(într-un orizont cognitiv moderat-optimist)

Chiar dacă poate fi nu doar foarte dificil, ci quasiimposibil să stabilim că o propoziţie este adevărată (fie, ca exemplu, propoziţia: Omul are/sau nu strămoşi în spaţiul cosmic), aceasta nu justifică renunţarea sceptică la căutarea adevărului. Şi deşi nu putem argumenta vreodată că am ajuns la adevărul cert şi complet, suntem, în schimb, capabili să oferim argumente tot mai bune pentru afirmaţia că o explicaţie (o teorie) este mai aproape de adevăr decât alta, mai ales prin critică raţională, susţinută de demersuri observaţionale şi măsurători pertinente.

Promotor al unui optimism epistemologic moderat, K. Popper va formula o meta-întrebare despre adevăr, în următorii termeni: „Este ciudat că atât de mulţi oameni (dintre cei calificaţi) cred că nu există răspuns la întrebarea lui Pilat «Ce este adevărul?»; şi aceasta în ciuda faptului că, în viaţa reală, de exemplu în justiţie, se cere oamenilor să spună adevărul şi marea majoritate a acestora înţelege cerinţa respectivă”. (K. Popper, Modele, imstrumente şi adevăr, în vol. Mitul contextului, Ed. Trei, Buc. 1998, p. 229).

Respingând un relativism dizolvant, Popper va considera ideea adevărului ca idee universală şi oarecum absolută, întrucât se constituie drept „cea mai importantă  idee a discursului nostru, ideea regulativă principală a acestuia” (Ibidem, p. 212). W. Alston, într-o lucrare amplă vizând concepţia realistă asupra adevărului  (A realist conception of truth, Cornell Univ. Press, Ithaca and London, 1996), schiţa un răspuns la meta-întrebarea lui Popper, cu rădăcini în sfera metafizicii şi a religiozităţii. Scepticismul şi poziţiile non-realiste, ce minimalizează adevărul (pragmatismul contemporan ş.a.) sunt susţiute prin argumente ce invocă: a) limite inevitabile ale verificării în definirea înţelesului termenilor ; b) cerinţa de a evita absolutismul, cu privire la statutul conceptelor filosofice ; c) respingerea pretenţiei excesive a simţului comun, de acces imediat la adevăr. Căutând o bază intersubiectivă, unificatoare a argumentelor de mai sus, împotriva unui optimism realist vizând adevărul, Alston o va contura sub denumirea de intoleranţă la vulnerabilitate. A recunoaşte că valoarea ideilor şi opiniilor nostre este dependentă de ceva extrauman, respectiv de fapte externe, înseamnă a admite că aspecte fundamentale din cadrul cunoaşterii se află în afara controlului nostru.

„Această vulnerabilitate faţă de lumea dinafară, implicând supunerea la fapte aşa-zis încăpăţânate, ce exced gândirea noastră, experienţa trăită şi discursul nostru, ar reprezenta – remarca  Alston – ceva puternic repugnant, chiar intolerabil “ (op. cit. p. 264).

Se supraestimează, astfel, autonomia şi controlul omului, care refuză orice dependenţă de ceva exterior, în prelungirea unei emancipări laicizante, ce estompează domeniul transcendenţei. Intoleranţa la vulnerabilitate este o atitudine oarecum luciferică, ce are implicaţii multiple, adesea negative; nu doar de ordin religios, ci şi în raporturile complexe cu mediul ambiental şi cu semenii noştri. Ea rămâne, credem, presantă, cel puţin ca un subiect de adâncă reflecţie pentru cultura şi civilizaţia contemporane.

Puternica interacţiune dintre adevărurile ştiinţifice în expansiune şi dezvoltarea industrială a Europei, începând cu Renaşterea şi-ar avea originea – după acelaşi Popper – într-o varianta a ideii platoniciene după care cei care cunosc ar trebui să deţină şi puterea, variantă pe care Fr. Bacon a exprimat-o sub forma: Cunoaşterea este putere. Poziţia aceasta se corelează strâns cu idea stăpânirii naturii prin ştiinţă şi cu viziunea emancipării şi înfloririi umanităţii prin adevărul ştiinţific; ceea ce ar însemna şi desprinderea de ignoranţă, de idoli, de prejudecăţi şi atingerea unui stadiu cu totul nou al istoriei, prefigurat de utopişti, inclusiv de Bacon în a sa Noua Atlantidă.

O asemenea viziune cognitivist-optimistă s-a cristalizat încă din perioada Renaşterii, fiind reprezentată, între alţii, de Leonardo, apoi continuată de Copernic, Galilei ş.a. Ea a fost consolidată de Fr. Bacon, considerat, pe bună dreptate, profet al noii societăţi industriale şi ştiinţifice. Mai recent, gânditorul contemporan R. Rorty aprecia şi el pe Bacon drept profetul autoafirmării omului şi cerea să cântărim teza baconiană: Cunoaşterea este putere, cu seriozitate maximă, corelând-o cu sugestia lui J. Dewey de a recupera ceea ce religia le oferise strămoşilor noştri, printr-o orientare a credinţei spre concretul acţional. (Pragmatism şi filosofie post-nietzscheană, vol. II, Ed. Univers, Buc. , 2000, p. 274 ).

Se poate remarca, sub aspect istoric, că deşi metoda baconiană din Novum Organum rămânea neancorată în realizările lui Galilei şi Kepler, contemporani ai lordului Veluram, totuşi încrederea lui Bacon în adevărul ştiinţific şi în rodnicia acestuia şi-a pus pecetea asupra revoluţiei industrial din Anglia, apoi din Europa şi din America. Lumea modernă ulterioară ar apărea, în bună măsură, ca o întruchipare a primei utopii capabile, totuşi, să se realizeze, anume cea baconiană (chiar dacă într-o perioadă mai întinsă decât preconiza acelaşi Bacon).

Putem situa optimismul scientist – ce conţine viziunea săpânirii naturii de către om şi a autoeliberării omului prin cunoaştere – într-un raport complex de continuitate-discontinuitate cu doctrina creştinismului, dominant în îndelungatul Ev Mediu. Creştinismul impunea adepţilor săi sacrificarea prezentului pentru salvarea spiritului în viitor, după Reînviere. Oamenii trăiau şi sperau mai mult în viitor decât în prezent, cu dedicarea faţă de proiectele de mâine şi cu marea investiţie în Viaţa Viitoare. Popper formulează o conjectură privind legătura dintre optimismul cognitivist şi creştinism, conjectură ce se înrudeşte cu teza lui Max Weber, ce corelează esenţa spiritului capitalismului cu etica protestantă. Respectiva conjectură popperiană afirmă că optimismul cognitivist, cu ciudata sa încredere în forţele umane proprii, a laicizat creştinismul şi a transformat obsesia viitorului în idea autoeliberării prin dobândirea de cunoştinţe noi, adevărate şi prin participarea la noua creştere a cunoaşterii. Se minimaliza întoarcerea la înţelepciunea anterioară a anticilor (Aristotel şi alţi maeştri consideraţi ca arbitri supremi). (K. Popper, Epistemologie şi industrializare, în vol. cit.  p. 262 ).

Concepţia – conţinând elemente utopice – a optimismului cognitivist radical şi-a pus amprenta atât asupra dezvoltării industriale moderne, cât mai ales, asupra ritmului dezvoltării ştiinţei însăşi, apoi asupra viziunii moderne despre om şi despre libertăţile indivizilor. Popper remarcă marea forţă propulsoare a elementelor utopice amintite. Doar un program relativ modest, de căutare a noi ipoteze şi de criticare a lor, ar fi fost posibil să nu declanşeze niciodată marele flux al ştiinţei, ce pleacă de la ionieni, pitagoreici şi vechii atomişti. Acelaşi flux este reluat, cu forţă, în Renaştere şi dezvoltat de Galilei, Kepler, Newton, până la Einstein şi ceilalţi mari oameni de ştiinţă de azi. Ceea ce sperau şi visau cu ardoare marii cercetători era cunoaşterea certă a adevărului, oarecum absolută. Mobilizarea prin căutarea adevărilui ştiinţific este aici hiperbolic activă. Ea se păstrează şi în prezent, chiar dacă astăzi, puţini mai împărtăşesc obiectivul identic, al unui adevăr complet şi cert.

Bacon şi alţi maeştri ai metodei au promovat un optimism cognitivist radical, potrivit căruia adevărul este manifest şi chiar dacă este greu de dezvăluit, când ni se revelează, ar fi imposibil să nu-l recunoaştem. Natura ar fi, în ultimă instanţă, o carte deschisă pentru noi, cum afirma Galilei, accesibilă prin metode şi limbaje adecvate. Ideea că adevărul e manifest şi accesibil, deşi, în bună măsură utopică, este generatoare de speranţă, de optimism. Pentru a depăşi numeroasele situaţii când oamenii confundă adevărul cu eroarea, adepţii optimismului cognitivist radical (Bacon, Descartes ş. a) au desfăşurat ample demersuri pentru a explica apariţia erorilor. S-au pus, astfel, în evidenţă defecte ale subiecţilor individuali sau aspecte deformatoare de cunoaştere, ale subiectului generic: idoli baconieni din cele patru tipuri, sau voluntarism, ce eclipsează raţiunea, în accepţia carteziană etc. Dar, respectând metoda, omul de ştiinţă nu mai poate greşi, în atingerea adevărului; el ar deveni astfel, un aşa-zis preot al adevărului, ne mai fiind victima „păcatelor” epistemice. Bacon, ca şi Descartes au înlocuit instanţe autoritariste mai vechi (de ex. scrieri ale lui Aristotel), cu altele: autoritatea simţurilor, respectiv a raţiunii. Ei urmăreau şi evitarea pericolului de a cădea în păcatul arbitrariului, al subiectivismului, ce generează pesimism dizolvant în cunoaştere.

Invocând predecesori de calibru, precum Socrate sau, mai târziu, Erasmus, Popper propune a ieşi din asemenea dificultăţi şi pericole de eroare prin alte mijloace raţionale. Înţelegând că fiecare dintre noi putem face şi facem frecvent erori individuale şi colective, le va opune acestora,  o viziune failibilistă raţională. Va sublinia astfel că, înseşi ideile de eroare şi de failibilitate umană conţin o alta, anume ideea de adevăr ştiinţific (obiectiv), faţă de care, tocmai apreciem că ne aflăm în eroare, printr-o abatere de diverse grade. Doctrina sa, a failibilităţii, nu trebuie privită ca o viziune pesimistă în planul cunoaşterii. Dimpotrivă, ea presupune că „dacă respectăm adevărul, trebuie să-l urmărim, cercetând persistent erorile noastre, printr-un neobosit criticism şi autocriticism raţional” (Ibidem, p. 267). Popper va opta, aşadar, pentru un optimism cognitiv-critic, moderat, nu unul radical. Optimismul cognitivist, chiar în forme mai radicale, a jucat un rol important, nu doar în raport cu avântul tehnologiilor şi al producţiei industriale. El şi-a pus pecetea şi asupra dezvoltării libertăţii şi a liberalismului european. Ca teoretician al societăţii deschise, Popper va accentua că „resortul principal ce a stat la baza funcţionării societăţilor democratice, un timp aşa de îndelungat este tocmai această filosofie specială, care s-ar constitui în termenii credinţei în «sfinţenia» adevărului şi ai convingerii ultraoptimiste că adevărul este manifest, chiar dacă prejudecăţile îl pot ascunde temporar”. („On the sources of knowledge and of ignorance”, în Conjectures and refutations, New York, 1968, p.16 ).

Optimismului cognitivist radical i s-au opus gânditori sceptici, pesimişti, ce iau mult mai puţin în considerare avântul ştiinţelor moderne şi, în plus, îl corelează cu laturile negative, adesea distructive, ale aplicaţiilor ştiinţifice prea invazive. Un exemplu notoriu al acestei orientări radicale, opuse, îl oferă Emil Cioran. În Istorie şi utopie, Cioran se pronunţă negator asupra cunoaşterii şi adevărului. „Cunoaşterea ruinează iubirea – notează el; ea alterează structura oricărei fiinţe. Avem de ispăşit pentru cel mai mic atentat la adresa acestui univers creat pentru indiferenţă şi stagnare; mai de vreme sau mai târziu, ne vom căi că nu l-am lăsat neatins” (E. Cioran, Istorie şi utopie, Ed. Humanitas, Buc. 2002, p. 52).

Omul modern, vizat critic de Cioran, ar refuza prezentul, iar acest refuz ar face din el un animal istoric, amator de fericire imaginată, de utopie, nu de adevăr. Comparând utopia cu alchimia (ce viza a atinge imposibilul din natură, nu din istorie), Cioran îi disecă articulaţiile generatoare de amăgiri. Utopiile îşi propun – după gânditorul pesimist – să le ofere oamenilor un cadru pentru o aşa-zisă fericire integrala, cerându-le, în schimb, să renunţe la libertate; oamenii ar accepta martirajul pentru o himeră, dar nu pentru un adevăr. În asemenea condiţii, Cioran se întreabă, cu accente nihilist-anarhiste: „Cum să nu concepi o utopie pe dos, o lichidare, cu un fel de dizolvant universal, ca al alchimiştilor, a infimului bine şi a răului imens, inerente ordinii sociale, oricare ar fi ea ?” (Ibidem, p.110). Popper va opta – în opoziţie –  pentru o altă cale de depăşire a ultraoptimismului cognitivist, respingând pesimismul nihilist. Va fi, aşadar, adeptul unui optimism cognitiv moderat şi critic, care acceptă prezenţa frecventă a erorilor, respectiv faptul că a greşi e omeneşte. Dintr-o asemenea poziţie se opune fanatismelor puriste despre adevăr şi dreptate.

Împotriva unor excese puriste legate de proiecte sociale aberante, impregnate de fanatism şi utopie (de ex. rasismul fascist sau revoluţia „culturală” maoistă) se prounţa şi R. Rorty. Admiţând că societăţile nu sunt quasi-persoane, ci compromisuri între personae, el considera că finalitatea unei societăţi liberale nu este de a atinge perfecţiunea, ci aceea de a face ca oamenii să-şi poată realiza cât mai mult posibil, diferitele lor scopuri – inclusiv de cunoaştere – fără a-şi face rău unul altuiam De asemenea, mai notează Rorty, „într-o societate democratic-liberală afacerile noastre publice, cu concetăţenii noştri, nu trebuie să fie perfecte, romantice, ci ele trebuie să aibă inteligibilitatea obişnuită a pieţei sau a tribunalului” (op. cit., p.308 ).

La K. Popper se corelează, poate prea direct, un optimism cognitiv radical, ce admite adevărul ca mereu accesibil şi manifest, cu dobândirea în capitalismul democratic, a învăţământului primar, laic şi universal, ca şi a libertăţilor de gândire. Drept argument, se susţine că, aceia care sunt eliberaţi din ignoranţă şi din tutela religioasă excesiv-rigidă, nu pot să nu vadă adevărul manifest. Analog, se consideră că votul universal se justifică prin capacitatea oamenilor, în urma recunoaşterii aceluiaş adevăr manifest, de a putea distinge şi alege ceea ce este bine, drept şi de folos colectivităţii.

În plan propriu-zis cognitiv-metodologic, viziunea popperiană, moderată şi critică, accentuează asupra coexistenţei permanente a adevărului cu erorile, ca şi asupra eforturilor noastre, mereu reluate, pentru eliminarea de erori, prin criticism şi autocriticism. Necesitatea permanentă a unor asemenea eforturi o putem constata, istoric, chiar în marea contribuţie cognitivă a lui  Fr. Bacon. Vânător neânduplecat al idolilor, ca surse de eroare, el este – la rândul său – tributar involuntar, la un nivel superior, înglobant, faţă de noi mega-idoli. Mai ales în Noua Atlantidă, gândirea sa pivotează în jurul unor centre de exaltare, a unor idoli de grad mai înalt. Între aceştia sunt idolii simbolici ai luminii (idola lucis), idoli ai înavuţirii şi opulenţei (idola auri), simbolizaţi, aşadar, prin aur; în sfârşit, idoli ai atotputerniciei cunoaşterii, care s-ar putea numi idola scientiae. (vezi A. Brezianu, Cunoaştere, idoli, utopie în vol. Cartea interferenţelor, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1985, p. 53).

Doctrina optimismului cognitivist radical şi oarecum utopic a avut şi urmări istorice mai puţin pozitive, iar unele chiar negative şi distructive. Pornind de la unicitatea adevărului accesibil şi manifest, în posesia căruia credeau că se aflau, o persoană, dar mai ales o grupare socială, o comunitate etnico-religioasă sau alta, se ajungea adesea – ivindu-se şi neconcordanţe fireşti de idei şi de opţiuni de viaţa – la conflicte sângeroase, la revoluţii violente şi chiar războaie mondiale. Dacă am învăţa din istorie, ca şi din înţelepciunea unui optimism cognitivst nuanţat şi critic, cum ne propune şi Popper, atunci am subscribe la acest îndemn întemeiat al său:

„Iluminarea Socratic-erasmică, după care s-ar putea să comitem erori, ar trebui să ne oprească, cu orice preţ, să pornim un război de agresiune. Dar conştiinţa defectelor şi greşelilor noastre nu trebuie să ne împiedice să activăm pentru apărarea libertăţii” (vezi Epistemologie şi industrializare, în vol. cit. p. 269).

Pronunţându-se cu fermitate în apărarea adevărului ştiinţific şi a raţionalităţii, el mai adaogă: „În ciuda failibilităţii sale, cunoaşterea ştiinţifică este una din cele mai importante realizări ale raţionalităţii umane şi… prin folosirea liberă a acestei raţiuni mereu failibile suntem în stare, nu mai puţin, să înţelegem ceva despre lumea (înconjurătoare) şi, poate, chiar să o îmbunătăţim” (Ibidem, p. 9).