lumina roșie a focului. Cea cu capul descoperit părea însă cea mai frumoasă dintre toate, poate și pentru că i se vedea părul, împletit în două cozi lungi.
Tot stând așa Augustin începu să se întrebe cine sunt și de ce sunt acolo și să-și facă tot felul de scenarii. Să fi fost fete din sat, venite să culeagă ierburi de leac, sau pentru cine știe ce farmece? Ceva fete venite din București să facă vreo șezătoare ca pe vremuri, că tot e la modă acum tot ce e tradițional? Asta ar fi explicat iile și fotele. Să fie o simplă halucinație, un delir cauzat de oboseală, de aerul tare de munte, de emoțiile puternice prin care trecuse în ultimele zile? Ori un simplu vis? Se pipăi și simți hainele umede, apoi își mușcă limba. Nu, nu putea fi un vis. Sau?
Își aduse aminte de legenda lui Pygmalion, regele Cretei. Pe lângă rege, era și un sculptor desăvârșit, dar fără noroc în dragoste. Niciuna din femeile pe care le cunoscuse și pe care ar fi putut-o alege, la urma urmei era ditamai regele și toate femeile din regat l-ar fi dorit de bărbat, nu a reușit să-i fure inima. Fiecăreia îi găsea un defect, o imperfecțiune, și din cauza asta a rămas singur. Fără speranță din partea pământencelor și-a vărsat dorul în sculptură, unde după multă muncă a reușit să o creeze pe Ea, femeia perfectă. Nu doar că a creat-o din piatră, dar a înzestrat-o, în sinea-i, și cu toate însușirile morale pe care le voia de la ea. I-a dat și nume: Galateea. Galateea era perfectă, atâta doar că nu era vie, lucru care-l umplea de mâhnire. Acum era și mai rău ca înainte, când încă nu cunoscuse iubirea. Plânse și-și blestemă cu amar zilele.
Atâta frumusețe și dor au înduplecat-o pe Afrodita, zeița frumuseții și a dragostei, să coboare în atelierul lui Pygmalion și să-i dea viață. Statuia a prins viață și Galateea a fost exact așa cum o plăsmuise creatorul ei în mintea lui. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Tot așa dădu viața Augustin Galateei lui, dar o boteză Aferdita, în cinstea zeiței. Își închipui că avea 21 de ani, era studentă undeva în București, dar de origine nu era de acolo, ci venită din provincie, din Râmnicu Vâlcea ori din Slatina. Inteligența-i era pe măsura frumuseții și alături de ea ar fi fost mult mai mult decât singur, un fel de Teodora care-l oprește pe Justinian să fugă din Constantinopol și-l ajută să cucerească atâtea țări și să se umple de glorie.
Ciudat, se gândi mult la vocea ei, la ce i-ar fi spus și cum s-ar fi purtat cu el, și prea puțin la aspectul fizic. O vedea de departe și știa că e frumoasă, iar asta îi era de ajuns. Și chiar dacă, la lumina zilei, s-ar fi dovedit mai puțin atrăgătoare decât și-o închipuia el, asta n-ar fi fost o problemă, câtă vreme l-ar fi luat în brațe și să rămână în poala ei ore întregi. Fără să facă nimic altceva, nici măcar la sex nu i-ar fi zburat gândulde teamă că orice ispită carnală ar fi destrămat încet-încet vraja, ca un țesătură care se desface fir cu fir.
De la o vreme fetele au lăsat moșmondeala și s-au apucat să cânte și să joace ceea ce părea a fi o horă pe lângă foc. Augustin le privea vrăjit, uitând de foame, de oboseală și de frig. Nu-și putu însă ține în frâu curiozitatea și se apropie, încet încet, până când ieși din pădure. Se apropie cu grijă, ca un fur, de foc și de fete. Ciudat, pădurea era umedă leoarcă dar de cum ieși de sub copaci, dădu de pământ uscat și se temu că foșnetul ierbii și al pietrelor de sub picioare îl vor da de gol. Lemnele însă trăzneau pe foc, erau pesemne scânduri de brad foarte uscate, și fetele cântau și jucau în continuare, așa că se gândi că e în siguranță.
La un moment dat, brusc, cântecul și jocul încetară și Augustin îngheță pe loc. Fetele s-au întors în direcția lui, privindu-l direct în ochi, deși în lumina nopții n-ar fi avut cum să-l vadă. Apoi, la fel de brusc cum se opriră, au dispărut în întuneric. Disperat, Augustin fugi în noapte spre ele, fără să vadă nimic căci și focul se stinse ca și cum nu ar fi fost niciodată. După câțiva pași căzu, se ridică la loc și simți cum mâinile i se udă și se încălzesc, fără îndoială de la sânge. Merse așa disperat, fără să vadă încotro și unde calcă, până simți că lovește crengi, semn că intră din nou în pădure. Crengile erau din nou ude, așa că se întoarse înapoi și căzu, sfârșit, pe pământ. Gâfâia și simțea o durere mare în piept, ca și cum cineva i-ar fi înfipt un cuțit. Pământul era cald și fumega și iarba era arsă, ca lovită de fulger.
N-a mai știu nimic de el până când se trezi lins pe față de un câine. Să fi fost în aceea dimineață, să fi fost a doua sau a treia zi, n-ar fi putut spune. Deschise ochii buimac, ca un bețiv care se trezește din comă sau ca un bolnav care-și revine după o boală grea. Își privi mâinile: murdare de sânge și noroi. Se pipăi pe față și constată că barba îi crescuse. Chiaun, se ridică cu greu în capul oaselor și văzu câinele care-l privea mulțumit. Era un câine de rasă, pesemne dresat, căci nu era deloc agresiv, ba din contră părea foarte bucuros că-l întâlnește. După câteva clipe câinele o arse la fugă spre pădure. Nu după multă vreme sosiră salvatorii de la Salvamont Argeș, pregătiți cu echipament de urgență. L-au luat în primire, l-au curățat și bandajat. Au coborât împreună de pe munte.
La bază, după ce și-a mai revenit, l-au luat la întrebări: Cum de se rătăcise? Ce pățise? Cum reușise să supraviețuiască 3 zile fără mâncare și fără adăpost, pe un plai periculos, sub furtună? Augustin le-a povestit totul, de fapt doar ce-și amintea, și nu-și mai amintea multe căci amintirile se amestecau în minte și nu mai știa ce fusese aievea și ce fusese vis sau delir. Salvatorii i-au spus că n-avea cum să fie vorba de fete în carne și oase, căci îl găsiseră într-un loc foarte izolat, fără potecă, și oricum fusese o furtună mare pe munte, nimeni în toate mințile n-ar fi putut ajunge acolo pe timp de noapte. Urcaseră cu greu până la el, pâraiele erau toate umflate, căzuseră și pietre de pe stânci. Pe plai n-au mai găsit resturile focului, doar un cerc unde iarba era arsă, dar nu părea să fi fost ceva recent, căci nu mai era urme nici de cenușă, nici de lemne arse.
Odată cu ei coborâse și un bătrân, cioban de meserie, care se pierduse în furtună pe munte, în drum spre stână. Auzind povestea încercă o explicație:
– Să nu fi fost ceva vrăjitoare, cotoroanțe d-astea. S-au mai întâmplat cazuri. Ele urcă pe munte să-și facă farmecele și descântecele pe vreme din asta. A fost unu Răducanu de la Sătic, nu era el cel mai fălos din sat, dar tot era bărbat în putere, în toată firea. Și i-a căzut cu tronc o țigancă din Rudărie, nu se știe cum, că era urâtă și grasă, avea un nas bubos de zici că i-l mâncase lepra, nimeni nu a putut să se dumirească cum de la o zi la alta ăsta s-a mutat la ea, și să vezi ce frumos vorbea, ce frumos se purta cu ea, cum puțini se poartă cu nevestele lor. Sigur, mai trecea pe la birt, se mai îmbăta el, ca tot omul, dar nu-i ieșea din vorbă femeii și muncea zdravăn, aducea bani acasă, cum putea, de unde găsea. A ieșit vorba că țiganca asta știa fermece și a început lumea să vie pe la ea, să le dezlege cununii, să ia sporul la animale și alte asemenea, și făcea țiganca bani fără să muncească. Ba și lui Răducan începuse să îi meargă bine, se mai îngrășase, era îmbrăcat bine.
Când colo, ce să vezi, moare țiganca. Așa, pe neașteptate, că nu era bătrână. Răducan, de supărare, s-a îmbătat, a lăsat rudele ei să se ocupe de îngropăciune. A doua zi când s-a mai trezit s-a dus după popă, să vie să-i citească Stâlpii, cum se face. Au intrat în cameră unde o puseseră și a început popa să citească. Cum citea, cum Răducanu se schimba la față. La urmă de tot, când a terminat, a început să urle, că asta nu e Adela mea cu care am trăit, că au schimbat moarta, că el p-asta n-o cunoaște, că i-au făcut fermece, că-și bat joc de el, și alte asemenea. Cu greu l-au potolit rudarii, rudele moartei, și l-au dat afară ca să nu mai facă scandal. Răducanu a luat ce a găsit mai de valoare din casă și a fugit în lume, și de-atunci nimeni nu mai știe de el. Nu degeaba spune cântecul:
„Desfă, mândră, ce-ai făcut, și dă-mi drumul să mă duc!”
„N-am făcut ca să desfac, și-am făcut că mi-ai fost drag!” Vezi să nu fi fost ceva nălucă, ori iele. Ielele stau noapte prin locuri pustii. Sunt foarte frumoase, ca niște zâne, nu există femeie pe lumea asta mai frumoasă ca ele, și facă șezători, cântă, joacă, dar vai de nenorocitul care cade în capcana lor. De ele trebuie să te ferești, să fugi unde oi vedea, te închini și spui Doamne-ajută-mă să scap. Unde joacă ele rămâne locul pârjolit și ars, de nu mai crește nimic acolo cu anii. Iar cine calcă acolo mare minune să nu rămâie damblagit pe viață.
– Ce zici bre, ai văzut mata vreo zână din asta? îl răsti unul dintre salvamontiști.
– Știu și eu? răspunse sfios bătrânul.
– Atunci nu mai trăncăni atâta. Vezi-ți de treaba dumitale.

Augustin n-a știu niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat, dar n-a mai fost același om. An de an urca pe munte, în jurul praznicului Schimbării la față a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căutând locul cu pricina, căutând-o pe ea, Aferdita, fata din vis. După o vreme a vândut tot și s-a mutat într-un sat de la buza muntelui, să fie mai aproape. Acum e ghid montan, cel mai bun ghid montan din munții Piatra Craiului și Făgăraș, ca să poată să se poată întreține și să poată continua căutările. E prieten cu toți oamenii muntelui și ciobanii din sate, și dacă urcați pe Iezer poate că o să-l întâlniți. Nu vă faceți griji cum îl veți recunoaște, veți știi că el e atunci când îl veți vedea.

Articolul anterior
a.normal

2 comentarii. Leave new

  • Minunat!!

    Răspunde
    • Așteptăm noi povești din partea lui Andrei care să vă suscite aceleași comentarii entuziaste. Satisfacția noastră ar fi și mai mare dacă aceste comentarii ar fi mai dezvoltate, arătând ce anume apreciați la articolul publicat.

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui ARGO Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut