Românii extracarpatici, după 1241, au fost, în parte cel puţin, sub dominaţia Hoardei de Aur. Poziţiile maghiare din exteriorul arcului carpatic căzuseră şi despre reluarea lor nu putea fi vorba, fără a risca o ripostă mongolă. Dependenţa românilor nu era altceva decât plata tributului, mongolii neavând detaşamente la Dunărea de Jos. În Oltenia, se pare, că autoritatea maghiară nu dispăruse, Litovoi şi Seneslau fiind integraţi într-o alianţă antimongolă, în calitate de vasali[1].

Unde era limita dintre cele două sfere de influenţă e greu de spus, e posibil Oltul,[2] dar nimic sigur nu există. După instalarea lui Noghay la Dunărea de Jos autoritatea lui se va întinde până la Severin, imixtiunea lui în treburile Vidinului fiind elocventă.[3] Putem vorbi însă de o întindere a autorităţii mongole în zona Poţilor de Fier după 1285, în vreme ce în intervalul 1272-1282[4] s-a consumat cunoscutul episod al lui Litovoi şi Bărbat[5] Intervenţia hotărâtă a regalităţii maghiare indică faptul că Noghay nu se apropiase suficient de mult pentru ca riposta să nu aibă loc, în acelaşi timp se observă deplasarea mongolilor de-a lungul Dunării, fapt ce a încurajat, probabil, acţiunea lui Litovoi.

În ultimii ani ai sec. XIII Noghay se va desprinde total de autoritatea de la Sarai, batând, în atelierul de la Saqci (Isaccea), monede, de regulă  imitaţii ale monedei mongole curente[6].

Toqtai, hanul legitim, intervine să remedieze situaţia, este învins în 1297-1298, dar revine şi-l învinge pe Noghay, care şi moare, în 1299-1300, lupta purtându-se între Nistru şi Nipru. Fiii lui Noghay vor rămâne la Gurile Dunării, disensiunile dintre ei făcând mai uşoară replica lui Toqtai. Fiul mai mare al lui Noghay, Jögä, trece în Bulgaria, unde este prins de Theodor Svetoslav şi executat[7]. În locul lui Noghay va fi instalat Tölä Buga, cu aceleaşi atribuţii ca ale lui Noghay, dar acesta nu va mai fi la fel de dinamic ca predecesorul său. Tulburările din Hanatul Hoardei de Aur constituie cadrul probabil pentru închegarea politică de la sud de Carpaţi,[8] proces accentuat după stingerea ultimului rege arpadian (1301) şi criza declanşată de acest eveniment. La nord de Dunăre, în zona Olteniei se pare că-şi întindea autoritatea şi ţarul bulgar Teodor Svetoslav (1300-1322), dar această stăpânire, localizată în dreptul Vidinului,[9] sau/şi a Bugeacului,[10]  a fost, probabil, redusă teritorial, şi temporar[11].

La 26 iulie 1324 o scrisoare a lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei din 1310[12] către magistrul Martin, fiul lui Bugar, comite din Sălagiu[13] pomeneşte pe „Basarab, voievodul nostru de dincolo de munţi” (Bazarab woyuodam nostrum Transalpinum),[14] către care au fost trimise mai multe solii. Aceste solii fac parte din planul regelui angevin de cucerire a Severinului şi penetrare la sud de Carpaţi. Regele angevin cucerise Mehadia,[15] dar o expediţie militară spre Severin, nu era posibilă[16].

Şi aceasta pentru că situaţia internaţională era complexă[17]. Începutul secolului surprinde Ungaria într-o criză gravă declanşată de stingerea dinastiei arpadiene odată cu moartea lui Andrei al III-lea (1301)[18]. Criza s-a rezolvat, dar Carol Robert nu putea să se ocupe de Severin decât marginal, iar o soluţie radicală, militară n-ar fi fost posibilă.

Până la 1324 noi nu putem decât presupune că datorită frământărilor interne din Ungaria şi a celor din Balcani, a contraponderii Hoardei de Aur, teritoriul de la sud de Carpaţi se individualizase şi începuse să se extindă. Nucleul l-a constituit voievodatul lui Litovoi, ce nu mai era dependent din 1291[19], dar apoi „în raport de cooperare cu tătarii, sârbii şi bulgarii, Basarab a înfruntat oştile regatului ungar până în 1324 când a intervenit o însemnată modificare a politicii sale”[20]. Basarab recunoştea statutul de vasal, dar acest lucru nu înseamnă şi cedarea Severinului, care rămâne pe mai departe în stăpânirea lui Basarab[21],  sau încetarea acestei linii a politicii externe a voievodului muntean, dovadă sprijinirea ţarului Mihail în „aventura constantinopolitană” din 1323-1324[22]. Totodată se asigura Ţării Româneşti hotarul din nord, ca şi o integrare în complexul de forţe catolice[23], ceea ce-i conferea un alt statut internaţional.

Acest statut se vede şi din participarea trupelor române, alături de tătari în războiul bulgaro–sârb, de partea bulgară[24]. Bătălia hotărâtoare va avea loc la Velbujd în 25 iunie 1330 şi se va solda cu înfrângerea aliaţilor, ceea ce va duce la o hegemonie sârbă la sud de Dunăre, dar şi la o expediţie ungară asupra Ţării Româneşti[25], datorată şi altor circumstanţe[26].

Acţiunea regelui angevin nu este motivată de vreo acţiune de nesupunere a lui Basarab, lucru susţinut de „Cronica pictată de la Viena” – „cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită Maiestăţii sale, regelui”[27], – ci pare o acţiune premeditată, de reglare a situaţiei dezavantajoase din 1324.

Primul obiectiv îl constituie banatul de Severin, care este ocupat în toamna lui 1330[28]. Acest lucru, ca şi izolarea internaţională a Ţării Româneşti[29], îl determină pe Basarab să ceară o reglementare paşnică a situaţiei[30]. Carol Robert respinge solia[31] şi continuă marşul printr-o ţară pustiită şi înfometată spre castrum Argyas”, ipotetic Curtea de Argeş[32].

Nereuşind să obţină victoria, sau măcar o înţelegere favorabilă, oastea ungară se retrage spre Transilvania. Retragerea s-a făcut sub stricta supraveghere a românilor, care, oricum, blocaseră toate căile de retragere; urma pregătirea unei ambuscade[33]. Locul va deveni cunoscut sub numele de Posada[34],  unde între 9-12 noiembrie 1330 se va da bătălia, oastea ungurească fiind distrusă[35].

Biruinţa de la Posada[36] determină revenirea Severinului la Ţara Românească[37], lucru cu care Carol Robert nu se va împăca şi astfel în 1335 va efectua o expediţie la Severin[38], cu care ocazie Dionisie Szecsi este numit din nou ban de Severin (mai-iunie 1335)[39]. Relaţiile nu vor rămâne încordate mult timp, datorită presiunii tătare. Se urma aceeaşi politică de aliere cu o putere sau alta în scopul menţinerii unităţii statale.

În 1352 Basarab I va muri lăsând în locul lui pe Nicolae Alexandru, care va continua politica lui Basarab şi o va amplifica (1352–1364). Împotiva tătarilor acesta se reconciliază cu fiul lui Carol Robert, Ludovic de Anjou în 1343/1344[40],  care era coregent la domnie.

Acţiunea lui Nicolae Alexandru era necesară şi pentru că polul tătăresc scăzuse ca intensitate, sfera de influenţă diminuându-se în folosul alianţei ungaro – polone[41]. Evenimentele, după 1343/1344 îi dau dreptate lui Nicolae Alexandru: alianţa ungaro – polonă devine din ce în ce mai puternică; în 1349 Cazimir, regele Poloniei (1333–1370), va cuceri teritoriile ruse apusene, declanşând un nou conflict cu lituanienii şi cu tătarii, împotriva cărora va întreprinde, împreună cu Ludovic, în 1351 şi 1352, două campanii, fără rezultate deosebite.

O nouă campanie, în 1354, antitătară, va duce la pacea dintre cele două puteri, izolându-i pe lituanieni, în urma căreia tătarii recunoşteau cuceririle polone, dar li se plătea tribut pentru acestea[42]. Politica în forţă a regelui angevin continuă şi în 1355, începând din februarie”, Nicolae Alexandru recunoaşte suzeranitatea lui Ludovic[43], păstrând Severinul, recunoscându-se ca vasal pentru această feudă[44]. Dar această înţelegere nu ţine mult.

În 1358, la 28 iunie, regele va da un act prin care va autoriza pe braşoveni să circule cu mărfurile lor între Buzău şi Prahova, „adică din locul unde se varsă în Dunăre, râul numit Ialomiţa, până în locul unde se varsă, de asemenea în Dunăre, râul Siret”[45]. Această acţiune este explicabilă, prin faptul că se asigură un drum comercial Europa Centrală – Marea Neagră[46].

Acţiunii dure a lui Ludovic îi va corespunde o altă acţiune, de înfăptuire a mitropoliei Ţării Româneşti, în 1359, în acord cu Patriarhia de la Constantinopol[47]. Domnul se proclamă cu această ocazie domn, autocrat şi singur stăpânitor, ceea ce-i conferea legitimarea divină a puterii, punându-o în opoziţie cu pretenţia angevină[48].

Se încheia astfel un proces ce ţinuse 30 de ani, dar care fusese consolidat: Ludovic, din cauza situaţiei internaţionale complicate, nu putuse contracara. O va face, dar la acea dată Nicolae Alexandru murise, lăsând drept urmaş la domnie pe Vladislav – Vlaicu I (1364-1377), a cărui sarcină va fi de a consolida suveranitatea tânărului stat românesc. Pe lângă acţiunile militare duse, voievodul român a întreprins şi un act ce a desăvârşit emanciparea: baterea primei monede pe teritoriul românesc[49].

 

Note

[1] Despre ultimele discuţii în legătură cu Diploma cavalerilor ioaniţi vezi I.A.Pop, „Noi comentarii asupra Diplomei cavalerilor ioaniţi (1247) şi a contextului emiterii sale”, în Românii în Europa medievală (între Orientul bizantin şi Occidentul latin). Studii în onoarea profesorului Victor Spinei, volum îngrijit de D.Ţeicu şi I.Cândea, Brăila, 2008, p.141-151.
[2] S. Iosipescu, în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 47.
[3] Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, Bucureşti, 1993,  p. 125, V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur la Dunărea de Jos (1301 – 1341)”, în RI,  X, 1994, p. 1109 – 1110.
[4] S. Iosipescu, op. cit.,,  p. 51.
[5] DRH, D, I, nr. 1 –14.
[6] E. Oberlander-Târnoveanu, „Byzantino-Tartarica – Le moeyn age dans la zone des Bouches du Danube à la fin du XIIIe et au commencement du XIVe”, în Il Mar Nero, II, 1995-1996, p. 207; O. Iliescu, P. Ţarălungă, „Un tezaur de la sfârşitul sec. XIII descoperit la Prăjeşti (jud. Bacău)”, în Carpica, XXIII/2, 1992, pp. 247-252; V. Spinei, Moldova în secolul al XIV-lea, Chișinău, 1994, p. 210.
[7] Vezi şi V.Ciocâltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1998, p.147; F. Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană,  București, 2001, p.97. Acest lucru îi conferă lui Svetoslav anumite privilegii, el având dreptul, conferit de hanul Ozbäg, de a instala vameşi bulgari la Cetatea Albă, spre nemulţumirea negustorilor genovezi, vezi I. Chirtoagă, Târguri şi cetăţi din sud-estul Moldovei (secolul al XIV-lea – începutul secolului al XIX-lea), Chişinău, 2004, p.63.
[8] V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur”, p. 1405 şi urm.; proces facilitat şi de conflictul dintre mongoli şi genovezi din 1307, conflict finalizat prin acordul din 1313 a lui Ozbäg. În V.Ciocîltan, „Enigme ale diplomaticii: primele tratate tătaro – genoveze”, în SMIM, XVIII, 2000, p.17.
[9] V. Spinei, Moldova,  p. 213.
[10] P. Diaconu, „Kili şi expediţia lui Umur-beg”, în Peuce, IX, 1984, p. 390 şi nota 29, iar alţii cred că este improbabilă. V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur”, p. 1406, nota 47, teritoriul dominat fiind Bugeacul.
[11] Despre relaţiile dintre mongoli şi Teodor Svetoslav, V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur”, pp.1405-1409.
[12] D. C. Giurescu, „Relaţiile externe ale Ţării Româneşti sub Basarab I”, în D. C. Giurescu, M. Maliţa, V. Cândea, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966, p. 41; V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur”, p.1412.
[13] Documente privind istoria României, C, Transilvania, veacul XIV, volumul II (1321-1330), Bucureşti, 1953, document 282, p. 129.
[14] Ibidem, p. 130.
[15] Vezi discuţia pe larg la M. Holban, „Contact balkaniques et réaliés roumains aux confins danubiens du Royaume de Hongrie. À propos de la pubication de nouvelle sources concernant Basarab”, în RESEE, III, 1965, 3-4, p. 399 şi urm; reluare în idem, Din cronica relaţiilor român- ungare în secolele XIII – XIV, Bucureşti,  1981, p. 10.
[16] Documente privind istoria României, C, Transilvania, veacul XIV, volumul II (1321-1330), Bucureşti, 1953,  p. 100.
[17] Imperiul bizantin era măcinat de probleme interne nefiind în stare să susţină o politică de durată şi autoritate, mărginindu-se la o politică împovărătoare, defensivă, O. Iliescu, „Contribuţii numismatice la localizarea Chiliei bizantine”, în SCIVA, 29,1978, 2, p. 209; angajând masiv mercenari latini sau turci; Mark C Bartusis. „The Cost of Late Byzantine Warfare and Defence”, în Byzantinische Forschungen, 16, 1991, p. 77, John Haldon, „Strategies of Defence, Problems of Security: the Garrisons of Constantinople in the Middle Byzantine Period”, în Constantinople and its Hinterland: Papers from the Twenty-Seventh Spring Symposium of Byzantine Studies, Oxford, April 1993, edited by Cyril Mango and Gilbert Dagron, Aldersho, Ashgate, 1995, passim.

