Imaginea: Mască din jad translucid, neoliticul târziu (1050-2000 BC), dinastia Shang, China. British Museum

Viața mea se traduce simplist, prin castele de nisip.

Un colț izolat din plajă îmi e rezervat doar mie și pot construi tot ceea ce îmi doresc să am alături. Cu grămezi dintr-un material incert, nepotrivit pentru elemente ce aspiră la rezistență îndelungată și care sfârșesc pe pământ nesigur, mânuiesc realitatea și o transform în ceea ce-mi ia gândul de la distrugerea ce-mi suflă în ceafă. Atât de aproape, veșnic inevitabilă.

Întorc spatele apei necruțătoare, însă vuietul valurilor e asurzitor. O întindere pe care, deși nu am curajul s-o privesc, o cunosc nemărginită. Un văzduh în care nu mai deosebești pământul de bolta cerească și albastrul împrejmuiește totul, ca și când te-ai afla într-o sferă de apă sărată. Lipsa nisipului mă jenează, mă înspăimântă și mă dezgustă. Toate în același timp. Nu-mi pot alege emoțiile. Trebuie să simt totul.

Nisipul mi se înghesuie pe dedesubtul unghiilor și curând îl voi urî, pentru că nu dispare ușor. Însă acum mă străduiesc să nu dau greș în a construi un castel pentru prietenii mei. Adun cu grijă nisipul ușor umed, îl îndes într-o formă dreptunghiulară, însă acesta se prăbușește și turnurile sunt patetice. Frustrarea mă îneacă pentru o fracțiune de secundă, de parcă aș fi trasă subit sub apă și revin disperată după aer.

Împrăștii dezastrul în jur. Nu mai las nicio urmă a ceea ce a fost din vechiul turn atunci când adun alt nisip dintr-un alt loc, sperând că de data asta va sta în picioare. Dar teama că istoria se repetă la nesfârșit mă face să țin forma cu mâinile tremurându-mi rușinos de tare. De parcă m-aș teme de plajă.

Pe măsură ce agitația se acumulează înăuntrul meu precum un ghem de sfoară groasă, îmi pierd încrederea în capacitățile mele de a construi castele de nisip. Privesc în jur, scrutând colțul meu din plaja infinită, și nu mai deosebesc nimic altceva decât inutilele grămăjoare din dreptul meu. Îmi amintesc limpede că am construit numeroase castele, pe care ar fi trebuit să le ochesc în apropiere, însă e doar nisip prăbușit și ud și neplăcut la atingere, căci e plin de amintiri ale unor construcții fantomă.

Privesc cele două turnuri din fața mea, ambele pregătite să se dărâme la cea mai ușoară suflare a vântului. Nu pot învinovăți nisipul, căci știam de la bun început că e zadarnic și pueril din partea mea să aștept infinitate din partea incertitudinii. În schimb, lovesc frustrată cele două turnuri și dau vina pe neputința mea de a aduce rezistență, siguranță și stabilitate în ceea ce construiesc.

Palmele mi se umplu de nisip, le scutur, dar e fără folos. Mă șterg de haine, însă și acestea sunt pline de amprente ale plajei ce-mi dovedește treptat că locul meu nu e aici. Doar că nu pot construi nimic din apă și mă înec atât pe plajă, cât și dincolo de ea. Respir anevoie, cerul se întunecă și în curând nu voi mai avea vizibilitate pentru a deosebi cel mai bun nisip pentru castelul meu.

Poate că am nevoie de ajutor, însă nimeni nu e în preajmă, așa că mă împac forțat cu ideea că nu voi fi învățată niciodată cum să creez o bază stabilă fără să eșuez la infinit.

Mă tem că prietenii mei nu mă vor aștepta să termin castelul, că ale lor vor fi cu mult mai bune și frumoase și încântătoare decât al meu și că voi distruge totul din amăgirea că nu pot fi perfectă la prima încercare.

Însă nu e prima, nu e a doua, sau a treia, ci a mia oară când mă chinuiesc să aduc la realitate o schemă precisă din mintea mea și zorii următoarei zile mă găsesc în același colț al plajei, după o lungă căutare de răspunsuri în constelații mute. Abandonez cerul, căci lumina mă orbește și nisipul e din ce în ce mai cald, iar marea nu știe cum să păstreze liniștea și castele mele nu vor fi niciodată atât de bune pe cât mi-aș dori.

Mă îndepărtez, caut un alt loc în care să-mi fixez construcția și o anticipez instabilă, în pragul prăbușirii, încă de dinainte să ating nisipul. E o artă dureroasă să știi că din degetele tale nu poate rezulta nimic mai presus decât o ruină. Nisipul nu e de vină. Greutatea culpabilității aparține umerilor mei. Bolovani ce amenință să-mi sfărâme oasele. Mă pot prăbuși asemenea unui castel, însă cine mă va reconstrui?

Dacă mi-ar fi cu putință, m-aș micșora la nivelul unei scoici și mi-aș colinda castelul în puținele secunde de dinaintea prăbușirii iminente. Mi-aș folosi forța ridicolă pentru a susține pereții, pentru a oferi imaginației mele o plăpândă sămânță de speranță că în viitor mâinile mele vor grăi prin siguranță.

Nisipul mi-ar susține visele, căci la rândul lor sunt materiale nefolositoare când marea mă înfurie și răbdarea mi se epuizează la primele raze de lumină de pe cer.

Sunt singură, izolată pe o plajă pe care pot urla în neștire și din toți rărunchii, căci doar nisipul și marea m-ar putea auzi și nu voi primi vreun răspuns. Mă sufoc în briza mării și nu știu cum să-mi vărs dorințele în turnurile unui simplu castel de nisip.

Am nevoie de trepte în spirală, de curți imense, de grădini suspendate, de cărări întortocheate și încăperi abstracte, retrase, ascunse, pentru a reproduce la scară exactă cât de vast e tot ce simt.

Oare nisipul și sufletul meu au aceeași textură?

Pot clădi în mine însămi castele de nisip care să nu se prăbușească niciodată?

Strâng nisip în formă și apăs cu pumnul, presez cât pot de mult ca să mă asigur că turnul nu va ceda ușor. Adaug amăgiri proprii și lacrimi mai sărate decât marea printre particulele minuscule de nisip, apăs cu toată puterea mâinilor mele firave și obosite și rostesc în șoaptă o rugăminte surdă pe care doar picături din sudoarea mea o pot auzi limpede.

Răstorn ce simt sub înfățișarea unui turn înalt și ridic cu reticență forma, temându-mă de distrugere și întoarcerea frustrării familiare. Însă castelul primește un al treilea turn și bucuria mă inundă. Mă aflu sub apă pentru o scurtă și nemăsurabilă perioadă, dar nu mă înec, ci ies la suprafață.

Îngrop ruinele unui castel de nisip ce nu avea să-și mai găsească finalul niciodată și zâmbesc următorului turn căruia îi ofer stabilitate printr-o durere răsturnată.

Mă ocup cu grijă de ziduri, trasez cu o concentrare desăvârșita linii vagi, care să desemneze contururi de cărămizi. În imaginația mea, un teren neexplorat și cu o întindere care o depășește pe cea a mării pe care încă nu o înfrunt, până și nisipul poate fi dur. Mai dur decât o stâncă, mai maleabil decât lutul umezit.

Strădania mea, toate eforturile mele ramase nerăsplătite pentru atâta amar de vreme, și-au cunoscut sfârșitul neguros odată ce apa rece ca gheața m-a îmbrățișat de la spate. Castelul meu de nisip devine o grămăjoară cu o formă dezgustătoare, ceva ce nu pot recunoaște. Cerul întunecos al nopții mă găsește încremenită, privind ruinele sufletului meu.

Valurile nu sunt nimic altceva decât o reamintire a incertitudinii de care nu mă pot descotorosi nicicând, păstrând-o veșnic în mine și răspândind-o prin atingeri pe care le doresc sensibile, dar care pot doar nimici. Nisipul împins pe sub unghiile mele, micile pietricele înfipte în podurile palmelor mele, umezeala care mă jenează până la os. Mușchii mi se dezmorțesc odată cu lumina răsăritului și privesc de peste umăr pânza de albastru infinit.

Țip la spuma valurilor care abia ating țărmul, parcă provocându-mă să reacționez, să mă împotrivesc ciclului normal al lucrurilor. Mă revolt împotriva cerului, a lunii și a soarelui, a stelelor ce n-au făcut nimic să împiedice distrugerea întregului meu potențial.

Vreau să renunț. Am o disperată și profundă nevoie să abandonez tot ceea ce nu rezistă atât cât am nevoie, pentru că să pășesc pe ruinele tuturor castelelor mele de nisip și să le reînnoiesc periodic mă aduce în pragul nebuniei. Mă rătăcesc printre scoici. Nu e nimeni aici care să mă îndrume.

Nu pot îndrăzni să sper că din toata mizeria sufletului meu pot ridica turnuri, ziduri și turle, căci aș supraestima frumusețea suferinței. Mă chinuiesc să frământ durerea, să o remodelez după conturul pe care inima mea îl găsește de cuviință și să o adaug drept componentă a castelului meu de nisip.

Nu reușesc, căci construiesc pe ruine și nu am materiale sigure, ci compromițătoare. Sufletul meu, plămădit dintr-un nisip nefiresc, se fărâma, se împrăștie, nu rămâne compact, așa cum mi-ar fi de folos. Înăuntrul meu nu există speranță. Doar dezastru.

Mă împotrivesc în nenumărate rânduri și-mi păzesc noul castel săpând șanțuri adânci, pe întinderi supraomenești, însă nu anticipez proporțiile nimicirii pe care marea mi-o aduce în dar. În străfundurile mintii mele mă îndoiesc că plasarea vinovăției are rost când castelul meu poate fi pus la pământ atât de apă, cât și de mine însămi.

Sunt o unealtă a distrugerii mai precisă decât valurile. Îmi pot călca propriul suflet în picioare și îl voi jeli cu aceleași suspine zgomotoase, fiindcă vina nu e importantă. La final tot ce am sunt ruinele unui castel de nisip.

Să mă răzvrătesc împotriva mea ar însemna să abandonez plaja, iar eu nu cunosc altceva. Siguranța mea e în tot ceea ce nu rezistă aici și mă înspăimântă căutarea unui alt fel de nisip, dincolo de cel care m-a dezamăgit de atât de multe ori. În sinea mea mă tem că nu există vreo altă plajă, iar asta e tot ce mi se permite, întrucât sunt jalnică la castele de nisip și perfecțiunea e la o distanță imposibilă de mine.

Amintirea tuturor eșecurilor mele trăiește în denivelările obișnuite pe care mă chinuiesc să le ridic, să le fac să reziste pentru puțin înainte ca apa să mi le preia fără permisiune. Marea învolburată e zgomotoasă. O simt urlând la mine, amenințându-mă și prevestindu-și apariția mai curând decât ar trebui. Castelul nu e gata. Turnurile se cutremură și mâinile mele se mișcă după o rațiune proprie, aducând nisip greșit și nenorocind întreaga mea comoară.

Suspin când îmi trântesc pumnii în creația mea, omorând-o înainte ca apa să atingă vreunul dintre zidurile mele crăpate. Distrugerea mea e mai suportabilă, căci o pot controla, pe când răsturnarea mării peste ceea ce nu știu cum să protejez mă sleiește de puteri și rămân, asemenea tuturor castelelor mele, o ruină inutila dintr-un material prost și nepotrivit pentru stabilitate.

Plâng fără să-mi reprim sughițurile, lacrimile mi se prăbușesc printre grămezile neuniforme de nisip și nu pricep ce a mers greșit de data asta. Mă rostogolesc în nisip, îl las să mă murdărească într-un sânge fără nuanță și blestem nepriceperea mea, lipsa mea de coordonare și nerăbdarea de care dau dovadă la fiecare turn ce rezistă mai mult decât mă aștept.

Neînfruntând marea, deznodământul avea să fie mereu același.

Durerea pe care o înghesui în castele de nisip, ce sfârșesc de fiecare data ruinate, înecate într-o forța asupra căreia nu am nicio picătură de control, mă părăsește și devin cumva ușurată, eliberată.

Când valurile îmi lipesc hainele de trup, îmi umezesc vârfurile părului și îmi îneacă visele într-o spumă neplăcută, mi-e cu neputință să ignor cum ce disprețuiesc e tras înapoi spre apă și nimic nu se mai întoarce. Emoții ce nu pot fi exprimate altfel decât prin mărturisiri mute, de scurtă durată și care nu au avut vreodată menirea să fie permanente.

Mă uit cu o admirație imposibil de transpus în cuvinte la nisipul ce nu se desprinde cu ușurință de mâinile mele, îmbrățișându-mi buricele degetelor. Distrugerea poate fi descătușare, însă nimicindu-mi de una singură sufletul nu reușesc decât să ofer suferinței un alt trup, o altă reflexie prin care să mă rănească.

Ofer castelelor din nisip trăsăturile tuturor sentimentelor pe care mi le doresc departe de mine, rătăcite în văzduhul în două nuanțe de albastru, și aștept întoarcerea valurilor.