Spre deosebire de monumentala lucrare a lui Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945, analiză comparativă între nazismul stricto senso și bolșevism, centrată mai mult pe manifestările lor istorice, ce aveau să ducă la violențe intra- și inter-statale, James Gregor[1], căutând rădăcinile ideologice ale acestora, lărgește sfera analizei regimurilor totalitare până la nivel tipologic și identifică o serie de trăsături categoriale ale diferitelor „fascisme”, cu ajutorul cărora acestea pot fi identificate și clasificate.

De la început, autorul respinge clasificarea regimurilor totalitare în regimuri „de dreapta” și „de stânga”, observând, în schimb, că ambele sunt revoluționare. Chiar din prefață precizează că „Marile revoluţii sistemice ale timpurilor noastre nu au fost nici de dreapta, nici de stânga”. El propune ca diviziunea sistemelor politice ale secolului XX să se facă nu între stânga şi dreapta, ci între democraţiile reprezentative şi ideocraţiile antidemocratice (marxismele, fascismul etc.). Cât despre originile „intelectuale” ale acestora, ele pot fi împinse până la Platon, deși ar fi o exagerare să-l așezăm pe aceeași treaptă a responsabilităților cu hegelienii de stânga. Diferenţa dintre Platon şi Hegel este că primul a a avut o gândire mitic-arhetipală, pe când al doilea istoricist-arhetipală. Aceasta din urmă a avut nevoie „doar” de lectorul potrivit (Marx), care să aplice, în bună tradiție gnostică (vezi I. P. Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului), „exegeza inversă” a premiselor, pentru a face dintr-un sistem filosofic un topos axiomatic doctrinar dotat cu o forță de seducție irezistiblă, căreia aveau să-i cadă pradă o întreagă pleidă de spirite ale neliniștitului secol XIX.

Autorul trece în revistă, mai întâi, definiţiile marxiste ale fascismului. Acestea aveau să fie înlocuite, în timp, de adversarii lui, în funcţie de oportunităţile momentului. Încă de la apariţia fascismului clasic, din Italia, în 1919, marxiştii s-au găsit în dificultate şi nu prea au ştiut cum să se raporteze la acesta. Asta deoarece fascismul a fost creat de aripa marxiştilor italieni care nu se opuseseră intrării Italiei în război, ci dimpotrivă. Mussolini însuşi se trăgea dintr-o familie cu tradiţii de stânga, şi a activat în mişcarea socialistă ca propagandist, organizator sindical şi, până în 1914, ca director sau redactor al ziarului „Avanti”, al Partidului Socialist. Nu întâmplător, fascismul a câştigat aderenţi mai întâi în mediul muncitoresc din nordul Italiei, în oraşul Milano. Aici se constituiseră încă de timpuriu sindicate puternice, o mişcare anarhistă şi revoluţionară, influenţată şi de propaganda unor reprezentanţi ai exilului socialiştilor ruşi, mulți dintre ei rezidenți în țara vecină, Elveția.

Încercările diferiţilor ideologi marxişti de a defini fascismul au suferit o adevărată „involuţie”, traversând nouă perioade. Volatilitatea definiţiilor se datora lipsei de adecvare la realitate, când nu, de-a dreptul, aberaţiilor doctrinare. Astfel, la început, au identificat fascismul cu „reacţiunea”. Fascismul a fost etichetat ca o creaţie de clasă a celor mai reacţionare elemente împotriva inevitabilităţii revoluţiei proletare. Apoi, s-a făcut din fascism unealta burgheziei şi a cercurilor financiare, a patronatului italian.

După Marea Criză din 1929-1933, marxistul anglo-indian Rajani Palme Dutt a venit cu o altă teorie. Potrivit lui Marx, rata profitului capitalist, pe termen lung trebuia să scadă, iar pe măsură ce sistemul intra în criză („se descompunea”, potrivit teoriei marxiste), ea tindea spre zero. Pentru a-şi securiza profitul, „capii industriei capitaliste occidentale”, au finanţat fascismul cu scopul de a crea un regim care să monopolizeze ramurile industriale şi să menţină producţia la un nivel planificat scăzut, pentru a stopa scăderea profitului. Fascismul ar fi fost un regim care frâna educaţia şi înnoirile tehnologice pentru a reduce productivitatea, a distruge mijloacele de producţie.

Bineînţeles, acestea erau de domeniul fanteziei. Alţi marxişti, precum Franz Borkenau, au observat că programele de dezvoltare intensivă a fascismului italian contraziceau flagrant teoria; în perioada interbelică, Italia fascistă a avut unul dintre cele mai mari aporturi la inovare tehnologică în ramuri de vârf. S-a observat, prin urmare, că fascismul era orientat spre dezvoltare.

Troţki este primul marxist care observă similitudini între fascism şi stalinism.

După război, s-a încercat să se fixeze caracteristicile definitorii ale fascismului. Au fost identificate: principiul liderului carismatic; partidul hegemonic; intervenţia largă a statului în economie; vast control al comunicaţiilor, educaţiei, vieţii sociale; naţionalism, şovinism, agresivitate; militarizarea economiei, invocarea unei etici a supunerii, a sacrificiului; invocarea unei „misiuni naţionale”; iredentism, expansiune teritorială.

În fine, în anii ’60 se recunoaşte că fascismul se sprijinea pe mai multe clase, nu numai pe „cercurile marii industrii şi finanţe”. Unii îl califică drept „bonapartist”. Tot pe atunci, un marxist maghiar, recunoştea, pentru prima dată, că fascismul era „un răspuns progresist la criza capitalismului industrial din Italia”. În această perioadă, odată cu fricţiunile chino-sovietice, fiecare dintre părţi se acuză de fascism. China denunţă URSS că, permiţând o anumită liberalizare, „a abandonat lupta de clasă”, că regimul a devenit „naţionalist, şovin, agresiv teritorial, antidemocratic, elitist şi… burghez”. În URSS nu mai există, fireşte, proprietate particulară, însă privilegiile nomenclaturii comuniste fac din ea un fel de burghezie sui-generis, deoarece are controlul asupra mijloacelor de producţie. Astfel, sunt subliniate o serie de atribute care, luate împreună, caracterizează un regim… fascist! Sovieticii nu rămân datori şi, la rândul lor, evidenţiază relele regimului maoist: antiliberalismul, „caracterul burghez”, antiintelectualismul, agresivitatea, naţionalismul, militarizarea economiei, „flirtul cu imperialiştii”.

În perioada 1981-1995, marxişti occidentali precum Charles Bettelheim au identificat regimul introdus de Deng Xiaoping în China, după moartea lui Mao, din 1979, drept fascist. La scurt timp după descompunerea URSS, doi ideologi marxiști ruşi au elaborat un program pentru „forţele naţional-patriotice” din Partidul Comunist al lui Ziuganov. Programul includea elemente clar fasciste şi rasiste.

Caracteristicile criteriale ale fascismului se degajă treptat, pe măsură ce înaintăm în lectură. Autorul se fereşte de definiţii de manual. Reiese că fascismul este un regim bazat pe un naţionalism reactiv orientat spre dezvoltare. El apare în medii înapoiate economic, ca reacţie la o umilinţă colectivă sau „ca expresie a indignării colective” şi mobilizează resursele statului, precum şi masele, împotriva „demo-plutocraţiilor”, adică a „naţiunilor privilegiate”, care se industrializaseră încă din secolul XIX sau la începutul sec. XX.

Exemple: sionismul lui Moses Hess şi Hertzl de la sfârșitul secolului XIX, Italia, 1919, Japonia în anii ’20, Ungaria, Germania şi Rusia în anii ’30, apoi după 1991, dictaturile din America de Sud (nu toate), Iugoslavia lui Miloșevici, între 1994-1999 şi altele. Mantaua marxismului s-a dovedit suficient de largă.

De o analiză atentă se bucură şi fascismul din România interbelică. Autorul arată că Mişcarea Legionară este atipică, deoarece, departe de a fi orientată spre dezvoltare, recomanda, dimpotrivă, întoarcerea la rădăcinile culturale ale trecutului, la virtuţile vieţii rurale, la misticism. Ea nu poate fi considerată fascistă decât după 1938. „De fapt, în ideologia iniţiată de Corneliu Zelea Codreanu, era ceva ce amintea mai mult de culturile cu încărcătură primitivă decât de Fascismul paradigmatic”.

Unul dintre principalele merite ale lucrării lui A. James Gregor, față de perspectiva pur istorică a totalitarismelor, constă în posibilitatea ca, pe baza acelor trăsături categoriale ce definesc regimurile fasciste, veritabile simptome ce pot diagnostica un regim politic de tip fascist, să se formuleze predicții. Astfel, vom ști că avem de-a face cu un astfel de regim ori de câte ori găsim răspunsuri afirmative la următoarele întrebări: Este un partid hegemonic și iliberal? Tinde să acapareze statul, să controleze educația și mijloacele de comunicație? Are accente naționaliste? Orientează statul către autarhie economică și protecționism? Își are originile în zona stângii nedemocratice și preia un discurs suveranist, naționalist? Își revendică o misiune „istorică”, propunându-și să răzbune „umilințe” prin care ar fi trecut națiunea? Atunci, diagnosticul este indubitabil.

În concluzie, A. James Gregor afirmă că fascismul ia naştere întotdeauna prin transferul loialităţilor de la stânga la dreapta. Toate exemplele istorice ilustrează această tipologie generativă. Cu alte cuvinte, fascismele s-au ivit prin desprindere din marxism, invers – niciodată. Iar una dintre cele mai neliniștitoare concluzii ale acestui remarcabil studiu este că, la sfârşitul secolului XX „există foarte puţine dovezi că democraţiile ar fi câştigat bătălia”.

[1] A. James Gregor, Fețele lui Ianus: Marxism și fascism în secolul XX, Univers, București, 2002. Traducere din lb. engleză de Liviu Bleoca. Apărută inițial la Yale University Press, 2000.