Ritualul luptei politice interpretat din paradigma „lumii vrăjite”ca Weltanschauung / Marian Dumitru

Binele şi răul în lupta politică. Cum ar arăta lupta politică dacă ne-am propune să o descriem apelând la structura şi personajele basmelor? Ar fi candidatul X Zmeul Zmeilor, iar candidatii Y și Z ar fi Făt Frumos şi Harap Alb? Sau rolurile ar fi inversate? Dincolo de disputa atribuirii rolurilor, un lucru este cert: încleştarea pe viaţă şi pe moarte dintre forţele binelui şi cele ale răului s-ar potrivi foarte bine, ca mod de discurs, pentru a descrie lupta politică. Astfel, personajele politice par scoase din cărţile de basme.

Să fie acesta doar un exerciţiu de imaginaţie sau e de fapt o descriere a unei realităţi ce poate fi observată empiric? Există suficiente argumente pentru a înclina către cea de-a doua variantă. Campaniile electorale par construite nu pe un discurs raţional, ci, mai degrabă, ele pun accentul pe persuasiunea de tip emoţional a publicului. Astfel, contracandidatul este un „duşman”, nu atât al celui care candidează, dar şi al întregului popor, este personificarea răului. Şi cu cât ne e prezentat în culori mai sumbre contracandidatul, cu atât mai luminos pare cel ce i se opune. Lupta politică devine astfel o încleştarea determinantă între forţele binelui şi cele ale răului; alegătorul nu mai votează pentru un program politic, el simte pe umerii săi atârnând o responsabilitate mai mare: aceea a salvării neamului de la un iminent dezastru. Lupta politică e mutată pe tărâmul basmului.

Teza prezentului texteste că acest fel de a vedea lupta politică nu se limitează doar la cei care orchestrează campaniile electorale, ci este propriu electoratului. Mai exact, pentru cetăţeanul de rând, lupta politică pare să se desfăşoare în logica unei paradigme antagonice, specifică basmului. În câteva cuvinte, aceasta viziune antagonică poate fi formulată astfel: răului absolut i se opune binele absolut. Din păcate, o astfel de abordare este păguboasă; ea nu reflectă nici pe departe subtilităţile realităţii politice şi ceea ce e mai rău: aduce cu sine un nivel de aşteptare mereu prea optimist faţă de cei care urmează să vină la putere. După alegeri, inevitabil, optimismul se schimbă în scepticism şi apoi în pesimism, rămânând astfel deschis drumul pentru o viitoare încleştare politică. Se intră,deci, într-o spirală a autoamăgirii, ce duce în final la lehamite şi la absenteism de la vot.

Vina e atunci aruncată pe politicieni şi pe întreaga clasă politică; însă, în realitate, problema este la nivelul alegătorului, sau, mai bine zis, la modul în care el vede lupta politică: ca o încleştare desprinsă din paginile basmelor.

O schimbare a acestei viziuni este necesară, însă dificilă. Şi asta deoarece, concepţia individului referitoare la lupta politică e doar o simplă manifestare a unui proces de natură psihică, mult mai complex. Acesta poate fi sintetizat prin sintagma: „lumea vrăjită”ca Weltanschauung. Aşadar, perspectiva individului asupra luptei politice ca o încleştare specifică basmului este, în acest context, o simplă ipostaziere, doar una din o seamă de manifestări observabile ale unui proces psihic mult mai subtil; e un marker, la fel cum febra e un marker al unei afecţiuni, mai complexe. Atunci când se doreşte ameliorarea stării pacientului, se recomandă să se ţină cont de afecţiunea ce are ca efect febra, nu doar de febră. În concluzie, pentru a îmbunătăţi maniera în care individul se raportează la activitatea politică, este util să avem în vedere cauza şi nu efectul, procesul psihic şi nu doar unul din felurile în care el se manifestă.

În cele ce urmează voi încerca să explic acest concept al „lumii vrăjite” ca weltanschauung.

Voi argumenta pentru o perspectivă antropologică inedită din care putem privi viziunea individului referitoare la lumea în care trăieşte. În centrul argumentării se va afla un concept aparent simplu şi anume: „lumea vrăjită”.

Consider că, intr-o oarecare masura, individul uman se naşte, trăieşte şi moare într-o „lume vrăjită”, într-un univers al basmului. Această afirmaţie nu trebuie tratată atât ca o generalizare de natură descriptivă, cât mai degrabă ca o observaţie a felului în care individul vede lumea şi a modului în care el se raportează continuu la ea. Cu alte cuvinte, individul se va comporta şi va acţiona conform acestui mod de a vedea lumea ca univers al basmului.

Nu există nicio legătură între acest conceptşi cel al „dezvrăjirii lumii” propus de Marcel Gauchet. Acesta interpreta modernitatea ca un astfel de proces de dezvrăjire a lumii. Dacă, totuşi, ar trebui să efectuez o raportare la ideea lui Gauchet, va trebui iniţial să aplic o distanţare în termeni de paradigmă. Astfel, dacă, noţiunea de „dezvrăjire a lumii” îşi propune să explice o contingentă istorică, socială, culturală şi anume modernitatea, și anume „lumea vrăjită”,  Weltanschauung; e un termen ce încearcă să descrie felul în care individul vede lumea, un concept independent de orice contingentă istorică, socială sau culturală. Ţine de o observaţie empirică referitoare la natura umană – atât pentru un primitiv, cât şi pentru omul contemporan, fie el aborigen australian sau român. Mai mult decât atât, din interiorul acestei viziuni, noţiuni ca „modernitate”, sau „post-modernitate” sunt superflue, fără miza. Cu alte cuvinte putem concluziona că, deşi unii gânditori încearcă să surprindă conceptual o oarecare tendinţa de „dezvrăjire” a lumii, în realitate, la nivel fundamental, omul trăieşte încă într-o „lume vrăjită”.

În continuare voi detalia cu privire la modelul teoretic descris.

Încă de la naştere, copilul pătrunde într-o lume care i se prezintă a fi vrăjită. El începe să cunoască lumea, universul, prin intermediul basmelor ce i se spun. I se spun poveşti. În ambele sensuri. Atât în sensul propriu-zis, în care i se prezintă un set de naraţiuni bine închegate, prin care copilul este introdus unor concepte paradigmatice cum ar fi dihotomia bine-rău, sau frumos-urât, o anumită scară a valorilor şi o anumită tipologie fixă a personajelor; dar şi într-un alt sens, în care lui i se spun de fapt minciuni. Lumea este prezentată în mod edulcorat: tragediile sunt depăşite uşor, finalul este mereu sub formă de „happy-end”, binele învinge mereu, iar răul este pedepsit. Lumea basmului este, de fapt, un univers simplificat, cu regul fixe, imuabile, în care răul e rău, binele e bun, nu există subtilităţi, nu există gri, nu apar surprize. Trebuie doar să cunoşti aceste reguli şi să le respecţi pentru a izbândi mereu. În această lume, un observator atent va distinge întotdeauna, fără prea mare greutate, aspectele pozitive de cele negative.
Copilul este astfel păcălit cu privire la adevărata faţă a lumii în care a intrat; lui nu i se spune că aşa este lumea basmului, ci că aşa este lumea. E amăgit. Pentru că oamenii nu sunt, în realitate, ori buni ori răi, binele rareori învinge, tragediile pot fi fatale şi nici nu există un set de reguli pe care dacă le cunoşti şi le respecţi poţi depăşi orice obstacol. Şi, în fine, nu tot ce pare bun este cu adevărat bun; la fel- nu tot ce pare rău este chiar rău. Realitatea nu e deloc atât de simplă, în doar două culori. Iar a aplica în orice situaţie raţionamente dihotomice te va conduce de multe ori la concluzii nu tocmai conforme cu adevărul.
Probabil cea mai mare mistificare are loc cu privire la însuşi sensul existenţei. În realitate, antropologic vorbind, viaţa nu are un sens, un înţeles superior. Poveştile au rolul tocmai de a identifica şi de a sublinia un astfel de sens al vieţii omului. Dacă o sete după un sens în viaţă ţine de însăşi natura umană, nu este locul de a dezbate în această lucrare.
Copilul creşte, astfel, într-o lume vrăjită, în care lucrurile sunt mai mult decât aşa cum ne apar, în care realitatea poate fi oricând un mediu prielnic elementelor extraordinare, magice. Dacă nu este cuminte, Baba-Cloanţa va veni şi îl va lua; dacă pune dintele căzut sub pernă, Zâna Măseluţă îl va răsplăti; dacă nu îşi spune rugăciunea, Dumnezeu îl va pedepsi; dacă minte, îi va creşte nasul. Toate aceste situaţii reprezintă la fel de multe ingerinţe ale extraordinarului în viaţa obişnuită. Iar ele sunt prezentate nu ca posibilitate în latentă, ci ca certitudine logică de forma: dacă a, atunci b.
Însă nu trece mult şi la un moment dat, apare îndoială în mintea copilului. El poate observa, spre exemplu, că multe din ameninţările de mai sus nu sunt urmate de nimic magic. Şi atunci apare îndoiala. „Dacă ceilalţi nu-mi spun adevărul? Dacă, de fapt, lucrurile sunt exact aşa cum par?!” Din acest moment, cel două tendinţe, deşi antagonice, vor coexista. Se înşeală cei care văd aici sfârşitul „lumii vrăjite” ca weltanschauung, cei care cred că îndoiala va câştiga bătălia. Este evident puţin probabil că cineva se va delimita radical de ceea ce i s-a spus şi a ajuns să creadă referitor la lume, doar în baza unei bănuieli. Însă nici bănuiala nu va fi îndepărtată doar pentru că vine în contradicţie cu o viziune inculcată despre lume. Deznodământul acestui conflict nu este atât de aproape şi voi încerca să argumentez în cele ce urmează.
Astfel, există diverse interpretări referitoare la motivele pentru care copiii se joacă „de-a poveştile”, poate cea mai răspândită fiind aceea, cu o vădită coloratură etologică, pentru care copiii atunci când se joacă, de fapt se antrenează pentru situaţiile de mai târziu. Comparaţia care se face este cu diverse animale, care atunci când sunt pui se luptă în joacă, veritabil antrenament pentru bătăliile sângeroase pentru supravieţuire de mai târziu. Nu intenţionez să infirm această teorie. Propun, însă o altă interpretare, cu un caracter complementar, cel puţin a jocului „de-a poveştile”: atunci când se joacă, de fapt, copilul afirmă şi demonstrează (bineînţeles, în primul rând, sieşi) existenţa „lumii vrăjite”. La un nivel metaforic, simbolic el prezintă lumii (şi lui însuşi) dovada irefutabilă că realitatea este aidoma basmului. Îndoiala de mai devreme nu mai are nici un rost în aceste condiţii. Iată, cu sabia de lemn el, eroul, se lupta cu balaurul, deci balaurul există. La fel şi eroul… Logica elementară! Lumea continua să fie una vrăjită.
Ar mai trebui adăugat aici încă un adevăr referitor la copilul care se joacă: în realitate, doar noi considerăm şi numim activitatea lui ca o „joacă”, însă ceea ce face el este întotdeauna o activitate veritabilă, nu o copie, nu o glumă, nu o joacă. Copilul când se joacă „de-a lupta cu balaurul”, el chiar se lupta cu toată responsabilitatea şi seriozitatea cu acel balaur. Copiii sunt mult mai serioşi decât îi văd adulţii, sau parafrazând un întreg curent în psihologie: „children are just little adults”.
Ineluctabil, însă; îndoiala se va strecura din nou. Întregul proces ce surprinde această schismă a concepţiei referitoare la lume ca univers al basmului merită o atenţie deosebită şi un studiu dedicat. Deocamdată e suficient să cădem de acord asupra însăşi existenţei conflictului, cel puţin la vârsta copilăriei.

Am stabilit, deci, că în om se duce o luptă între a crede şi a nu crede în „lumea vrăjită”, iar opinia generală e că odată cu trecerea timpului, bătălia e câştigată de latura care nu crede. Conform acestui punct de vedere, individului îi „vine mintea la cap”, el nu mai crede în Moş Crăciun. Are loc un proces de „dezvrăjire” a lumii. Eronat. Consider că acest proces are loc, însă doar la nivelul aparenţelor. „rămâne activă, dar ea cade (sau urcă) la un palier al subtilităţilor şi-l însoţeşte pe individ de-alungul întregii sale vieţi. Cred că ratăm mult din înţelegerea motivelor reale ale unor acţiuni pe care indivizii le fac şi eşuăm în a face predicţii referitoare la acţiuni viitoare, tocmai pentru că nu luăm în calcul şi acest „joc secund” pe care îl face gândirea umană. Însă, a considera acest joc secund ca singurul joc e o eroare la fel de mare cu a nu-l lua deloc în considerare. A susţine că omul trăieşte într-o lume a basmului e la fel de greşit cu a spune că omul trăieşte într-o lume dezvrăjită. În realitate, cele două feluri de a vedea lumea coexistă într-un mod paşnic sau mai puţin paşnic, în fiecare individ. Putem identifica markeri ai viziunii dezvrăjite, la fel cum putem indentifică markeri ai viziunii „lumii vrăjite”.
Pornind de la această asumpţie, a persistentei „lumii vrăjite” ca viziune asupra lumii, într-o mai mare sau mai mică măsură în fiecare dintre noi, un observator atent va putea lesne observa anumiţi markeri de identificare ai respectivei viziuni în diverse domenii ale vieţii.

Să luăm un prim exemplu la îndemână: superstiţiile. Nu copiii sunt superstiţioşi, ci adulţii, cei care în mod tradiţional sunt văzuţi ca actori raţionali. Însă, cât de raţional este, de exemplu, să nu-ţi împărtăşeşti planurile cu nimeni, de teamă că „dacă îţi spun, nu se va mai întâmpla”? Cât de raţională e decizia unui angajator care amâna cu o zi plata salariilor deoarece „lunea nu se dau bani, pentru că vei sărăci”? Cred că ne putem situa mai aproape de înţelegerea acestor comportamente, dacă ne vom asuma metoda de lucru enunţata mai sus şi vom concluziona: şi superstiţiile pot fi interpretate ca un marker al „lumii vrăjite” ca Weltanschauung. Când dai vina pe un element daimonic pentru un eventual insucces personal, când pui eşecul unei acţiuni pe seama supranaturalului, în loc să îţi asumi vina, atunci dovedesti că argumentezi din interiorul paradigmei concepției generale despre lume și viață amintite.

Tot în această categorie a markerilor intra ritualurile, sentimentul şi trăirea religioasă, și – de ce nu? – şi apetenţa pentru filmele artistice. Toate acestea pot fi văzute ca manifestări ale unei viziuni în care lucrurile sunt „mai mult decât ceea ce par”.

Felul în care individul percepe lupta politică constituie şi el un marker al „lumii vrăjite” ca Weltanschauung.

Apoteoza răului vs. Binele suprem… Lăsând la o parte modul de a argumenta filosofic şi simplificând la maxim, asumându-mi anumite riscuri pe care le implica orice generalizare, voi spune: din anumite motive, explicabile, cetăţeanul de rând este înclinat să vadă lupta politică sub forma unei încleştări între forţele binelui şi ale răului. Forma specifică pe care o ia această viziune are forma următorului raţionament: „cu cât e oponentul favoritului meu mai malefic, cu atât favoritul e mai aproape de idealul pozitiv”. E un raport de proporţionalitate directă: cu cât o parte se poziţionează mai departe pe axa răului, cu atât cealaltă parte se va poziţiona similar pe axa binelui.

După cum am stabilit în capitolul precedent, putem vedea acest mod de a judeca lupta politică drept unul din markerii unei paradigme de gândire mai complexe, pe care am numit-o „lumea vrăjită” ca weltanschauung. Un prim argument în favoarea acestei teze vine din însuşi felul în care sunt concepute campaniile electorale. Accentul nu cade pe enumerarea argumentelor pe care platforma program le conţine, decât în aparenţă. În realitate munca grea se duce la conturarea contracandidatului ca un personaj malefic. Se ajunge astfel la situaţii absurde, uşor comice, în care un personaj politic este portretizat ca fiind rău, de dragul răului. El este atât de malefic încât nu are nevoie de alte motive pentru a fi malefic decât simpla plăcere de a fi malefic. Nu mai insist asupra discuţiei despre conceperea şi evoluţia unei campanii politice, deoarece un alt aspect este mai interesant.

De ce se alege o astfel de strategie? Răspunsul este evident: deoarece ea dă roade. Răspunsul la întrebarea de ce dă roade este, însă, mai puţin evident. Sunt posibile mai multe răspunsuri. Cel pe care îl propun eu este următorul: această strategie da rezultate deoarece ea confirma şi deci întăreşte o concepţie deja inculcata în individ. Iar această concepţie este exact „lumea vrăjită” ca weltanschauung. Nu campania politică schimba mentalitatea alegătorului, mai degrabă campania politică este dictată de mentalitatea alegătorului, pe care astfel o confirmă şi o întăreşte.

Deşi această strategie, ce face apel la latura emoţională şi mai puţin la cea raţională, are şanse ridicate de a aduce victoria în alegeri, totuși, pentru cetăţeanul de rând instalarea confortabilă în această paradigmă de gândire se dovedeşte a fi păguboasă. Datorită speranţelor nejustificat de mari pe care alegătorul şi le pune în cel pe care îl votează, după alegerea acestuia, urmează deziluzia. Nimeni nu este atât de bun pe cât se promitea şi pe cât se credea. Nimeni nu poate fi atât de bun…

Practica politică ne arată că actorii politici nu pot fi încadraţi simplist în tabăra oamenilor buni sau în cea a oamenilor răi.

Astfel, proaspătul ales, eroul de ieri devine „zmeul” de mâine. Şi din nou, cel ce i se va opune va fi perceput ca un Făt-Frumos ce va salva ţara. Această mişcare continuă la nivelul preferinţelor electoratului poate fi bine observată în Statele Unite ale Americii. Pe măsură ce trece timpul, preşedintele devine din cel mai iubit american cel mai detestat american. Spre sfârşitul mandatului apar şi etichetele de forma: cel mai slab preşedinte din istoria Americii. În acest timp, contracandidatul este împins, ca printr-un mecanism, către extrema opusă: el e salvatorul aşteptat, mesia, omul providenţial. În preajma alegerilor, popularitatea lui explodează şi devine omul cel mai iubit al Americii. Şi ciclul se repetă.

Aceeaşi paradigmă de gândire o regăsim şi în România: Ceauşescu, răul suprem, a fost înlocuit de „salvatorul naţiunii” („Frontul Salvării Naţionale” nu a fost întâmplător numit așa), Ion Iliescu. Devenit apoi şi el indezirabil, a fost înfrânt de „omul lui Coposu”, de eroul intelectual Emil Constantinescu. În timp, acesta a devenit „Ţapul”, şi Iliescu, proaspăt curăţat ca imagine, i-a luat locul.

Vadim Tudor, cel care a fost la un pas de a deveni preşedinte, marşase pe exact acelaşi discurs: Vadim- omul providenţial, cel care îi va mitralia (la propriu) pe corupţi şi hoţi. Iliescu a devenit „cucuveaua de la Cotroceni”, iar lupta pe care a dus-o Traian Băsescu cu această „fosilă comunistă” este poate cea mai elocventă exemplificare a teoriei luptei politice văzută din paradigma „lumii vrăjite”. Din păcate, puţini îşi mai amintesc astăzi dimensiunile urieşeşti la care a fost ridicată personajul Traian Băsescu în acea luptă electorală. Acea încleştare sta cel mai bine ca exemplu pentru teoria enunţată mai sus. Deși contracandidatul lui Băsescu atunci nu a fost Iliescu, lupta cu el s-a dus. Cu adevărat a fost o luptă între „Zmeul-Zmeilor” şi „Făt-Frumos”, între „Apoteoza răului” şi „Binele suprem”. Fără niciun scrupul, aproape întreaga presă a jucat atunci pentru partida lui Băsescu. Totul era permis, deontologia nu era încălcată, deoarece aveam de-a face cu o situaţie de forţă majoră, însăşi salvarea neamului era în joc şi să lupţi alături de „Salvator” era mai presus de etica imparţialităţii.

Cât de mult s-a schimbat situaţia catre finalul celui de-al doilea mandat! Astfel „cel mai iubit dintre români” a devenit „cel mai slab preşedinte din toate timpurile”. „Eroul democraţiei” a devenit „Dictatorul”.

Ascensiunea vremelnica, dar nu mai puțin „de poveste” a lui Dan Diaconescu poate fi explicată tot prin strategia sa de a se poziţiona ca „singur împotriva tuturor” – ipostazăeminamente eroică. Despre Gigi Becali nu voi discuta, mă voi rezuma la a spune că în cazul său „lumea vrăjită” este covârşitor dominantă, în detrimentul concepţiei „dezvrăjite”.

Un observator atent va observa cât de bine se muleaza construcțiile USR și PLUS pe paradigma lumii basmului. „Salvarea” nu mai este doar un deziderat ținut în obscuritatea discursului politic ci e scos la lumină chiar în denumirea partidului. Făt-Frumos duce lupta la vedere, împotriva „ciumei”.

În loc de încheiere. Am argumentat în favoarea unei perspective duale în ceea ce priveşte viziunea individului referitoare la lume. În fiecare dintre noi coexistă o viziune a lumii „dezvrăjite” şi una a „lumii vrăjite”. Felul în care cetăţeanul se raportează la lupta politică poate fi explicat cu ajutorul acestei teorii. Concluzia la care ajungem este că răul nu sta atât la nivelul clasei politice, cât la nivelul percepţiei pe care oamenii de rând o au despre clasa politică.

În final, propun o concepţie alternativă, fara pretenția de a reflecta realitatea, ci doar de a demonstra ca pot exista concepții diferite. În cultura anglo-americană este întâlnită următoarea zicală: „fight fire with fire”, în timp ce românul spune: „cui pe cui se scoate”. Pe scurt, aplicând această mentalitate la maniera în care judecăm lupta politică, ajungem la următoarea concluzie: cu cât un candidat e mai rău, cu atât mai rău trebuie să fie contracandidatul sau, pentru a câştiga bătălia. Regulile jocului sunt aceleaşi pentru ambele părţi, aşadar cel ce vrea să câştige, trebuie să lupte cu armele celuilalt şi să fie mai bun în manevrarea lor. Răului suprem i se va opune, aşadar, un rău „şi mai suprem”…

„Oamenii noi” vor fi fiind la fel de răi ca oamenii vechi…

Pesimistă alternativă.

Însă, nimic nu împiedică un critic să afirme că şi această perspectivă asupra luptei politice poate fi interpretată din aceeaşi paradigmă a „lumii vrăjite” ca Weltanschauung. Doar basmul de origine diferă. Şi asta nu poate fi decât îmbucurător.
Teoria rezistă.

Groblacher Alex, Comunicare politica. O abordare practică, o publicatie a Fundatiei Konrad Adenauer, Bucuresti, 2004, p. 101.


Articolul anterior
„Sfidarea” vieții individuale de către Univers ca premisă pentru o spiritualitate „colectivă” / Ovidiu Nedu
Articolul următor
Pledoarie pentru maimuță / Codrin Vasiloancă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu