Revoluția lirică de la Galați – Cristian Pavel: De la eşafod la singurătatea care vine şi pleacă pe messenger! – / Adi George Secară

„Revoluţia lirică” de la Galaţi începe într-un fel cu textele cuprinse în volumul de debut al lui Cristian Pavel, Decapitat la masa de scris apărut în anul 1998 la Editura Vinea. Manuscrisul fusese distins cu Marele Premiu la ediţia a şaptea a Festivalului naţional „Ion Vinea” din anul 1997. Din juriu făcuseră parte Laurenţiu Ulici, Nicolae Ţone, Aurelian Titu Dumitrescu, Ion Lazu şi Miltiade Nenoiu. Desigur, este greu de apreciat câţi dintre poeţii de valoare ai ultimilor ani din Galaţi sunt îndatoraţi spiritului „revoluţionar” a ceea ce s-a întâmplat pe drumul Damascului… gălăţean, spre eşafod.

Viorel Ştefănescu sugera mai mult sau mai puţin reducţionist că din mantaua şi din cheagurile… lirice ale lui C. Pavel s-ar fi cristalizat şi poezia Alinei Comşa Durbacă. În ceea ce mă priveşte, deşi am dat ochi în ochi cu poezia contemporană citind Lenjeria intimă a Alinei Durbacă (apărută, totuşi, în anul 1994, prilej de a repeta ceea ce tot spune mereu acelaşi Viorel Ştefănescu, că este singura carte gălăţeană care a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România!), mai hotărâtoare pentru poezia mea „publicabilă” a fost „întâlnirea” cu poemele lui Ţone, Angela Marinescu şi Daniel Bănulescu. Deşi curajul de a scrie racordat la contemporani, ca să zicem aşa, mi l-a dat indiscutabil poemele Alinei Durbacă.

Poezia lui Cristi Pavel mi-a devenit cunoscută abia de curând (prin 2011 am citit câteva din poemele  din Decapitat…, lecturând-o în întregime abia în 2013), după sugestiile aceluiaşi Viorel Ştefănescu şi după o aluzie a acestuia la asemănarea unora dintre poemele Mihaelei Galu cu cele ale lui C. Pavel. Fiind vorba de „săpături arheologice” în ceea ce priveşte o posibilă filiaţie, cunoscând bine evoluţia Mihaelei Galu, pot afirma că mai degrabă ar putea purta o amprentă stilistică din partea aceleiaşi Alina Durbacă, înrudită stilistic cu C. Pavel. Mai este de cercetat cât de mult este stilul Pavel-Durbacă sau Durbacă-Pavel specific şi acelor ani ai Cenaclului „Noduri şi Semne”, ţinând cont că practic, din 1990 Cristi Pavel lucrează în Bucureşti.

Această introducere cam lungă vine şi de la faptul că într-o pastişă simpatică, acelaşi Viorel Ştefănescu mă declara papal (doar este „papa” criticii literare gălăţene!) „moştenitorul cuvintelor”, mai exact „veritabil moştenitor al coroanei cuvintelor alinei durbacă”. Ştefănescu care, iată, într-o discuţie telefonică, îmi sugerează să mă gândesc şi la rolul taberelor de creaţie din epocă, la care au participat şi câţiva despre care scriu puţin mai jos, la care s-ar adăuga şi Gelu Ciorici, care îşi pregăteşte revenirea în plan literar. Este vorba de Adina Dabija, Mihail Gălăţanu şi, desigur, Cristi Pavel şi Alina Durbacă.

 

*

 

Cert este că, lirico-spiritual, are loc o ruptură întru fenomen nu numai de la Alina Durbacă şi Cristi Pavel, dar şi de la Stela Iorga sau Florina Zaharia, ambele cu cărţi de debut în anul 1998, ca să nu mai amintim şi de Adina Dabija, revendicată şi ea la categoria scriitori gălăţeni, care debuta cu Poezia-Păpuşă în anul 1997, ca şi Iulian Grigoriu, caz aparte, aproape neîncadrabil, cu Dulcele timp pentru răpunerea răilor, ori de influenţa unui Mihail Gălăţanu, mai vizibilă sau cea a lui Tudor Cristian Roşca, pentru cunoscători. Este vorba de autori care, în poezie, sunt, voluntar sau nu, în pas cu teoria sincronismului, măcar aproximativ.

 

*

 

Desigur, poezie bună se mai scrie şi în stil modern, neo-modernismul căpătând accente noi valorice, „la cel mai înalt nivel”, prin Luminiţa Mihai şi Paul Blaj (debuturi cu volum propriu în 2003, respectiv 2001), ca să nu spunem şi despre un caz quasi-bizar, cel al cărţilor lui Sterian Vicol din perioada Domnişoarei Cucută.

În stil clasic şi neo-clasic, cu influenţe şi de la şaizecişti la unii, lirică deosebită propuneau, în paralel, Ion Zimbru, Virgil Nistru Ţigănuş, Cătălin Enică; în alte stiluri  – prozatori şi jurnalişti consacraţi precum Theodor Parapiru, Victor Cilincă, Aurel Stancu.

În ultimii ani au revenit în forţă şi poeţi importanţi, cunoscuţi la nivel naţional şi nu numai, precum Corneliu Antoniu şi Viorel Dinescu şi se consacră o generaţie care îşi căuta propriul drum de aproximativ un deceniu (cea a lui Andrei Velea, Octavian Miclescu, Leonard Matei, Marius Grama, Simona Toma, Tatiana Nona Ciofu), un nou val anunţându-şi deja talentul, în frunte cu Alexandru Maria, Nicoleta Onofrei şi Elena Donea, ca să dăm doar câteva nume.

*

 

Mai exact, ce aducea Cristi Pavel, nou?

Cel mai simplu ar fi să spunem că o anume sincronizare cu fenomenul liric mondial, cam aşa cum era el perceput şi transmis mai departe de către Bucureştiul poetic, dacă nu cumva este vorba de toate capitalele culturale ale României. Dovada cea mai simplă ar fi faptul că lirica purtând marca Pavel-Durbacă a primit recunoaşterea valorii prin acel singur premiu naţional (pentru gălăţeni), după cum repetă aproape obsedant Viorel Ştefănescu, criticul literar care i-a promovat constant pe cei doi şi nu numai.

Cristi Pavel „s-a mulţumit” cu un eşafod unde călău bine merci a fost Modestia şi oarece discreţie. Deoarece, practic, a mai aşteptat încă zece ani până a mai publicat un volum, la aceeaşi editură. Este vorba de emoticons. Dar să ne întoarcem la „noutăţile” din Decapitat la masa de scris. Avem o transfigurare a realităţii, după un anumit tipar (liric) artistic interior şi transmiterea/comunicarea rezultatului acestei „schimbări” prin alt tipar. Nicolae Ţone, în prefaţă, zice despre cultivarea cu program a frondei, „dovedind o fină cunoaştere a procedelor textualiste şi, în genere, a tehnicilor de redactare, de aşezare în pagină a versului.” Dacă vreţi, reprezentant al artei urbane („luptător de guerillă”) într-o lume desacralizată, prin ludic încearcă să resfinţească o lume de blocuri (regretatul profesor de filosofie Sergiu Tofan spunea la un curs sau seminar ceva despre „yoga şi creştinismul de bloc”!).

Poemul care deschide volumul de debut, „ieşirea la încălzire”, începe aşa: „ajungi în faţa blocului. te-ai săturat de bloc. de vecinii tăi sidefii. bântuind cu sacoşele.”

„Memoria impersonală” la care se referă poetul are „grijă” de creaturile sale. Hazardul… poeziei se încălzeşte pentru revoluţii în urma cărora autorul sfârşeşte, nu-i aşa, „decapitat. La masa de scris./ după o orgie cu muza.” Ecourile amorului de hârtie, cerneală şi viaţă (cel original, coca-cola adevărată, de la ei şi nu alte pastişe!), dătătoriul de stil pavel-durbacă, iese evident la iveală în textul „carnea ta albă trece-n coperte”, unde aluziile, pentru paparazzi, sunt clare. Mai trebuie şi dovedit!

Iată poemul cu pricina, de la pagina 16:

 

„acum am să gâfâi în linişte, cu şinele hăcuit în intersecţii,/ spânzurat de semafoare aplaud mai departe trecerea ta./ glorioasă, peste zebra rănită a rugilor mele alb – negre/ pentru tine.// o să miroşi toată din nou şi mereu a debut, carnea ta albă/ va trece-n coperte ca din aşternut în aşternuturi, vei/ clădi iar temple pe fire de păr. smulse din bărbia amiezii,/ o să culegi după grindina plânsului meu lenjeria ta./ intimă, uscată de ger. într-o curte semănată cu frânghii.// să fi fost terente să te supun? fane spoitoru? rockefeller?/ gică de la sculerie?// mi-ar fi lipsit o lungime de suflet, o văgăună parfumată,/ în care să mă dezbrac de mine. dau cu mătura prin/ arcadia – un fel de serele cu patroni cumsecade,/ ca dintr-un gulag feeric îţi dau de ştire că pe pământ/ fericirea se măsoară în angstromi. mi-am luat dispensă/ să revin, să fac piruete, să cânt zgribulit, pe meridianul/ zero al trecerii tale.”

Poetul îşi surprinde… tinereţea cum se metemorfozează, cum se preschimbă în poetul care-şi schiţează liric, aproape suprarealist (Ţone mai zice că Pavel este „un vultur cu aripi dada”, un vultur pe cale de dispariţie, de Galaţi!) iubirea şi iubirea de iubire. Mai că ar spune că ar fi putut fi… al şaselea membru al Beatleşilor (unii ştiu de ce nu al cincilea!). Mai că ar scrie muzica şi scenariul la un film cu un submarin, dacă nu galben, măcar cât o bomboană „zdrumicată-n gingii” de iubită… Iubita care de multe ori creşte şi spune „pa”!

Şi apoi, este „prima zi fără tine”, dar… „Te iubesc şi-aşa”… Mai scrie în „cu braţele proptind avalanşa”: „te iubesc cum venele mi le-aş tăia/ pe ghilotină”. Uneori numai pare că se vaită „de poezie (şi de iubire, n.n.) ca de peritonită”. Mai că nu se abţine să nu fie precum Pascal Bruckner: să facă o disecţie pe cadavrul viu al iubirii!

Dar omul bun care pare a fi Cristian Pavel se abţine: lasă doar simţul umorului să mai sufle în dirijabil (ul sentimentelor), simbolistica deselor tunsori, bărbierituri chemând la existenţa unui alt… viitor. În muzeul personal „nici o alta mai frumoasă ca tine;/ un vas murano suflat/ în cuvinte,/ strălucind/ în colecţii străine.” („citiri repetate pe ekg (5)”, p.56).

Într-un colţ, un plug de lemn. Apoi descopăr un poem intitulat simplu, doar „a”. Asta se întâmplă în 8 aprilie 2013. Şi acesta, fără nicio legătură cu volumul Decapitat la masa de scris, îmi aduce aminte de ce semnez de mai bine de două decenii cu litere mici „a.g.secară”.

Iată şi acest poem:

 

„uneori te doare şi faci ca la doctor, spui a. uimirea se/ tratează la fel. ţi se vad amigdalele fumegând./ conversaţia e greoaie. îmi povesteşti ceva despre gamele/ majore, scuipi gros în recipienţi. umpli unele note. pui/ puncte cu degetul.// facem vocalize amândoi, un a prelung, fără teacă, fără/ de care nu se leagă cuvintele, un a repetat de-acasă la/ şcoală, scorbura în care ne închidem cu noi înşine./ ascunzătoarea rotundă de capete.// de la lojă, rufăria ta miroase înnebunitor, urc pe un/ ponei mărunţind abecedare, solfegii, ilustrate cu paturi de campanie./ la sfârşit, dăm drumul la cântec. vocile/ noastre sunt fenolate. cântăm tare despre dezasimilaţie./ ritornella. cântăm, ne lucesc piepturile de paiete./ cântăm, se sinucid clovnii. te doare gâtul. cântăm prin/ semne. peste capul meu. îţi acopăr ochii. îţi dau capul pe/ spate. spune a.” (p. 59).

 

  1. S.: Matei Iliescu, personajul lui Radu Petrescu, într-o altă viaţă (literară), ar fi putut scrie poeme precum Cristi Pavel. Sau, poate, idealiştii lui Camil Petrescu. Ehei, cu greu se mai poate executa aşa de bine, atât de rafinat… estetic, istoria/amintirea unei iubiri, după cum se vede în poemul „iarbă în numele meu”, de la pagina 62:

 

„prin peretele meu scoate capul un cal obişnuit, nechează/ sincer, (mama strigă de dincolo să dau mai încet/ televizorul), transpir. mă bucur, dau calului să pască/ din palmă manuscrise-nfrunzite. el fornăie. mâna/ ajunge ţesală. jur să mă fac grăjdar./ să mă fac grăjdar.// sunt nedormit. mă gândesc la tine./ în locul de unde ai strâns să pleci/ vine iarba.”

 

*

 

Cristi Pavel a supravieţuit. Poetul Cristi Pavel! Ba, într-un fel, ţinând cont de începutul volumului de debut, „o ieşire la încălzire”, intră în „prelungiri” (este titlul unui poem din emoticons, cea de-a doua carte a sa, Editura Vinea, 2008). Este, dacă vreţi, un „Rocky” al poeziei („boxul ăsta mă face puternic/ cât boxez pentru tine sunt viu”, p. 29), un Rocky bătut măr, dar având puterea să nu arunce prosopul şi să strige din ring că încă mai iubeşte… să dea goluri cu propriul cap (transformat sau nu în minge sau sac de box!) – „Prelungiri” (pp. 52-53): tu nu pricepi, ba da/ că eu joc în prelungiri// că anii mei întârzie calificarea/ amână atacul/ apleacă florile oxidează/ mărul muşcat/ tu nu observi cum/ viaţa asta de plastic/ ca un crampon/ îmi vine strâmb pe picior/ că eu, călare pe umbre/ pasez fermecat/ cu încetinitorul şi umplu cu tine/ poarta unui rai ghemuit// că prin tine văd din nou/ precum lazăr/ tabela de marcaj// ţie ţi-e greu să mă vezi/ lanternă roşie în clasament/ (nu e campionatul tău!)// nu auzi imnul galeria/ care cântă a victorie/ în vestiar”…

Cristi Pavel pare într-adevăr să scrie poeme pe care nu poţi „să le deschizi” „decât cu inima”. Erotismul său, ştrengăresc, dezinvolt, într-adevăr existând à la Beatles, dar sunând aşa de româneşte a tinereţea unei anumite generaţii ce se pregăteşte de a treia tinereţe (şi ultima, ca să nu-i spunem maturitate!): „ca un popcorn fierbinte sare versul meu în/ ceaunul palmelor tale// şi tu crănţăni fericită o zi/ te saturi şi mă uiţi/ şi-adormi ştergându-ţi/ mâna de poale” (p. 5)!

Dar combinându-se cu ceva „macho” (titlu de poem!) amintind de Mihail Gălăţanu cel dezinhibat (şi poate Bukowski) – „macho”, (pp. 7-8): „ca să te cuceresc, să te dau gata/ mă baricadez în photoshop/ să mă fac macho// mai întâi îmi fac/ liposucţie din mouse/ mă bărbieresc la sânge îmi răsfir/ părul tifeţat ca o/ coamă de armăsar// apoi mă umplu de bicepşi/ îmi repar dinţii/ îmi satur oasele de măduvă/ şi scrotul de sămânţă// la sfârşit intru în reţea/ să mă dau mare;/ tânără şi fierbinte/ clona mea te sărută pe gură// tu strângi cablul în pumni până/ oboseşti şi adormi/ cu capul sprijinit de tastatură.”

Poate versul „în adâncuri nu se schimbă nimic” (p. 6) este important pentru o carte ce apare la zece ani după prima! Dar nu se poate şti… nimic sigur!

„Serenadă” (p. 9) poate ne sugerează ceva despre singurătatea pe yahoo mail, word, messenger, avant la lettre vizavi de o singurătate pe facebook: „chiar şi-atunci cînd nu eşti aici/ după ce-ai spălat cu mopul în jur/ şi-ai pus pungă nouă-n recycle bin/ eu tot mai ştiu să dau de tine// sparg inboxul ca pe puşculiţă şi/ mesajele tale vechi/ varsă în poala mea scrumiere;// eu ştiu să scormonesc, să drămuiesc acest opiu/ şi mai găsesc să silabisesc ceva necitit:// ora, ziua, cuvîntul din subject/ recompun chipul tău// eu îmi dreg atunci vocea şi/ toate ferestrele din office se deschid/ să asculte cum îţi cânt.”

Bombă armată, filosofând asupra propriei dezamorsări, iubind ca un fel de boală, visând moara din „el” cum o face încet pe „ea” făină (chiar de rămâne sub coajă străină), scriind cu inima până ce se toceşte (de reţinut şi poemul „Ştef”, de la p. 64), făcând din geopolitică lirică nebănuită – „nu mă lăsa” (pp. 68-69): „stau cu tine de mână/ te ţin strâns să nu pleci/ te rog aşa fierbinte/ să nu mă laşi/ să nu faci din mine/ o asie centrală// (nu mă lăsa în kazahstan/ în prag de an/ fără un ban!)// n-ai inimă să prefaci în mine/ un melanj de populaţii/ kirghizi tadjici şi turkmeni// (nu mă lăsa în georgia/ din mâna ta/ din viaţa ta!)// îţi înşfac palma să nu/ pierd azimutul direcţia/ să nu rămân între/ cai cămile iaci/ cu sufletul oblic// (nu mă lăsa în csi/ la tine vin/ nu mă opri!)”…

Cristi Pavel reuşeşte, spre deosebire de alţi poeţi, să se reinventeze: ca expresie, ca aranjare în pagină; pare să-şi impună o disciplină de samurai internaut (la p. 71 îşi face seppuku), un samurai mai şugubăţ, trecut prin şcoli europene, convertit mai apoi la un fel de călugărie albă zen, care-i permite prin meditaţie să surprindă adevăruri nebănuite: „tăcerea din jur mă scufundă şi adorm/ şi-aud tot mai clar/ cum se ceartă-n adâncuri/ peşte cu peşte” (p. 24).

Poemul următor („exerciţii de linişte”, p. 25) îmi confirmă apropierea, asezonată cu puţin Brumaru (când aud cuvântul „pluş” automat mă gândesc la ieşean): „ ştii să taci ca un maestru/ ai centură neagră la exerciţiile de linişte/ liber alese/ (ai un dulap plin de trofee şi medalii)/ abia ce vorbeşti cu tine/ în circuit închis// te arăţi lumii un pic surdo-mută/ râzi în sinea ta/ te-nfăşori în vată şi pâslă/ te faci coconul unei/ singurătăţi fără fluturi// din când în când/ comunici cu mine perfect/ cotele apelor dunării cursul valutar/ mersul trenurilor// între intersecţii între cvartale/ între staţii/ nici nu te mai recunoşti/ mâzgălită, înghiţită-n mulţime/ cu capul de pitic rebel cu/ gluga trasă pe ochi ca misionarii/ cu mustăţi de cafea cu/ dopuri de căşti în urechi cu/ frigul în oase setat by default/ cu cincizeci de îngeri/ dând la pedale/ prin tăcerea ta// aşa ajungi acasă la căldură/ să muşti merele din fructieră/ să strângi în braţe tare ursul de pluş/ să fumezi să faci tumbe să urli/ să-ţi fixezi la loc dimineaţa/ foarte atentă/ acelaşi căluş”…

Dacă la primul volum mă gândisem la „urban art”, la „guerrila art”, aici, în poemul „film” şi nu numai, parcă o dă şi în „pop art” (cu trimitere exactă la Harry Potter, p.38), „street art”, „internet art”. Chiar şi C.F.R. art – „trenuri” (p. 37): „ce dacă suntem pe aceeaşi linie/ trenul tău e tânăr,/ voios, electric,/ nici nu scoate fum// locomotiva mea se grăbeşte/ pun pe foc cărbuni:/ braţele, văzul, auzul// dar nu te mai ajung/ nu te mai prind/ nicicum”.

Aparentul minimalism (sau poate chiar autentica mimare a acestuia) se îmbină însă cu texte care-şi pun de formă fracul temelor grave, autorul jonglând „vâjhaţ”, cu „deatheaterşi”… literari. A se vedea… „una cu pământul” (pp. 39-40): „am să mă fac una cu pământul/ când am să cobor un metru şi ceva/ să fac pluta în beznă// prin lespezi şi cutii de lemn/ am să cânt ca o chitară clasică/ rezonând prin cernoziom// gura mea îşi va mărturisi păcatele/ furnicilor mici, urechelniţei,/ viermilor adunaţi la ospăţ// ploaia o să mă spele pe picioare/ aşa cum obişnuiai tu, tânără/ şi eu o să mă-ntorc pe o parte fericit/ cu oasele sclipind de curate// una cu pământul voi ţine în piept/ seminţele, miejii, răsadurile/ ce vor umple mereu câmpul verde// câteodată o să mă-nvelesc/ când o să se facă năprasnic de frig/ cu fiece strigăt/ pe care-am să-l strig”.

Imediat, autoironia contribuie la schiţarea lumii de flirt continuu cu virtuala realitate a partenerilor/ prietenilor de… internet. Este vorba de poemul „varză” (p. 41). Motive ale filmelor horror, cu zombi par exemple, reapar în „sub alee”, dar nu sunt nota dominantă a cărţii. Poate mai degrabă poemul „cui” (p. 51): „nici amăgirile nu mai funcţionează/ cuvintele doar mai încearcă să piloteze/ existenţa mea disparată// cui să-i explic să-i fac o schiţă/ să-i arăt cum/ mă umplu eu de frunze de talaş/ cum mă umplu de vată”. În contrast cu efervescenţa poemelor sale de dragoste în care se văd cum bătăile inimii scriu pe monitor (la terapie intensivă) numele ei misterios, de nedezvăluit…

Între un Casanova meloman şi un călugăr shaolin, existenţa lirică a pacientului oscilează! Bolnav de poezie, nu mai bea, nu mai mestecă, se stinge (!) – „fug” (p. 61 – fragment): „carnea mea se consumă iute/ pielea mea se-ntinde ca o iurtă/ gândul meu înalţă un iglu;// fug de la naştere, fug din regn/ mă retrag/ fug din rasă”. Fuga sa este însă… metaforică! Este de Dragon melancolic, nostalgic, jelind cum ştie el, plângând de schimbă gradul de salinitate al oceanului planetar! (p. 63). Este, ce mai, la deal, la vale, un pericol public, numai bun de dat spam şi de raportat pe… messenger!

Evident, din partea poeziei „tari”, care ştie să aprecieze „o apocalipsă personală”, ştie să guste o inimă „ca o pernă cu bolduri”, dar care şi înţelege că este în mare pericol să fie ţintuită, răpită, „pescuită” de un maniac care se poate arunca pe fereastra browserului în căutarea unei second life!

Da, poezia „bună, dar bună” ştie că este „alarmă în rai” (raiul messengerului şi nu numai!) când este… atinsă!

Că este în pericol să fie prinsă într-o carte din care nu poţi ieşi decât prin citire! Şi e mare păcat ca frumuseţi precum cele din texte precum „pilot”, „pizzicatto”, „portugal” ori „în fine” (poemele de final) să rămână închise (numai) între nişte coperte, între nişte cuvinte…

Articolul precedent
Cum poate „urla” a pustiu şi-a oroare Scriitorul… / A. G. Secară
Articolul următor
Versuri româneşti din diaspora americană / Octavian Curpaș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu