Absența masivă de la vot cu prilejul alegerilor parlamentare din 11 decembrie 2016 a reprezentat un protest împotriva furtului „democratic” și o declarație de război împotriva minciunii, date fiind încercările anterioare eșuate de a schimba din interior sistemul: referendumul din 2009, deși indicase clar dorința populară de a se reduce semnificativ numărul de parlamentari (adică de potențiali corupți ai puterii), este și astăzi ignorat. Ar fi fost încă un vot acordat listelor electorale înțesate de tot felul de nefrecventabili. S-a creat astfel o cumplită majoritate parlamentară și guvernamentală pesedistă care a adoptat în regim de nocturnă urgență și în deplin acord cu programul electoral tradițional al PSD ordonanța nr. 13, relaxând standardele punitive ale abuzului în serviciu atât de mult, încât funcționarul public ar fi putut abuza mult și bine de serviciul său și de averea țării până să se vadă condamnat. Motivația vulgară a acestui atac împotriva justiției și a luptei anti-corupție a fost asigurată de procesele penale cărora trebuiau să le facă față nu puțini și mai ales nu lipsiți de importanță membrii ai PSD, ca și de condițiile dificile în care trebuia practicat abuzul în serviciu. Lipsa de predictibilitate legislativă generată a pus în pericol parcursul integrării europene a României. În consecință, românii cu discernământ au ieșit în stradă cu sutele de mii să protesteze, iar Guvernul și-a avortat ordonanța în scandările și uralele străzii.

Manifestațiile au încălcat spontan reguli și legi. Ne-am lepădat spontan de o democrație legislativă din care prea mulți ne-aleși ai neamului își făcuseră camion pentru cărat România la bucată și am rămas doar în democrația morală și spirituală. În stradă se scanda în numele legitimității apriorice a albului de a fi alb, pe când cei contestați dezavuau aceste scandări în numele pretenției că votul electoral obținut democratic le-ar fi dat dreptul de a sfida nu legile, ci însăși evidența. Ecuația care, integrând legitimitatea politică și îndreptăţirea / legitimitatea morală, face posibilă democrația era în pericol de a pierde elementul moral și a degenera în dictatură / arbitrariu: împotriva bunului simț, a adevărului, a binelui, a frumosului. În dictatura democratică este ilegal să-ți exprimi spontan nemulțumirea politică în stradă, să proiectezi cu lasere lozinci anti-guvernamentale pe fațadele clădirilor, să desfășori banere uriașe cu aceleași lozinci, să înalți drone (eu nu am văzut pe nici unul din ambalajele acestor jucării avertismentul că posesorul ar avea nevoie de aprobare de la Poliție pentru a le înălța), să te exprimi „defăimător” despre ne-aleși (pe vremuri, primul om al țării era înjurat în gura mare de oamenii care mergeau la lucru doar la primele ore ale dimineții, când soarele nu apucase încă să răsară, iar străzile erau cufundate în beznă), dar este în schimb legal să câștigi alegerile pe baza unor promisiuni nerealiste, reductibile în cele din urmă la un plus de hrană zilnică / la un plus de iluzie, și să faci legi antidemocratice doar pentru că ai câștigat alegerile. Cum e posibil așa ceva? Guvernele PSD și-au tot prăsit electoratul necesar perpetuării „speciei” prin învățământul „de masă”, al cărui scop, prin selectarea continuă a acelora care nu se lasă omogenizați, este tocmai obținerea masei sociale cât mai omogene. „Masa” rezultată, atâția ani ignorată și disprețuită, se răzbună la vot, unde își ștampilează promisa bucată de „carne” fără să observe de decenii că viața însăși capătă astfel valoarea unei cantități de „carne”, și aceea mai mult desenată pe cutia goală a actului electoral. O cutie care le aduce bucurie, pentru că e „gratis” și bună de pus cartofi în ea.

Din nefericire, guvernele PSD ajunse în fruntea României reprezintă oligarhii ale lipsei de educație, prin urmare ale prostiei politice direct proporționale cu șansa oligarhilor de a-și impune bunul plac. Ei bine, în acest sistem ne-am hrănit totuși speranțele, ca pe niște „copii” crescuți cu greu, morți uneori înainte de vreme. Iar când Președintele a sunat alarma, cei care în ciuda sistemului rezistaserăm pe poziții am ieșit în stradă, așa cum te-ai năpusti în camera copiilor la auzul unor zgomote suspecte: adevărul, binele, frumosul, care ne bucurau și ne dădeau puterea să sperăm, erau în pericol. Președintele s-a adresat Guvernului, cam așa: „Nu e nici bine, nici frumos, să se pretindă, de la cea mai înaltă tribună a țării, că negrul este, de fapt, alb”! Într-adevăr, nu e bine. Orice relație cu realitatea ar sfârși atunci reglementată prin legi, și reguli, până ce limbajul oficial, fără de care nimeni nu ar mai avea dreptul de a exista în societate, ar „înghiți” întreaga realitate, până când a folosi alte cuvinte despre realitate decât cele reglementate oficial ar fi o crimă de Stat. Deci, dacă nu am fi ieșit în stradă, ce am mai fi găsit dincolo? O lume în care dreptul de a invoca evidența ar fi fost arestat, în care am fi orbecăit prin bezna limbajului de lemn la lumina câte unei cărți, ca înainte de ’89? Când întunericul se scurge în negre șuvoaie din gura guvernului PSD generând o realitate holografică, mincinoasă, care ne acoperă și de care nu poți scăpa odată pornită prin vot gura infernală, trebuie să o scoți cumva din priză, să îi retragi, cel puțin moral, votul acordat, să reacționezi ca un organism rănit împotriva celor care ți-au cauzat rana și împotriva factorilor care o întrețin. Totuși, cu toată urgența, reacția ieșirii în stradă a sute de mii de români a produs uimire: cine mai stă astăzi pentru adevăr, bine frumos, pentru aceste „copilărești” idealuri?! Ne-am mirat de noi înșine, în timp ce jurnaliștii străini ne ridicau în slăvi numindu-ne eroi. Și pe bună dreptate, căci, înainte de a fi idealuri filosofice, acestea rămân idealuri politice.

Tonele de proteste (Alooo! V-am prins furând din casă! Nu mai puteți pretinde să conviețuim!) au produs tone de aroganță agresivă din partea Guvernului (Suntem în dreptul nostru, Constituția ne dă dreptul, facem ce vrem pentru că suntem aleși, în timp ce voi, care nu ați fost la alegeri, nici măcar nu existați, protestele voastre sunt la fel de legale ca acelea ale unor duhuri!). În dimineața de 7 februarie, Johannis a servit Parlamentului nemulțumirea fiartă șase zile în cazanul mulțimii cu titlul „Voi ați făcut-o, voi s-o-nghițiți!”. Parlamentul a refuzat produsul și i-a întors spatele. Ne-au întors spatele. Nu Preşedintele a divizat poporul reacționând în fața atacului tribal la adresa democrației din partea guvernanților, ci ei au făcut-o prin această replică la scârba noastră de a-i mai vota pe 11 decembrie. Departe de a-și corecta caracterul abuziv, ne-au sfidat. Ne-au dat a înțelege că, la o adică… noi suntem aceia care am merita să fim, încă o dată, ca în anii 50, reeducați. Câteva milioane, reprezentați de acești falsificatori de evidențe în numele dreptului la „carne”, au întors spatele câtorva milioane, reprezentați de un președinte, în numele dreptului lor la adevăr. Cu toate acestea, în seara de 8 februarie, tot prin intermediul Președintelui, am încercat un pas spre împăcare. Am mers (??) în mijlocul celor care ne cereau demisia în fața Palatului Cotroceni. Și am privit în față, încă o dată, forța întunecată a PSD-ului: sunt oameni cărora li s-a inoculat încă de pe vremea lui Ceaușescu că ceea ce își doresc cel mai mult este „liniștea”, care, cu douăzeci de ani în urmă, clamau nevoia de liniște întâmpinând cu lacrimi de bucurie hoardele minerești care aveau să-i „măture” pe studenții din Piața Universității cu bâtele, sunt oameni tineri chiar, cărora li s-au inoculat prin televizor aceleași „idealuri” inumane. „Linișteee!” – urlau și acum atât de cumplit, agitându-și brațele de parcă ar fi vrut să ni-l rupă în bucăți pe Johannis, încât urletul le-a fost mixat cu deplin succes pe fundalul unei piese heavy metal care poate fi ascultată online: https://www.youtube.com/watch?v=so0UJHiCRrk. Pe mine m-au zguduit în convingerea că nu ne tragem din maimuță. Însă totul e să nu ne lăsăm copleșiți de oroare. De pildă, un suflet caritabil scrie așa Președintelui pe facebook despre isprava de a fi încercat un dialog imposibil: „Bine că ați fost și pe la ei, că stăteau singurei acolo! Pesediștii nu i-au vizitat absolut deloc! Și, ca niște copii neiubiți, maltratați și mințiți, s-au manifestat foarte zgomotos! În mod inconștient, ei s-au bucurat…” Da, inconștient, s-au bucurat de apropierea acelui om calm, care-i întreba cu ce le poate fi de folos. Dar frica i-a împiedicat să reacționeze altfel decât violent, frica dobândită inconștient în sistemul de educație care i-a învățat că „pâinea cea de toate zilele” se referă efectiv la pâinea „dată” lor cu semnătura politrucului de serviciu, care i-a învățat să atace furios pe oricine contestă chipul imprimat în coaja acestei pâini – Hristos să fie, l-ar răstigni! Bieți oameni intrați pe contrasensul democrației, zbierând ”Jos Președintele”, dovedindu-și încă o dată analfabetismul politic, victime ale sistemului care i-a transformat în ceea ce noi toți eram meniți a ne transforma: într-o masă de manevră, într-un mortar. De partea cealaltă, în Piața Victoriei, s-au împărțit și s-au înmulțit adevărul, binele, frumosul, „pâinea noastră cea de toate zilele”, ca să rezistăm cu câte o pancartă, așa cum altădată grecii ieșeau în agora cu câte o idee, să întreținem dialogul despre valori și democrație, despre libertate și idealuri, într-o stare permanentă de revoltă, semn indubitabil al vieții, împotriva întunericului. Suntem deja în martie și protestele continuă în sprijinul acelor instituții și a acelor oameni care, pentru că și-au făcut un crez din a lupta pentru o democrație demnă, sunt atacați continuu cu mijloacele democrației (prea vag). Ceea ce părea un test de moment al capacității noastre de reacție, ca popor, își vădește caracterul perpetuu, ca parte a războiului (??) pentru păstrarea privilegiilor libertății. Suntem provocați în arena încă democratică, acolo unde, confruntați cu lovituri la limita regulamentului, trebuie să răspundem doar cu violența pașnică a prezenței și a protestului nostru. Îndată ce am renunța să trecem prin corzile ringului, în arenă, spațiul democrației noastre s-ar transforma în spațiul „democrației” lor.