Începutul secolului XIV prinsese Serbia în plină ascensiune, în 1299 tocmai semnându-se pacea cu Bizanţul, hotarele Serbiei ajungând până la Ohrida, Prilep şi Iştep. Bulgaria, sub conducerealui Teodor Svetoslav (1300-1322), se eliberase de sub dominaţia tătară şi-şi mărea teritoriul pe seama Bizanţului, însuşi importantele porturi Mesembria şi Anchialos de la Marea Neagră fiind cucerite. Puterea tătară, deşi în scădere după moartea lui Nogai, 1299, rămânea de temut, mai ales sub conducerea lui Ozbäg (1312-1340), în D.C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV – XV, Bucureşti, 1973, pp. 38-41. Veneţia şi Genova, puteri maritime concurente desfăşurau o politică economică activă, în scopul dobândirii a cât mai multor căi de comerţ. Ş. Papacostea, „Genovezii din Marea Neagră şi integrarea Europei Centrale în comerţul internaţional”, în RI, tom VII, numărul 7 – 8, 1996, p. 477-478.
[18] Succesiunea este revendicată atât de Venceslas de Boemia, dar şi de Carol Robert de Anjou, ceea ce va declanşa o împărţire în două tabere. Venceslas renunţă în favoarea lui Otto de Bavaria (1305). În cele din urmă Carol se impune (1310), dar problemele continuă: în 1319 se află în război cu Serbia, în 1323 va fi răscoala saşilor din Transilvania, în 1324 alta în Cicei, la Vişegrad regele şi regina sunt răniţi în complotu lui Felician Zaach, iar puterea tătară îşi făcea din nou simţită prezenţa. V.Ciobanu, „Coroana: simbol al puterii monarhice şi al statului (secolele XII-XVII). Consideraţii generale”, în AIIA – Iaşi, XXXIII, 1996, pp. 3-4, http://www.hungarian-history.hu/lib/lazar/zar07.htm; V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur…”, loc. cit., p. 1409; The Hungarian Illuminated Chronicle, edited by Dezso Dercsenyi, Hungary, 1969, p.196.
[19] Ş. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Cluj-Napoca,  1988,  p. 27.
[20] Ibidem; V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur…”, p.1112.
[21] M. Holban, „Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria angevină şi despre reflectarea campaniei din 1330 în diplomele regale şi în «Cronica pictată»”, în Din cronica relaţiilor româno-ungare, p. 101, şi „Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină (Problema stăpânirii efective a Severinului şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei), în Din cronica relaţiilor româno – ungare, p.130.
[22] Ibidem, p. 101; S. Iosipescu, op. cit., p. 69.
[23] S. Iosipescu, op. cit., p. 71.
[24] Ibidem,  pp. 74- 75;  V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur la Dunărea de Jos (130-1341)”, în RI, tom II, numărul 11-12, 1991, pp. 112 –113; V. Georgescu, „Relaţiile ţărilor române cu popoarele sud-dunărene (1500-1800)”, în România în sud-estul Europei, Bucureşti, 1979, p. 10;  N. Iorga, Istoria românilor, III, Bucureşti,  1993, p.151; V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur…”, loc. cit., p.1412; S. Iosipescu, „Genois, tatars et la creation de la façade maritime des pays roumains au  XIVesiecle, în En jeux politique, p.74.
[25] Virgil Ciocâltan, Mongolii şi Marea Neagră, p. 114.
[26] Sergiu Iosipescu, op. cit., p. 75.
[27] România. Documente străine despre români, Bucureşti 1992, ediţia II, document 19, pp. 46-49; M. Popescu–Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice, Bucureşti,  1978, pp. 112-113.
[28] M. Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină”, în Din cronica relaţiilor româno- ungare, ed. cit., p. 131; S. Iosipescu, op. cit., p. 80; D. C. Giurescu, op. cit., p. 48.
[29] Ajutorul militar mongol, invocat mai târziu de unguri, este nesusţinut documentar, M. Holban, Contact balkaniques et réaliés roumains, pp.406-407.
[30] Solul lui Basarab preciza cedarea Severinului, recunoaşterea suzeranităţii angevine, plata anuală a tributului, trimiterea la Buda, ca ostatic, al unuia din fii voievodului, precum şi „7.000 mărci de argint”  despăgubiri de război. Aceasta reprezenta o valoare considerabilă, adică 1.680.000 dinari sau 447 kilograme de argint cu titlul de 800‰ sau 74 kilograme de aur fin, şi e evident că era plătită în lingouri, O. Iliescu, „Despre natura juridică şi importanţa despăgubirilor oferite de Basarab voievod regelui Carol Robert (1330)”, în SMIM, 5, 1962, p.134 şi urm.
[31] România. Documente străine, loc.cit., document 19, p. 46; Regele respinge aceste solii: „«Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate»”, frază interpretată de Sergiu Iosipescu în legătură cu „imaginea analisticii latine din regatul Ungariei despre români şi originea lor, aceea de «pastores romanorum»”, S. Iosipescu, op. cit., p. 81, interpretare respinsă de Stelian Brezeanu, acesta propunând faptul că de aici „decurge condiţia de supus regal al principelui de Argeş”, S. Brezeanu, „Model European şi realitate locală în întemeierile statale româneşti. Un  caz: «terra Bazarad»”, RI, tom VI, 1995, numărul 3-4, nota 56, p. 263.
[32] D. C. Giurescu, op. cit., p. 49;   S. Iosipescu, op. cit., p. 82.
[33] S. Iosipescu, op. cit., p. 86.
[34] N. Iorga, „Carpaţii în luptele dintre români şi unguri” în volumul Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti, 1984, p. 171, (în continuare SEMR).
[35] Prinşi într-un „teribil defileu de stânci”, N. Iorga, Istoria românilor, III, ed. cit., p. 152, The Hungarian Illuminated Chronicle, p. 209. Ostaşii unguri nu se puteau desfăşura, şi distrugerea era metodică, dar sigură, M. Neagoe, Mari bătălii din istoria lumii, Craiova, 1973, p. 146 , V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur…”, p. 1414, N. Stoicescu, F. Tucă, 1330: Posada, Bucureşti, 1980, passim, C.Rezachevici, Caracterul bătăliei din 1330 între Basarab I şi Carol Robert: ţărani neînarmaţi sau cavaleri de tip apusean?, în Argesis, XIII, 2004, pp.167-175, fapt confirmat de însăşi Carol Robert în 1335 prin privilegiul dat lui Nicolae, fiul lui Radoslav, S. Iosipescu, op. cit., pp. 88-91; N. Iorga, Istoria românilor, III, pp. 152-154;  România. Documente,  document 20, pp. 49-50; Problemele controversate par a fi: drumul urmat de regele angevin, Argeş – Bran, sau Argeş – Turnu Roşu , V. Spinei, nota 6, p. 167 la N. Iorga, Istoria românilor, şi problema participării tătăreşti la campania antiungară,  Ibidem, nota 7, p. 167, cu bibliografia şi principalele poziţii exprimate; despre originea etnică a primilor Basarabi, N. Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă, passim.
[36] Ca acţiune de răspuns putem nota încercarea din 1332 de a reînfiinţa Episcopia Cumaniei, încercare sugerată şi de papa Ioan XXII, F. Solomon, Dominaţie politică, ed. cit., p. 246 şi N.Grigoraş, Românii de la est de Carpaţi, pp. 277-278; în acelaşi timp Basarab are şi un succes diplomatic: înscăunarea lui Ioan Alexandru ca ţar de Tărnovo, în 1331, V. Ciocâltan, „Hegemonia Hoardei de Aur...”, p. 1415.
 [37]M.Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină”, în Din cronica relaţiilor româno – ungare, ed. cit., p.126.
[38] N Iorga, „Sârbi, bulgari şi români în peninsula balcanică în Evul Mediu”, în SEMR, p. 125.
[39] M. Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină”, în Din cronica relaţiilor româno – ungare., p. 126.
[40] Ş. Papacostea, Geneza statului, p. 28; S. Iosipescu, op. cit., p. 96; O. Iliescu, „Aspecte pecuniare ale relaţiilor dintre Nicolae Alexandru voievod şi regele Ludovic I de Anjou”, în RI, tom 3, numărul 9–10, 1992, p. 931-932.
[41] Ş Papacostea, „Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti” în Constituirea…, loc. cit.,  p. 165; transformată în uniune personală după ce Ludovic de Anjou a preluat şi coroana polonă 1370-1382 (după ce ani de-a rândul polonezii şi teutonii şi-au consumat forţele în bătălii cu sorţi de izbândă schimbători, în 1343 se va încheia un tratat, la Kalisz, ce stabilea statu-quo, durând o pace ce va ţine până în secolul următor).
[42] Ibidem, p. 169.
[43] I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-1900), Bucureşti,  1971, nota 1, p. 81.
[44] M. Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină, în Din cronica relaţiilor româno-ungare”, p. 146; Acţiunea lui Nicolae Alexandru a dat un nou impuls  acţiunii catolicismului în teritoriile româneşti.  În 1347 papa Clement al VI-lea dădea mână liberă arhiepiscopului de Calocea să reînfiinţeze episcopia Milcoviei, F. Solomon, Episcopia Cumaniei-Episcopia Milcoviei., p. 12, dar, oricum, misionarii franciscani acţionaseră pe toată perioada, V. Achim, „Ordinul franciscan în ţările române în secolele  XIV – XV. Aspectele teritoriale”, în RI, tom VII, numărul 5-6, 1996, p. 401.
[45] Hurmuzachi, XV, 1, p. 1, apud Şerban Papacostea, „Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (sec. XIV-XVI). Drum şi stat”, în SMIM, an X, 1983, p. 11; F. Solomon, Dominaţie politică, p.246, S. Iosipescu, „Genois, tatars et la creation de la façade maritime des pays roumains au XIVe siecle”, în En jeux politique, p.78.
[46] Ş. Papacostea, „Genovezii de la Marea Neagră şi integrarea Europei Centrale în comerţul intercontinental”, în RI, tom VII, numărul 7-8, 1996, p. 478; Dar diplomatico-militar, explicaţiile pot fi altele. Pornind de la faptul că acest act „nu se poate explica decât printr-un conflict foarte acut cu domnul Ţării Româneşti”, vom vedea că regele angevin va încerca prin aceastăacţiune să anexeze aceste teritorii,  M. Holban, „Contribuţii la studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină, în „Din cronica relaţiilor româno – ungare”, p. 152. E o încercare de subordonare economică, lăsând să se întrevadă şi una politică, pentru că Ludovic făcea act de suveranitate într-un ţinut care nu-i aparţinea, Ş. Papacostea, „Triumful luptei…”, loc. cit., p. 178. Acest act era de aşteptat, odată ce în acelaşi an Ludovic cuceri de la veneţieni ţărmul dalmat; era necesară legarea Adriaticii de Marea Neagră, iar coridorul acesta făcea din Braşov principalul centru unde se încrucişau nordul cu sudul şi vestul cu estul.
[47] „Iachint, urmaşul lui Macarie (la Vicina – n.n. L.S.), fu deci chemat de Alexandru de Argeş şi i se încredinţă conducerea unei eparhii.”, „Ţara Românească intrând astfel în sistemul acestei romanităţi orientale” (subl. aut.), N. Iorga, Istoria românilor, III, ed. cit., p. 162; vezi şi R. Şt. Ciobanu, „Evoluţia, rolul și însemnătatea mitropoliei din Vicina”, în Peuce, VI, 1977, p.233-241, D. Flaut, „Raporturile Bisericii Ortodoxe Române cu patriarhia de la Constantinopol”, în Pontica, XXXIII-XXXIV, 2000-2001, p. 543 şi urm; D. Deletant, „Câteva aspecte ale tradiţiei bizantine în Ţările Române”, în Istoria României în istoriografia internaţională, 2/1982, Bucureşti, p.5 ; Ş. Papacostea, „Triumful luptei…”, loc. cit., p. 179, aprecia că acest act „a desăvârşit instituţional emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela regatului angevin, proces iniţiat cu arma în mână de tatăl său”; V. Gionea, „L’église orthodoxe et le pouvoir politique en Valachie, en Moldavie et en Transylvanie (du XV–e au XIV–e siècle)”, în Recherches sur l’ histoire de institutiones et du droit, 1985, X, Bucarest, p.55 aprecia că„l’église orthodoxe a commencé a jouer un rôle politique de plus en plus important, étant engagée d’une part dans la lutte pour endiguer le catholicisme hongroiss qui mettaiten danger l’independence du pays et, d’autre part, pour consoliderl’ordre de droit existant”; dar acest lucru nu ar fi fost posibil, şi fără renunţarea lui Ştefan Duşan la orice pretenţie de subordonare ecleziastică a Ţării Româneşti, lucru posibil din 1356, N. Iorga, „Condiţiile de politică generală în care s-au întemeiat bisericile româneşti în veacurile XIV-XV”, în SEMR, p. 98.; I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, Istoria bisericească universală, pp.46-47.
[48]Ş. Papacostea, „Triumful luptei…”, loc. cit.,  p. 178.
[49]C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti,  1943, p. 554-555; O. Iliescu, Moneda în România, p. 20;  C. C. Kiriţescu, Sistemul bănesc,  p. 78.

Abrevieri

AIIAI = Analele Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” Iaşi
DRH = Documenta Romaniae Historica
JBLM = Jahrbuch der Bukowiner Landes Museum, Czernovitz
RI = Revista Istorică
RESEE = Revue des études sud-est européennes
SCIVA = Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie
SEMR= Studii asupra Evului Mediu românesc
SMIM = Studii şi materiale de istorie medie

98 vizualizări
Articolul anterior
Dioclețian și Carol Quintul: vieți paralele
Articolul următor
Tropii și tropismele istoriei (I)

De același autor:

Nu am găsit niciun rezultat.

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut