Spre deosebire de societate (unde accentul cade pe reforme, pe opțiunea pentru alte seturi de valori), de știință (care propulsează unei noi paradigme, coroborate cu experimente inedite) sau istorie (războaie, revoluții), în religie schimbarea autentică survine doar printr-o mutație lăuntrică a individului, fie că e vorba de accederea la conștiința universală ca expresie a unei stări speciale perceptiv-contemplative, cum se petrec lucrurile în buddhism și în anumite mișcări de emancipare spirituală, sau de o schimbare ca expresie a unei mutații la nivelul credinței și a conștiinței individuale, precum în creștinism. În toate cazurile, cele implicate în chip decisiv sunt diversele seturi de presupoziții, care pot arunca o lumină diametral opusă, uneori, asupra aceleiași probleme, chiar înăuntrul aceleiași tradiții sau orientări.

Chestiunea credinței, în creștinism, nu face excepție, ba dimpotrivă, cu cât este mai mult aprofundată, cu atât relevă adâncimi și deschideri spre orizonturi nebănuite de înțelegere, în contextul precizat. Decisivă este realizarea faptului că nu poate exista comprehensiune a credinței, în creștinism, fără o justă înțelegere a naturii păcatului, iar aceasta reclamă un demers nu atât teologic, cât filosofic, hermeneutic, de relevare a presupozițiilor fundamentale ale discursului teologic. Iisus Hristos însuși, figura centrală a creștinismului, are de înfruntat de nenumărate ori, în cursul existenței sale telurice, acest tip de presupoziții, schimbarea de paradigmă spirituală pe care o propulsează constând tocmai în dinamitarea subtilă a acestora, în sensul forțării înțelegerii dincolo de datele ei fundamentale vechi, înspre o viziune ce se prezintă ca o iluminatoare revelație.

Zicerea sa, „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra” (Ioan 8:7), are tocmai această natură subminativă în raport cu mentalitatea teologică tradițională, el exploatând în chip constructiv una dintre prejudecățile comune asupra păcatului, anume că acesta, în natura sa, ar putea fi cuantificat. Dacă ne întrebăm de ce anume ceilalți se considerau îndreptățiți să o ucidă pe femeia păcătoasă, răspunsul, la o primă vedere, se rezumă la convingerea lor că ei nu săvârșiseră păcatul femeii adulterine ori unul similar, aceasta conferindu-le autoritatea necesară pentru a o pedepsi și a o judeca (de aici și interdicția, respectiv descurajarea judecării aproapelui, în creștinism). Dar, la o analiză mai susținută, la un nivel mai profund, devine evident că atitudinea lor se baza, în plus, pe convingerea/credința că acest păcat e mai grav decât al/ale lor, respectiv pe presupoziția că păcatele pot fi comparate, puse în balanță și chiar ierarhizate, conform cu gravitatea lor, tocmai acest fapt conferindu-le autoritate, nu doar una simbolic-morală, dar și pe cea de a acționa punitiv, în numele tradiției sau al lui Dumnezeu. Or, tocmai asupra acestui punct sensibil, dar nesesizat de către cei în cauză, intervine Iisus, cu geniul său răscolitor, debordant, întorcând mintea pe dos. Atât prin replica dată acuzatorilor, cât și prin vorbele adresate femeii (Ioan 8: 11), lasă – în stilul său caracteristic – a se întrevedea faptul că, atunci când în joc este păcatul, nu este relevant numărul (cantitatea) sau gravitatea (calitatea), ci abia natura sa, astfel că chestiunea numitei autorități se volatilizează…! De ce? Pentru că păcatul afectează natura ontologică a omului, dacă e să folosim un limbaj filosofico-teologic; păcatul e cauza și consecința, deopotrivă, a decăderii omului din starea divină, originară, a creației. Abia plecând de la acest adevăr poate fi înțeles ceea ce mintea noastră coruptă, lumească, supusă binomului spațiu-timp, cu greu poate pricepe: anume, faptul că până și cel mai mare păcătos se poate mântui sau că și celui mai mic păcătos i se poate interzice accesul în Împărăția lui Dumnezeu. Până și cel care a săvârșit păcate teribile, întreaga viață, dacă suportă o schimbare esențială, înainte de a-și da ultima suflare, este mântuit, deoarece păcatul nu poate fi la modul propriu judecat/evaluat în termeni cantitativi sau calitativi, el reprezentând tocmai o alterare ontologică a ființei, o pierdere esențială survenită înainte ca clasicele categorii ale lumii acesteia, cunoscute în mediul grec din vremea lui Iisus drept aristotelice (printre care și cantitatea, și calitatea) să devină operative. Cu alte cuvinte, comparația calitativă sau cantitativă fiind irelevantă, din perspectivă metafizică, irelevantă devenind și clasica (în teologie) ierarhie a păcatelor, ea mai păstrând un sens doar din perspectiva noastră coruptă; totuși, dacă din perspectiva lumii acesteia poate fi utilă catalogarea, clasificarea, distingerea sau deosebirea păcatelor, atunci scara lui Iacob Scărarul, respectiv treptele purgatoriului lui Dante ar putea fi imaginate, foarte bine, și pe orizontală, nu atât pe verticală, respectiv dispuse circular, nu neapărat linear. Deja conceptul de ierarhie obligă la delimitări majore, între păcatele grave și cele mai puțin grave și, deși ierarhiile date sunt ele însele inconsistente, având o natură autosubminativă – prin aceea că, indiferent că e vorba de un păcat de la baza scării sau de unul din vârful scării, de unul banal sau de unul teribil, ele au în final același efect, anume căderea… (a se vedea caracterul dramatic al acestei căderi pe frescele mânăstirilor medievale moldave!), ceea ce egalizează, așadar, din perspectivă metafizică, semnificația „treptelor” -, faptul relevant rămâne acela că aceste ierarhii pot provoca, în absența conștientizării erorii lor fundamentale, alterări substanțiale la nivelul mentalului teologico-religios, ducând chiar până la alienare. Un exemplu notoriu de astfel de alienare îl constituie tradiția violent-represivă a Inchiziției, una dintre instituțiile Bisericii catolice medievale, inchizitorii justificând condamnările și torturile tocmai prin invocarea lor ca unică și ultimă soluție pentru purificarea și salvarea sufletelor celor păcătoși. Dar, după cum excelent pune punctul pe „i” Jürgen Moltmann în Jesus Christ for today’s world: „Tortura pământească era menită să anticipeze eternele torturi ale iadului, așadar avertizându-i pe păcătoși; iar eternele torturi ale iadului erau menite să justifice tortura pământească. Oribilele suferințe ale torturii, ale căror cazne apocaliptice erau atent concepute pentru necredincioși și cei fără de Dumnezeu, constituie prototipul pentru toate căile <facerii vieții un iad> altor oameni. Ceea ce îmi pare în mod particular infam aici nu e faptul că trupul e torturat în aşa fel încât sufletul să poată fi salvat, ci că, deopotrivă, tortura trupească în foc și tortura sufletească în judecata divină sunt descrise în fiecare detaliu: ostilitatea sfârșește apocaliptic cu anihilarea inamicului, nu prin cucerirea lui prin dragoste, ca în Predica de pe munte, a lui Iisus” (SCM Press Ltd, London, 1999, pag. 60).

Exact ca în cazul pedepsei vetero-testamentare a uciderii cu pietre pentru păcatul săvârșit, presupoziția bazilară care face posibil și creează spațiul de acțiune al unui astfel de comportament este cea pe care deja am numit-o mai sus, anume faptul că există o raportare reciprocă cantitativ-calitativă a păcatelor, granița dintre cele acceptabile și cele grave/foarte grave fiind, în epoci de restriște, tocmai granița dintre canonul de pocăință și supliciu, respectiv dintre viață și moarte. Intoleranța față de „păcatele majore” nu este decât o dereglare multiplă generată de perfecționismul orb al celor ce nu-și mai conștientizează propria natură coruptă, alterată, păcătoasă, substituind problemei de fond (transgresarea naturii păcătoase a omului în direcția ființei sale originare) o alta, prin comparație, de o semnificație minoră (cum îmbunătățești, cum ameliorezi natura păcătoasă a omului, cum realizezi tranziția de la major către minor, pe scara viciilor). E, ultima, semnul opoziției omului față de Dumnezeu, dar nu al unei opoziții evidente, fățișe, exterioare, ci al uneia interioare, generate de pietrificarea sufletului, de atașamentul la infailibila autoritate pe care omul, împuternicit de oarba tradiție, și-o arogă… Așa cum subliniază Mark Patrick Hederman în Anchoring the Altar. Christianity and the work of art (Veritas Publications, Dublin, 2002), comentând semnificația reacției finale a Marelui Inchizitor dostoievskian: „Indiferent dacă suntem conștienți sau nu, oricine iubește să aibă o autoritate guvernatoare strictă undeva în background” (pag. 23), autoritate la care, cu cât mai mare e aderența, cu atât mai puternică e dependența de actuala natură umană.

Iisus nu își propune aducerea omului de la o treaptă inferioară la una superioară (asta își propun cel mult liderii religioși care se revendică de la el și de la autoritatea bisericească etc.), nici purificarea lui prealabilă înaintea trecerii dincolo, prin mijloace pașnice (asceza) sau violente (supliciul), ci restaurarea lui completă, definitivă, scoaterea lui, prin intermediul dragostei infinite, de sub imperiul păcatului…! Or, acesta, nefiind un rezultat cumulativ, nu se obține gradat (expresie a suișului și coborâșului pe scara păcatelor), ci dintr-o dată, prin credință individuală deplină sau prin grație divină; credința e, din această perspectivă, expresia unei mutații lăuntrice instant survenite, care reînvie, pe plan spiritual, natura inițială a omului (motiv pentru care Iisus repetă în câteva rânduri: „Credința ta te-a vindecat”), grația divină, la rândul ei, manifestându-se și ea instantaneu, acolo unde Iisus vindecă dintr-o dată, alungă demoni dintr-o dată etc. Nimic nu garantează că procesul lung, sinuos, anevoios de ispășire, de purificare de păcate poate conduce la salvare, acolo unde credința nu e, sau unde e slabă. Poate dovedi, cel mult, silința insului, voința sa, canonul bisericesc tradițional fiind în fond expresia neputinței omului de a-și restaura <de facto> natura. În absența posibilității efective de schimbare a naturii sale pământești căzute, omului îi rămâne să acționeze doar astfel, mecanic și exterior, așa cum apostolii acționau în vederea alungării demonilor, Iisus precizându-le la un moment dat că, datorită puținei lor credințe, anumiți demoni nu pot fi alungați decât cu post și rugăciune multă (Matei, 17:39-21). Cu alte cuvinte, postul și rugăciunea sunt necesare, însă nu și suficiente, fiind un corolar al credinței puține, slabe. Ele nu diminuează păcatul – necuantificabil, practic -, nu au această menire (nu schimbă natura sau realitatea faptei săvârșite ori condiția ființei deposedate de darurile sale originare), ci abia pregătesc ființa în vederea clipei de grație (saltul de conștiință transpus în credință nezdruncinată sau pronia divină).

Această stare de lucruri este ilustrată foarte bine de pilda tânărului bogat (Matei, 19:16-22): restaurarea omului nu se face prin silință, atitudine evlavioasă constantă, susținută, ci… într-o clipită, ca schimbare radicală de conștiință (nefiind vorba de un efort, de un drum, ci de o iluminare, credința puternică – de care Iisus pomenește în atâtea rânduri – fiind expresia lumească a acestei iluminări). Tânărul bogat se situa pe drumul canonic tradițional de când se știa, cu râvnă, cu evlavie, însă acest drum se situa, la rândul său, în perimetrul naturii căzute, el nu ducea dincolo de aceasta. Or, ceea ce îi cere Iisus, bogatului, e tocmai renunțarea la această natură căzută, anume restaurația ființei adamice înăuntrul său – Împărăția lui Dumnezeu, către care bogatul tânjea, fiind de fapt această natură adamică. Acel sâmbure de credință, despre care Iisus afirmă că ar fi suficient pentru a urni munții din loc (Matei, 17:20), este tocmai acel sâmbure de conștiință nouă, pe care, dacă bogatul l-ar fi avut, cu adevărat ar fi vândut tot ce ar fi avut, ar fi dăruit săracilor și l-ar fi urmat pe Iisus, căci, într-un timp în care chiar Fiul lui Dumnezeu umbla pe pământ, în trup omenesc, ce altceva ar fi putut fi mai semnificativ, ce altceva ar fi putut putea avea o mai mare prioritate, importanță?! Tradiția? Respectarea formală a preceptelor religioase? Conformismul bisericesc? Autoritatea oficial recunoscută a dogmelor? Se pare că nu, deoarece pe toate acestea le respectase dintotdeauna, după cum el însuși mărturisește.

Andrew Nugent, OSB, în cartea sa „The Slow-Release Miracle. A Spirituality for a Lifetime (The Columba Press, Dublin, 2006), aduce într-o lumină edificatoare rădăcina problemei: „Spiritul ca la carte al Creștinismului, a ceea ce pare corect pentru mine, sau a ceea cu care mă simt confortabil, pune întregul accent în locurile greșite. Personala noastră integritate, sinceritate și autenticitate sunt, bineînțeles, importante, dar Cuvântul lui Dumnezeu este chiar mai fundamental și adevărat. Hristos este stânca pe care e construită biserica – Matei, 16:18 – nu înțelegerea mea de sine sau stima de sine și, încă mai puțin, importanța propriului meu sine. (…) Cuvântul lui Dumnezeu nu este o hrană confortabilă sau doar o altă terapie. (…) A-l lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu înseamnă a mă face pe mine vulnerabil” (pag. 16), așa cum „Moartea lui Hristos este kenosis, golirea sa de sine însuși din dragoste perfectă pentru Tatăl și pentru noi. Aceasta este împlinirea deplină a acelei kenosis care este întruparea, golirea de sine a lui Dumnezeu de propriul său Sine” (pag. 109). La urma urmei, restaurarea omului se face abia atunci când acesta îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în sine, când, în sfârșit, orice urmă a ego-ului personal este abandonată și nu se mai împotrivește în nici un fel lucrării lui Dumnezeu în sine. Un deziderat aproape imposibil de realizat, în lumea contemporană, în care împotrivirea, opoziția față de Dumnezeu ia formele cele mai diverse și mai nebănuite, chiar și la practicanții creștini cei mai fervenți. Unii ar putea obiecta că practica spovedaniei și a invocării iertării, ca o consecință a acesteia, ar putea fi un pas către restaurarea omului, însă, în realitate, ele sunt anulate, în semnificația lor, în urma repetării ulterioare a acelorași fapte mărturisite (chiar teologii admit că spovedania, în condițiile în care, ulterior, nu se pune capăt practicilor păcătoase, devine inutilă), astfel că însăși această repetabilitate, chiar dacă ar putea indica oarece progrese cantitativ-calitative, este în fond expresia ratării dezideratului final al restaurării omului – intenția fundamentală a lui Iisus Hristos. Nu iertarea îl restaurează pe om, ci punerea de capăt, definitiv și în orice formă, a păcatului. De aceea Iisus, după ce o scapă pe femeia păcătoasă de osânda pârâților săi (de pedeapsa punitivă aleasă de ei pentru a o salva!), îi spune: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuiești!” (Ioan, 8:11).

Or, semnificativ este că ratarea acestui deziderat – restaurarea omului – , alături de înțelegerea defectuoasă a posibilităților de remediere a situației, avute la dispoziție, are drept resorturi intrinseci câteva dintre presupozițiile dominante ale discursului creștin/teologic tradițional, vizibile însă la o (re)lectură atentă, ponderat critică, a textului evanghelic, și anume: acceptarea naturii cuantificabile a păcatului, adică a semnificației metafizice (nu doar telurice) a ierarhizării viciilor; asumarea dreptului de autoritate al celui cu vicii „mai mici” asupra celui cu vicii „mai mari”, adică a dreptului de exercitare, în numele lui Dumnezeu, a așa-zisei justiții divine; identificarea, drept cale de eliberare de păcat, a ispășirii/supliciului, nicidecum a iubirii, adică a modalității punitive, nu a aceleia axate pe iubire și pe sacrificiul pentru celălalt.

177 vizualizări
Articolul anterior
Rugăciunea pentru vrăjmaşi, a Sfântului Nicolae Velimirovici
Articolul următor
Jan Assmann – lectura deconstructivă a religiilor şi preţul monoteismului

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut