După ancheta referitoare la pandemia de coronavirus, ale cărei răspunsuri au fost publicate în numărul din aprilie 2020 (accesibil pe https://argolit.ro/coronavirusul-noi-si-lumea-ancheta-revistei-argo/), revista ARGO dorește să cunoască din nou opinia colaboratorilor și cititorilor ei cu privire la războiul din Estul european. Vă rugăm să răspundeți la întrebările de mai jos. Precizați numele complet, profesiunea și localitatea.

1) Ce schimbare în modul vostru de viață a adus războiul din Ucraina și cum v-a afectat acesta?
2) Care considerați că este miza acestui război și cum vedeți soluționarea conflictului?

Sorin Lazăr, eseist, Galați:

1) Nu îmi amintesc numele contesei care își înmuia liniștită croissantul în cafea citind în ziarul de dimineața despre o mare catastrofa, despre scufundarea unui vas. Cred că fac parte din tagma celor care plonjează pișcotul în ceai privind la televizor scenele de război, ca la „faptul divers” de lângă noi.
Războiul m-a afectat turistic cel mai tare căci va trebui să-mi anulez pe vecie excursia programată la Odessa încă de acum 6 ani.
Militar nu are cum căci deja pe livretul meu militar zace eufemismul „inapt”. Cel mult pot sa îngroș detașamentul bucătarilor, mai ales acum că m-am specializat în borșul rădăuțean cu curry. Este și acesta un mod ca prin „borș” sa port, gastronomic vorbind, steagul Ucrainei.
Daca mă întreabă cineva după război unde am fost în timpul ororilor le răspund cum a răspuns Emmanuel Sieyes, cel ce a votat pentru moartea regelui dar a stat ascuns în timpul terorii, în timp ce capete de om cădeau precum căpățânile de curcan de Ziua Recunoștinței.
Le-a spus „j’ai vecu” (a nu se înțelege în cazul meu că am stat pe Instagramuri).

2) Miza este mereu alta decât cea oficială, mai abstractă ca un tablou de vamaiot pictat cu pensula de la Telena. Nici Freud nu poate intra în mintea tiranilor care transcend în mod tâmp realitatea cotidiană.
Soluționarea conflictului o văd în principiul: Intelligence-ul nostru este mai inteligent decât al lor. Cu spahii și infanteria profanăm memorii militare glorioase din trecut și sfidăm spiritul secolului în care trăim.

Iulian Grigoriu, profesor de filosofie, Galați:

1) Da, starea mea de bine a fost bulversată. Sunt cu gândul acolo. Acolo şi aici, mă aşteptam să se întâmple, refuzam perspectiva, însă istoria a dat o pagină de nevindecat. Am mai trăit asta la revoluţie, dar în sens pozitiv. Acum, cu neputinţă şi împilare, suntem parte a acestui război şi nu mai e o chestiune personală, e un tsunami la nivel mondial care repune problema valorilor la toate nivelurile. Din fericire, istoria ne-a surprins acum în tabăra bună: în NATO şi UE.
Asta nu trebuia să fie, mii şi mii de morţi de o parte şi alta, copii, tineri soldaţi, oameni nevinovaţi în absurdul şi abnormul războiului. Ader la cauza dreaptă a libertăţii, democraţiei, a valorilor societăţilor occidentale şi sunt de partea ucrainienilor şi deplâng nenorocirea lor. Mă pun în pielea ambelor tabere, nu văd o cale de ieşire. În primele zile credeam că soluţia ar consta în negocieri strategice, ştiind că autocraţia este o anomalie rejectată de corpul social.

2) Mă gândeam încă de la începutul agresiunii, având în vedere lista ruşilor pe care o fluturau pe la nasul Ucrainei, dar şi al NATO, la o negociere strategică, fiindcă teritoriile nu se pierd sau câştigă solid prin război, ci prin proiecte economice, de durată. Dar ucrainienii sperau ca ruşii să nu atace, ruşii nu credeau că o să întâmpine o rezistenţă atât de cruntă. Dar după ce ruşii au fost alungaţi din Kiev, era momentul acestei negocieri strategice.
– Să se facă un referendum asistat de ONU, cu forţe de menţinere a păcii în Krimeea şi
Donbas. Zelenski să stea la aceeaşi masă cu Putin şi liderii din republicile respective.
– Să se formeze administraţii mixte în raport cu structura demografică.
– Să fie toate părţile de bună credinţă pentru a se evita pierderile de vieţi omeneşti. Ar
apărea o concurenţă între părţi pentru integrarea populaţiilor de toate naţionalităţile, s-ar fi implementat politici de dezvoltare, occidentul ar fi contribuit economic etc.
– Din aceeaşi negociere ar face parte garantarea independenţei Ucrainei şi respectarea
voinţei ţării de a se integra în NATO şi UE. NATO a demonstrat că nu doreşte nicio o agresiune, că nu ameninţă Rusia în niciun fel.

Acum nu-mi dau seama la ce se referă conceptul de pace, cum s-ar putea face pace viabilă acolo. toate părţile ar trebui să se gândească la acest lucru.
Mi s-a părut barbar să ciocnesc ouă roşii de acest Paşte. Am fost surprins neplăcut de reacţia şi atitudinea unor lideri creştin-ortodocşi, încât am privit lumina de Paşte de la Ierusalim ca pe o hierofanie gratuită. Dealtfel, nu văd vreun contract şi contact între credinţă şi contingent, cu toate că m-aş bucura să existe. Deocamdată fraţii ortodocşi continuă să se ucidă sub flamura aceloraşi icoane.
Dezamăgit de clasa politică românească, de felul în care gestionează criza; e rezultatul corupţiei morale şi materiale de vreo 75 de ani încoace din istoria spaţiului românesc. Mai nou, văd că securiştii şi informatorii estici se tem de libertăţile oferite sri-ştilor occidentalişti. Lăsaţi, domnilor-tovarăşi, acum avem război la graniţă şi cam trebuie să ştim tot ce mişcă. Nu vă alarmaţi, nu intraţi în panică!
Mafia sindicatelor post-decembriste lucrează, protestează, blochează, sunt atent la unele evenimente care ies din statistică şi par mai degrabă diversiuni anti-româneşti. Nu le mai numesc. M-ar bucura o implicare mai mare şi hotărâtă a României pe toate planurile, şi zău dacă aş da înapoi…

Cornel Gingărașu, medic veterinar, Galați

1) În primul rând schimbarea a fost şi este legata de modul în care este perceput viitorul, apărând o mare nelinişte personala si în „bula” din jur, a familiei, a prietenilor. Nelinişte care devine asurzitoare în contextul degradării materiale, economice, cu miros de apocalipsă. Suntem condamnaţi la o schizofrenie ce alterează zi de zi şi aduce dispreţ speciei umane. Trăim de o viaţă crize permanente care fac să te simţi victimă, cetăţeanul sisific: victima pe rând a comunismului, a neocomunismului, a capitalismului sălbatic, a schimbărilor climatice, a pandemiei si a războiului. Şi când te găndeşti că pe vremuri dădeai vina pentru neîmpliniri doar pe nevastă!

2) Miza acestui război pare de neînţeles. În general  conflictele  umane (de până acum)  erau generate de crize legate de resurse sau de mase critice istorice. Atacul rusesc asupra Ucrainei pare legat de fiorul panslavismului imperial dar în subteranele motivaţionale se ascund repolarizări ale marilor puteri, o veche râca între imperiul rus şi cel american, conflict care este mai comod să se desfăşoare pe un teritoriu terţ. Moravurile nu se schimbă, cei mari vor rămâne mari, cei mici vor suferi şi vor duce în spinare tragediile.
De ce nu? Ce poate fi mai avantajos ca un război? Oamenii politici au activitate, generalii au activitate, producatorii de armament au activitate  iar oamenii obişnuiţi  suferă şi mor, că doar sunt şapte miliarde. Prin anii ’50 circula prin Bucureşti o poezioară: În New York, într-un vechi palat/ Stă Ţruman, Ţruman cel bogat/ Şi pregăteşte o atomícă/ Să ne căcăm pe noi de frică.

Ciprian Voloc, eseist, Irlanda

1) Războiul din Ucraina mi-a schimbat modul de viață deopotrivă vizibil și invizibil:

a) vizibil, deoarece, fiind plecat de câțiva ani din țară, m-a determinat să îmi amân iarăși reîntoarcerea (după ce criza Covid făcuse același lucru);

b) invizibil, deoarece a venit însoțit de reconfirmarea unor dezamăgiri mai vechi în privința gradului de aderare a țărilor europene (și a omenirii) la valorile și principiile umaniste universale, care s-a dovedit, o dată în plus, unul superficial și subordonat intereselor proprii, pragmatice. În concluzie, liniștea interioară, după declanșarea acestui război, nu va mai fi niciodată (și nici măcar pe aproape) cea de dinainte.

2) Rusia nu a acceptat cu adevărat, de la bun început, existența statului Ucraina. Dacă i-a recunoscut independența, în 1994, a făcut-o din două motive: a) ca mijloc de a o convinge să renunțe la imensul arsenal nuclear rămas pe teritoriul său după destrămarea URSS; b) deoarece nu a crezut că Ucraina ar putea ieși, vreodată, din sfera sa de influență (motiv pentru care i-a și făcut cadou teritorii proprii sau ale altor state vecine, în deceniile anterioare).
În consecință, o dată ce Ucraina a dat semne evidente că nu mai poate fi ținută, cu forța, în sfera de influență a Rusiei, acțiunile revendicative și represive ale Rusiei s-au intensificat, culminând cu anexarea Crimeei și cu declanșarea acestui război (iminenta aderare a Ucrainei la NATO fiind un pretext ideal).
În acest moment, nu este limpede unde vor fi stabilite noile granițe, la finalul ostilităților, însă e evident că granițele nu vor mai fi, niciodată, cele ale Ucrainei din 1994. Rusia se va opri, acolo unde se va opri, conform tradiției multiseculare cu care ne-a obișnuit – deși poate suna a truism – doar acolo unde nu va mai putea înainta, iar acea oprire va fi temporară (cu alte cuvinte, se va opri doar în punctul unde și câtă vreme nu va mai fi lăsată să înainteze).
Mai mult, chiar și după ce noua linie de demarcație ruso-ucrainenă va fi evidentă, ostilitățile nu se vor încheia, ci vor continua la nivel diplomatic, deoarece Ucraina nu va recunoaște noua linie de demarcație, astfel că războiul va îngheța în stilul enclavelor rusești create în era postsovietică în toate tarile care nu au dorit să rămână explicit în sfera de influență rusească și se va perpetua ca o amenințare regională permanentă, cu concursul și acordul tacit al unei părți a marilor puteri occidentale și internaționale.

Ovidiu Nedu, muzeograf, indianist, Muzeul de Istorie „Paul Păltănea”, Galați:

1) Momentan, nu pot să spun că m-a afectat în mod simțitor. Singurele consecințe asupra populației României par să țină de ușoara creștere a majorității prețurilor.
Miza războiului nu cred să aibă vreo legătură reală cu populațiile Rusiei și ale Ucrainei. O colegă ucrainiancă, prin anii ‘90, și un amic rus, acum vreo 10 ani, tratau cele două popoare și cele două limbi ca fiind totuna. În plus, câțiva importanți foști președinți ai URSS (Brejnev, Hrușciov, Chernenko, Gorbaciov) au avut, măcar în parte, origini ucrainiene. Am putea spune că, până de curând, exista între ruși și ucrainieni atât un sentiment de unitate cât și unul de încredere. Mă îndoiesc că lucrurile s-au schimbat prea mult la nivelul gândirii de masă în cei câțiva ani care au trecut.
Așa că situația din Ucraina ilustrează exemplar artificialitatea majorității războaielor, faptul că ele reprezintă mai degrabă un produs politic decât manifestări ale unui conflict real de interese ale maselor beligerante. Am cunoscut recent câțiva refugiați ucrainieni care vorbeau între ei în rusă. Iar poate că cea mai elocventă dovadă că acest război nu are prea multe de-a face cu un conflict de interese ale beligeranților de pe front este faptul că, în numele mult trâmbițatului ideal al apărării unor valori conservatoare și ortodoxe, Rusia a atacat o altă țară ortodoxă, folosindu-se de soldați ceceni.

2) Așa că aș spune că miza războiului ține în principal de gândirea și interesele politice și strategice ale conducătorilor Rusiei. Din păcate, ei au la dispoziție un sistem ideologic naționalist încă bine implementat la nivel de mental colectiv și la nivel legislativ, interesele naționale fiind cu foarte multă strictețe protejate de legile majorității statelor; prin intermediul acestei setări ale gândirii colective și ale organizării statale, ei reușesc să își transfere ambițiile politice în câmpul acțiunii. Nici măcar nu m-aș grăbi să îi acuz pe liderii Rusiei de ceea ce se întâmplă în Ucraina. Principala cauză este existența unor concepte gen „interes național”, înstatornicite în mentalul colectiv și în organizarea statală, prin intermediul cărora liderii politice pot pune în mișcare mase mari de oameni, multe resurse, și își pot manifesta, chiar și în modalități „nucleare”, temerile, ambițiile sau, pur și simplu, capriciile politice. Care sunt, în mod specific, elementele psihologice care i-au făcut pe liderii ruși să declanșeze războiul, nu îmi dau seama. Cred totuși că este vorba mai mult de o acțiune de intimidare, de exhibiționism militar, decât un plan real de cucerire a Ucrainei, care nu știu dacă ar avea șanse reale.
Tocmai fiindcă cauzele conflictului sunt de găsit nu în interesul popular ci în psihologia câtorva lideri politici, cred că e greu de spus cum se va termina întreaga situație.
O posibilă variantă de finalizare e la îndemâna Uniunii Europene. Războiul e alimentat de consumerismul occidental; deși toți le plâng de milă ucrainienilor, mai nimeni nu pare cu adevărat cu adevărat dispus să lase Rusia fără posibilități financiare prin renunțarea la combustibilii rusești. O astfel de abordare, probabil foarte eficientă în a „slei” armata rusă, ar implica și o schimbare în modul de viață dependent de risipă al europenilor. O disciplină în stilul de consum deșănțat al Europei ar face posibilă renunțarea la energia rusească și ar pune Rusia într-o situație economică și, implicit socială, foarte dificilă, care, chiar în plan intern, ar ridica semne de întrebare referitoare la oportunitatea continuării războiului.
Însă, momentan, Europa continuă să finanțeze războiul, iar acesta merge înainte spre rezultate greu de anticipat. Dacă lucrurile vor escalada, nu ar fi exclusă nici utilizarea treptată, începând cu focoasele tactice și continuând cine știe până unde, a armamentului nuclear, unde Rusia stă bine. Oricum, cred că escaladarea nucleară, chiar și în forme „soft”, va pune întreaga planetă pe jarul atomic iar așa ceva poate duce oriunde. Putem fi zdruncinați zdravăn astfel încât să ne punem serioase semne de întrebare cu privire la conceptul de „națiune” și să construim, ulterior, o lume mai pașnică, dar la fel de bine putem intra în iarna nucleară și să lăsăm altor organisme să continuie treaba pe planetă.

Bogdan Silion, profesor de socio-umane, Liceul „Emil Racoviță” Galați

1) Pe „orizontala” vieții nu s-a schimbat nimic. În fiecare zi m-am dus la școală, am urmat, în general, aceleași ritualuri, doar că am scris mai mult despre consecințele războiului, am împărtășit îngrijorările și semnificațiile cu prietenii, am meditat mai mult. În adâcime însă, schimbările au fost profunde. Apropierea războiului a făcut ca toate lucrurile obișnuite, toate ritualurile zilnice să aibă un sens distrofiat. Chipul hâd al morții – asociez, dintr-un fel de sensibilitate morbidă excesivă, războiul cu moartea, chiar cu extincția omenirii – a golit de sens măruntele acțiuni, mi-a pustiit gândurile bune și mi-a adus  norii negri ai grijii față de cei de lângă mine.
Mai mult, am câștigat în empatie, am recuperat distanțele care mă despărțeau de celălalt. Am fost sigur, și cred și acum asta, la mai mult de 100 de zile de la izbucnirea războiului, că apropierea sufletească sub forma compasiunii și ajutorului concret față de victimele inocente ale războiului – în acest caz, poporul ucrainean – reprezintă o datorie morală de netăgăduit, o probă peste care pur și simplu, dacă o treci, poți să-ți continui liniștit viața, iar dacă nu o treci, ratarea sensului te poate face condamna definitiv la confruntarea cu situația de a nu te putea vreodată ierta. Sunt convins că momtentul scadenței va veni în curând, iar lepădarea aproapelui prin indiferență, cârcoteală, ideologizare excesivă sau pur și simplu neputință de a iubi, se „va pune” ca o piatră de moară pe suflet.

2) Miza războiului pentru Rusia este, deopotrivă, teritorială și ideologică. Sau, mai bine spus, tocmai pentru că este ideologică, este și teritorială. Putin ne-a demonstrat încă o dată că statul rus a eșuat în calea către democrație și către liberalism. Acestea ar fi singurele căi care duc către pace. Cu ale cuvinte, războiul declanșat de Rusia este un simptom al disfuncționalității sistemice a societății și statului condus în mod autoritar de Vladimir Putin.
Rusia a avut nevoie să reînvie mesianismul Ideii ruse, cea care a întreținut iluzia unei misiuni speciale, teocrato-militare, pe care ar fi avut-o Moscova secolele trecute. Numai că acum a dispărut atât teocrația, cât și idealismul slavofililor.a rămas doar suprarealitatea istorică în jurul căreia Rusia s-a închis față de Occident. Ideologia sovietică s-a întors, de data aceasta sub forma războiului dintre „ortodocșii” cei buni și ceilalți creștini, ce înlocuiește vechea luptă dintre comunism și capiitalism. În ultimii ani, prin vocile lui Alexei Dughin sau Serghei Karaganov, Rusia a profesat un fel de naționalism-imperialist (în forma euro-asianismului), un hibrid etncocentrist, ce a readus speranțele refacerii Rusiei Mari. Pe aripile acestui nou mesianism, Putin a repus în discuție valorile europene, umaniste, a readus spectre ce se credeau de mult apuse, cum ar fi războiul teritorial, de cucerire, teoria „spațiului vital” necesar unui stat și suveranismul absolutist.
Câteva minți lucide, istorici sau jurnaliști., ne-au avertizat în permanență asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat regimul lui Putin, la consecințele pe care le-ar putea avea suveranismul autocratic al noului „țar” de la Moscova. Mă gândesc în special la vocea de dincolo de mormânt a Annei Politovskaia, jurnalista ce a arătat lumii întregi faptul că Rusia lui Putin era deja, la începutul anilor 2000, un stat eșuat, plătind cu viața pentru opoziția ei activă (a fost asasinată în mod „kgb-ist” pe 7 octombrie 2006), ce nu se sfiia să arate lumii întregi cât de gol este regele în Rusia:

„M-am întrebat de multe ori de ce sunt atât de pornită împotriva lui Putin. De ce îmi displace atât de mult, încât m-am simțit datoare să scriu o carte despre el? (...) Îmi displace acest om pentru că nu-i plac oamenii. Ne disprețuiește. Ne percepe ca pe un mijloc de a-și atinge propriile scopuri, de a obține și a păstra puterea personală, atât și nimic mai mult. Așadar, consideră că poate face ce vrea cu noi, să se joace cu noi după bunul plac, să ne distrugă cum crede de cuviință. Suntem nimeni, în timp ce el, pe care șansa l-a ridicat în vârf, este astăzi Țar și Dumnezeu. Am avut și altădată în Rusia conducători cu acest gen de viziune. Ne-au împins înspre tragedii, mai vărsări de sânge, războiae civile. Eu nu mai vreau așa ceva. De aceea îmi displace acest cekist sovietic tipic, care pășește țanțoș pe covorul roșu din Kremlin către tronul Rusiei”. (Akaki Akakievici Putin II, în Rusia lui Putin, Editura Meteor Press, București, 2014, reed. 2022, pp. 269-283).

Sau poate ne-ar fi putut convinge obiectivitatea gravă a istoricului Thierry Wolton, ce trăgea semnalul de alarmă în urmă cu câțiva ani:

„Crisparea suveranistă a Moscovei nu poate fi decât o sursă de conflict cu restul Bătrânului Continent, unde relațiile dintre state sunt bazate acum pe mai multă deschidere și transparență, și chiar pe ingerința mutuală în afacerile interne de când s-a pus capăt divizării continentului. Uniunea Europeană este expresia acestui nou tip de relații internaționale și o antiteză a Federației Ruse care, în consecință, va încerca mereu s-o divizeze. Natura autocratică a regimului rus, „verticala puterii” impusă de Putin și național-patriotismul răspândit de propagandă se opun evoluției spre o lume mai deschisă (...) Opoziția dintre cei doi poli ai continentului nu rămâne mai puțin radicală, cu o Rusie nepregătită să se integreze” (Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, vol. III, Complicii, cap. 20. „Mutanții”, p. 872).

Miza este impusă de Moscova: războiul civilizațional, ciocnirea dintre două lumi, una simbolizată de spectrele lui Stalin și Hitler (cu care Putin seamănă foarte mult în discurs), iar alta a lumii noi, globaliste, a Europei unite.
Războiul antieuropean al lui Putin reprezintă, într-un mod oarecum paradoxal, barca de salvare a sistemului autarhic falimentar instaurat de fostul ofițer KGB, devenit președinte „pe viață” a unei Rusii fără reacție. Consider că acesta este cântecul de lebădă al Rusiei lui Putin, al unei forme de guvernare iliberale, al unui stat disfuncțional ce acționează împotriva cetățenilor săi – care sunt mai mult sau mai puțin conștienți de acest lucru – și împotriva umanității, în general. Sfârșitul războiului sper să însemne sfârșitul putinismului, ca formă anacronică de guvernare a unei țări aflate în colaps identitar.
În concluzie, sper ca Ucraina să câștige  războiul (sau cel puțin să nu-l câștige Rusia). Acest lucru ar transforma fundamental Europa, în sensul mutării granițelor civilizaționale înspre est, fapt ce ar însemna victoria, sperăm noi decisivă, a principiilor și valorilor din care este formată Europa: liberalism, creștinism și democrație.

Cristian Florea, profesor, Galați

1) Aș minți dacă aș zice că războiul din Ucraina mi-a schimbat semnificativ habitudinile, în afara unei preocupări care s-a cronicizat și a devenit cvasi-cotidiană. Urmăresc, de pildă, aproape zilnic (în special prin intermediul aplicației „Biziday” instalată pe telefon, dar și a site-urilor „Radio Europa liberă România”, „22”, „Rfi”  și altele, știrile de pe câmpurile acestei confruntări tragice. Tragice nu numai pentru că au loc între două neamuri slave (parcă Franța și Italia, ginți latine, nu s-au războit? Sau Portugalia și Spania?), ci prin amploarea și intensitatea distrugerilor care devastează comunități întregi, centre populate a căror locuitori iau calea pribegiei, iar când se vor întoarce știu că vor trebui să ia viața de la început… Nici măcar nu au garanția că se vor putea întoarce acasă…
Totodată, îngrijorări în privința țării noastre. Oare ce ar face statul român dacă mâine trupe aeropurtate din Crimeea, în cooperare cu armata din Transnistria ar prelua controlul în Republica Moldova? Diplomația României a devenit, de un timp încoace (paradoxal, de când este condusă de diplomați de carieră!), incredibil de fricoasă, lipsită de coloană vertebrală. Parcă pe vremea domnilor Andrei Pleșu și Teodor Baconschi, oameni de cultură, nu politici, avea mai multă prestanță, demnitate, directețe! Or, frica este unul dintre instrumentele de care se folosește Putin în strategia sa de a diviza Occidentul.
Au existat și alt gen de schimbări în viața curentă, mult mai prozaice. Recunosc, de pildă, că am cumpărat, acum două luni, când zeci de mii de ucraineni își căutau refugiul în țara noastră, alimente de bază în cantitate dublă față de nevoile curente.
În primele zile ale invaziei am frământat în minte diferite scenarii de refugiere. De pildă, ce aș lua cu mine dacă voi fi nevoit să părăsesc în condiții de urgență casa? Mi-au venit în minte mutările din ultimii ani ai unor cunoscuți în alte orașe. În special către Brașov, ce pare să fi devenit, de câțiva ani, un pol de atracție pentru gălățeni. Găsesc semnificativă această migrație inter-urbană care s-a activat aparent fără un motiv, după 2014…

2) Miza – ambiția lui Putin trece mult dincolo de smulgerea unor teritorii Ucrainei. El vrea să controleze toată Ucraina. Ideal ar fi fost, pentru el, reușita înlăturării lui Zelenski în primele zile ale invaziei și instalarea unui guvern-marionetă. Triumful ar fi fost asigurat, Ucraina – „finlandizată” (dar termenul începe să devină istorie, când Finlanda intră, de mână cu Suedia, în NATO), ba mai mult, „rusificată” geopolitic. Atunci tiranul de la Minsk nu ar mai fi avut ce face și ar fi cedat presiunilor Moscovei de a reface vechiul spațiu sovietic. Odată înaintarea spre vest realizată, având graniță comună cu Polonia, Ungaria și țările baltice, Rusiei neo-imperiale nu-i va fi trebuit mult pentru a pedepsi și rebelele țări baltice. Paralizia Occidentului pe care miza, ar fi devenit, poate, o realitate (să ne amintim că numai curajul liderului de la Kiev și eroismul armatei ucrainene a „întors” sensibilitatea unor lideri occidentali precum cancelarul german și președintele francez). Și atunci, Rusia neo-imperială, prin amenințări, șantaj, presiuni, ar fi dezbinat Uniunea Europeană.
Cum se vede, ambițiile lui Putin erau cu mult mai cuprinzătoare.

Soluții? Ucraina să nu piardă războiul. Să nu le îngăduie rușilor să ocupe mai mult decât au făcut-o deja (provinciile Donețk și Luhansk). Dacă pot, să le respingă încercarea de ocupare a litoralului Mării Negre, să-i scoată din Insula Șerpilor, punct vital pentru ei și pentru România (update: azi, 30 iunie, am aflat că rușii au părăsit insula, pe care nu se mai puteau menține, lipsiți de baterii anti-rachetă și de protecție navală), să-i scoată din Herson și Zaporojie. Pentru a atinge aceste obiective, au nevoie de aprovizionare serioasă cu armament potrivit.

Completez aceste răspunsuri cu cele date de câțiva tineri, adolescenți. Din curiozitate, pe data de 3 mai 2022 am făcut o mică anchetă în rândurile elevilor a două clase de liceu din ciclul superior (a XI-a și a XII-a). Participarea a fost benevolă și anonimă (răspunsurile nu trebuiau semnate). Centralizarea și prelucrarea acestora au furnizat următoarele statistici.

Ambele întrebări au fost descompuse în două subteme, a și b. La prima întrebare,
      a) Cum (și dacă) v-a influențat/afectat războiul din Ucraina?
am contabilizat 42 de răspunsuri, număr luat ca bază de raportare procentuală. Ele pot fi caracterizate drept reacții psihologice față de războiul de la granițele noastre. S-au precizat, astfel, două reacții majore. Una, subsumabilă categoriei generale „ANXIETATE”, pentru că în acest registru se înscrie întreg spectrul de emoții descrise de răspunsuri. Astfel, 28,5% din respondenți mărturisesc una dintre reacțiile afective: teamă, temeri, preocupări, îngrijorare, neliniște, tensiune, sentimentul al tragicului, al absurdului, dezgust.
A doua categorie de reacții reflectă PREOCUPARE (temere, îngrijorare) DE CEVA ANUME, în general de nesiguranța traiului. Dintr-un total de 23 de răspunsuri,
     42,9% reflectă preocuparea față de prețuri și inflație (cel mai frecvent la carburanți),
     7,2% de o posibilă invazie (agresiune militară),
     9,5% de problemele legate de refugiații ucraineni.
Alți 7,1% remarcă/observă, neutru, prezența ucrainenilor în oraș.
Între aceste două poziții (temere fără obiect = anxietate, respectiv griji legate de noul context social și economic), 4,8% din respondenți au o atitudine de expectativă, de urmărire a evenimentelor fără o valorizare afectivă a lor.

b) La întrebarea „Dacă și în ce fel s-a schimbat modul vostru de viață?” s-au precizat următoarele poziții:
     39,1% dintre respondenți declară că nu au fost afectați,
     21,75% au manifestat simpatie și solidaritate față de ucraineni,
alți 21,75% au realizat că pacea, siguranța vieții cotidiene pot dispărea foarte repede (orice e posibil, nimic nu e garantat, sau sentimentul că trăiesc istoria pe viu).
    17,4% prețuiesc sau reconsideră valorile simple ale vieții (familie, mulțumirea cu ceea ce posedă), se gândesc să renunțe la lucrurile neimportante sau să acorde mai multă atenție la cheltuieli (pe ce dau banii).

A doua întrebare cere și ea două răspunsuri contextuale:
a) Care considerați că este miza acestui conflict? Din 58 de răspunsuri,
     36,2% din respondenți consideră că miza conflictului sunt teritoriile;
     19% – resursele,
     12% – puterea (manifestarea puterii), banii, orgoliul;
      8,6% – refacerea URSS (inclusiv ocuparea Europei de Est – un răspuns);
      8,6% NS/NR;
      5,2% – împiedicarea Ucrainei să adere la NATO;
      3,4% – controlul Ucrainei;
      3,4% – frica Rusiei (de izolare/de Occident: „America s-a apropiat prea mult” – un răspuns);
      1,8% – istoria;
      1,7% – nici o miză nu justifică suferințele cauzate de război.

b) Cum vedeți soluționarea lui? Cele 50 de răspunsuri au numit următoarele soluții:
     32% – NS/NR
     28% – eliminarea lui Putin (înlăturarea, asasinarea);
     16% – diplomația, negocierile pentru pace;
      8% – soluțiile sunt dificile (există pericolul unui al treilea război mondial), sau nu există soluții – un răspuns;
      6% – una dintre țări să renunțe;
      4% – epuizarea forțelor;
      2% – prin independența Ucrainei;
      2% – prin dispariția Ucrainei;
      2% – cooperarea militară/alianța/ajutorul Vestului pentru „a-l bate pe Putin”.