Demult, tare demult, şi departe, tare departe, trăia, la o margine de lume, pe malul unui râu îngheţat, un bătrân călugăr, uitat de toţi. Primise, la sfântul botez, numele de Antonie… „Antonie cel veşnic ispitit!”-obişnuia să spună el, cât trăise printre oameni. Şi tot Antonie alesese să se numească, şi atunci când fusese tuns întru ascultare, credinţă şi trudă.
Fusese de neam bun, Antonie mireanul. Dumnezeu îşi revărsare harurile sale cele multe asupra acestui copil dorit, căci mult dorit fusese de maică-sa, Arghira, frumuseţe vestită peste nouă mări şi nouă ţări. Arghira se crezuse stearpă, şi aştepta, după nouă ani de legiuită căsătorie, să fie alungată de bărbatul ei, boierul Artimon, căci acesta tare îşi mai dorea un moştenitor al averii cuprinse a străvechiului neam al Matveevilor. Într-o noapte, după ce adormise cu ochii înlăcrimaţi de ruşine, de frică, frumoasa Arghira visă că Maica Domnului luă din legănuţul din lemn pe care îl clătina uşurel, un miel fraged, cu blană albă, pe care i-l aşeză ei în poală. Vedenia se tulbură şi, în locul Fecioarei, văzu o femeie de o frumuseţe nespusă, cu părul negru, unduios, cu pielea albă ca zăpada şi cu ochii de tăciune în care juca un foc mistuitor. Întinse către puiuţ o mână uscată, cu ghiare ascutiţe… Tot trupul ei preafrumos se prefăcu în apă învolburată, ale cărei unde clocotitoare se revărsau într-un hău întunecat. Strângând la piept mielul, Arghira auzi un hohot înfricoşător, iar arătarea îi spuse cu voce șuieratoare: „Rusalki, Rusalki, voi fi a ta şi tu al meu!” Femeia se deşteptă înfricoşată, lac de sudoare. Ar fi vrut să-i povestească bărbatului ei, dar acesta era plecat la oraş cu treburi. Chemă atunci o bătrână descântătoare, vestită pentru meştesugul ei, care, auzind visul, se întunecă şi îi spuse nevestei că va naște un fiu pe care Dumnezeu îl va ridica, după ce, mai întâi, îl va fi coborât. O apa adâncă şi blestemată îi va aduce sfârşitul. Mare bătălie se va da pentru sufletul lui!
Arghira îşi făcu cruce, dar chipul i se lumină la gândul că pântecele ei avea rod. Ştia ea că bătrâna vrăjitoare mai dădea greş… Ea se încrede în Maica Domnului care a binecuvântat-o!
După nouă luni, nevasta boierului Artimon născu un flăcăiaş frumos ca pruncul din icoană, pe care îl numiră Antonie. Mama uită repede şi visul, şi vorbele smintitoare ale babei. Băiatul creştea iute, era voinic, isteţ şi cuminte, atât cât îi şade bine unui fecior dezmierdat! Pentru că arăta mare dragoste de învăţătură, îi puseră profesori, apoi îl dădură la o şcoală pentru nobili, unde băiatul făcu mare cinste şi părinţilor lui, şi primilor dascăli. Şi mai ales lui însuşi! Era frumos, credincios, cultivat şi curtenitor. Avea şi un glas minunat.. Când îşi isprăvi studiile şi păşi în lume, lumea era neîncăpătoare pentru multele daruri ale acestui fecior. Boieroaicele cu fete de măritat aşteptau în zadar să-i cadă batista… Pentru că, întocându-se la moşia părintească, întâmplarea îl aruncase în braţele unei fete din popor, de o frumuseţe nespusă, cu părul negru, căzându-i valuri-valuri pe umerii albi ca zăpada, şi cu ochii negri, mistuitori. Şi se încinse între ei o dragoste cum nu se mai văzuse de mult în acel ţinut. Băiatul îşi uitase rosturile. Degeaba îl sfătuiau părinţii să se lepede de ibovnică. Fata e frumoasă, dreptu-i, dar e fată din popor, de neam prost! Ba se mai zicea că făcea şi vrăji… Că la umbra întunecată a frumuseţii şi nurilor ei, creştea urâciunea sufletului… Că e o ştima a apelor, aruncată la mal, printre oameni, de Cel-fără-de Nume, spre ispitirea flăcăilor de treabă.
Istovită de atâtea lacrimi, de ruşinea de a vedea cum i se risipeşte feciorul, cucoana Arghira îşi dădu sufletul. Îi urmă, la scurtă vreme, şi boierul Artimon. Antonie, rămas singur, fără sprijinul cel de nădejde al părinţilor, se lepădă de vechea dragoste, şi, spăşit, se logodi cu o fată frumoasă şi cu zestre mare. La sfânta cununie, când preotul le întindea mirilor cuminecatura, uşile bisericii se deteră în lături, şi despletită, cu faţa învolburată de spaimă, de ruşine, de mânie, de dragoste rănită, apăru în adunarea preacinstită, vechea ibovnică a lui Antonie. Îşi astupă cu mâna hohotul disperat, şi fugi, ca o smintită, înspre râul cu ape întunecate şi adânci, care străjuia, de la începutul veacurilor, aşezarea. Ce s-a întamplat cu ea, n-a putut şti nimeni. Unii ziceau că a fugit în lume, alţii, că s-a măritat cu un pribeag, ca şi ea, alţii…
Păţania asta i-a adus mult nenoroc tânărului Antonie. Se grămădiră, la scurtă vreme, deasupra capului lui, tot felul de belele. Veniră ani secetoşi, şi râul cu ape întunecate îşi arăta mocirla de pe fund. Pierdu moşia părintească, an de an, micşorată de datorii. Pierdu aproape totul. Şi asta nu e tot. Îi muri şi nevasta, după ce în zadar se căzni să scoată dintr-însa pruncul pe care îl purta în pântece. Prunc fără noroc, grăbit să iasă prea devreme în lume!
Antonie părăsi lumea în care fusese prea puţină vreme fericit. Obişnuia să spună: „Nu toţi oamenii sunt făcuţi pentru lume, nici lumea pentru ei!” Îşi găsi refugiul în credinţă. Apoi, într-o mănăstire dintr-un ţinut învecinat. Dar şi aici vecinătatea oamenilor, fie ei şi călugări cu viaţă sfinţită, îi făcea rău. Îi revenea în amintire chipul fetei aceleia cu care se iubise el şi pe care o părăsise ca un ticălos, aromit de gura lumii şi vrăjit de bogăţia logodnicei. Cine ştie ce se alesese de dânsa…
Căuta singuratatea. Devenise de tot ursuz, întunecat. Doar rugăciunea îi lumina chipul şi sufletul. Şi se ruga tot mai des, mai stăruitor, cu toată făptura devenită o torţă vie, îngenunchiată în faţa icoanelor, ore în şir. Cufundat în rugăciune, avea, tot mai des, o stare de sfârşeală, care i se prelungea şi în vis, atunci când dormea. Se făcea că el, cel de astăzi, aproape bătrân, înveşmântat într-o cămaşă albă care-i trecea de picioare, urca o scară către ceruri. Scara avea trepte multe: pe unele le simţea trainice, din lemn bun, pe altele, abia înţâţânate, din scândură mucezită. Când, în sfârşit, ajungea la capăt, vedea, într-o odaie luminoasă, o femeie cu chipul blând, de mamă duioasă, care clătina uşurel un legănuţ, susurând un cântec adormitor. Femeia lua din leagăn un miel şi i-l întindea lui Antonie, dar înălţând mâinile ca să-l apuce, bătrânul vedea pe ele sânge…
Când intrase Antonie în mănăstire, vieţuiau aici vreo 11 călugări, toţi oameni bătrâni şi iertaţi de Dumnezeu, mari râvnitori întru credinţă. Antonie era cel dintâi. Pe el toţi îl aveau drept pildă şi în jurământul tăcerii, şi în cel al curăţiei, şi în cel al rugăciunii. Se lipiseră de sufletul lui toţi fraţii, dar mai cu seamă, Petru, un copilandru, sosit de curând, lepădat în pruncie de maică-sa, femeie fără căpătâi, apoi de rudele sărace care n-aveau ce face cu dânsul. La mănăstire, Petru veni într-o iarnă geroasă, cu omăt mult, şi chiar a doua zi, râul îngheţă, atât de tare, că nu mai aveau sfinţii părinţi de unde lua apă. Îl trimiteau pe băietan să facă copcă, şi băietanului îi plăcea să zăbovească pe malul pârâului, cu privirea pierdută în zarea roşiatică a asfinţitului, gândind la cine ştie ce. Monahul Antonie îl privea cu ochi înduioşaţi de părinte. Simţea el, deşi băiatul nu-i spusese niciodată asta, că tare dragă îi mai fusese lui Petru lumea, cu ale ei amăgiri. N-avea pentru ce să-l mustre. Copilul avea sufletul curat. Prin el, se vedea Antonie cel vechi şi cel nou, înălţat, mântuit. Ceea ce nu putuse să fie feciorul boierului Artimon, avea să fie Petru:om fără prihană, dăruit întru veşnicie Maicii Domnului şi Mielului Sfânt…
Ca să-l dezlipească de amintirea lumii, după care, se putea lesne vedea, băiatul tânjea uneori, pustnicul îi dădea de lucru: să taie lemne, să facă copcă, să aducă apă, să aprindă focul. Tot mai multe, şi fără răgaz între ele. Asta ca să-i obosească trupul. Apoi îl chema în biserică, la slujbe tot mai lungi, şi la ceasuri târzii în noapte. Asta ca să-i întărească sufletul, să-i călească răbdarea, să-i ţină treaz cugetul. Apoi îl spovedea des. Băiatul cădea frânt. Dar nu crâcnea.
Veni primăvara, cu ale ei miresme şi culori şi sunete. Gheaţa de astă iarnă începu să se înmoaie. Curgea sloiuri, sloiuri, şi apele, deasupra cărora se lăsase o ceaţă lăptoasă, se învolburau, ducând cu ele frig, amorţeală şi amăgiri.
Petru şade pe o buturugă putredă şi priveşte în zarea aburindă, nedeşteptat pe deplin din somnul dulce. Apa vijelioasă pare că duce cu sine şi a lui tinereţe, şi frăgezimea trupului, şi lumina dulce a ochilor albaştri. E trist. Se simte singur. Ce căuta el între monahii aceştia, care nu ştiau decât să muncească, să se roage, să-şi pedepseacă trupurile şi aşa istovite de bătrâneţe, de boli, de neputinţe?! S-ar cuveni să le fie, totuşi, recunoscător; dacă n-ar fi fost ei, cine ştie ce s-ar fi ales de dânsul? Ar fi ajuns, poate, să fure, să se vândă, să ucidă! Petru tresare din gânduri şi visare. Se freacă la ochi cu mâneca sumanului, şi-şi aţinteşte privirea buimăcită înspre apele învolburate. Şi totuşi nu doarme! Ce vede este aievea! O fiinţă omenească, o copilandră, se agaţă cu disperare de sloiurile învârtoşate. Apele năbădăioase o trag la fund, şi ea întinde din unde mâini disperate, prinzându-se de altă şi altă bucată de gheaţă. Petru se avântă în apa rece care-i taie răsuflarea. Smulge copila din valurile furioase şi o aduce la mal. O aşază pe prundiş. Şi când fata începe să dea semne de viaţă, vărsând dintr-însa apa înghiţită, Petru se repede ca un nebun înspre schit. Deschide magazia, scoate o sanie veche, îşi scoate de pe el sumanul şi-l aşterne în sanie, ca să-i fie mai uşor. Nici nu-l zăreşte pe bătrânul Antonie, care îl strigă în zadar. Aleargă la râu. Dar nu mai găseşte pe nisipul râului decât urma lăsată de trupul fetei şi dâra făpturii ei scoase de el din apă. Băiatul îşi aduce aminte c-a purtat-o pe braţe. Să nu fi fost aşa? Să o fi târât până la mal?! Unde să fi dispărut? Visase? Nu se putea! Îi simţea încă povara dulce, răsuflarea înmiresmată care-i atingea faţa, tulburându-l. Deci fusese adevărat! Gândul că fata nu era din lumea oamenilor nu-l înspăimântă. Este încă la vârsta când orice făptură tânără crede în poveşti. Şi-ar dori să iubească aşa!
Din ziua aceea, când nu mijea bine de ziuă, Petru era pe malul râului, care curgea acum lin, cu ape limpezi şi unduitoare ca părul fetei celei frumoase. Ispitea undele aruncând câte o piatră. Şi ispita nu întârzia să apară… În apele reci, fata înota sprintenă, sălta deasupra undelor şi făcea tot felul de nebunii. Într-o altă zi, Petru o găsi aşezată pe buturuga pe care obişnuia el să şadă. Trupul ispititor îi era acoperit cu un veşmânt străveziu care lăsa să i se ghicească formele suav împlinite. Petru o privea nesăţios, cu toată făptura ruptă de lumea în care trăise până atunci; copila îi aşeza pe creştet o cununiţă de flori culese de ea cine ştie de unde, îi mângâia delicat obrajii, şi cânta, cu un glas subţirel, un cântec de leagăn, care-i amintea feciorului de copilărie şi de maica lui cea de toţi hulită. Fata-i frumoasă ca Maica Domnului din icoana la care se închină bătrânul Antonie seară de seară în chilia lui…
Copila tresare înspăimântată… Scoate un ţipăt sfâşietor, întinde cu disperare către Petru braţe albe. Zărise pe mal o mogâldeaţă pitulată în stufărişul puţin. Mogâldeaţa răsare dintre mlădiţele uscate… E monahul Antonie… Îşi face cruce cu ochii ieşiţi din orbite, şi bolboroseşte un „Doamne ajută şi păzeşte”… Zărindu-i chipul şi închinarea prelungă, fetişcana se răsuceşte ca o zvârlugă şi se aruncă în apă…. Bătrânul călugăr nu mai apucă să vadă decât o mână uscată, cu ghiare ascuţite, care-l trage fulgerător, pe fecioraşul Petru…
-Doamne, am fost sărac şi gol şi orb, şi n-am ştiut, hohoteşte pustnicul. Pedeapsa Ta m-a ajuns! Antonie îşi târăşte bătrâneţile, încurcându-se în poalele rasei, până pe malul râului… Îşi sfâşie, cu o putere sporită de durere, veşmântul prea lung… Şi se avântă în undele lăptoase… Simte, ca prin vis, cum mâinele lui apucă o făptură vie şi caldă… O strânge pătimaş la piept… Ultimul lui gând fu să ridice povara preţioasă deasupra apelor blestemate, către cer.

*

Monahul Antonie cel tânăr priveşte, curăţit de orice gând lumesc, în zarea asfinţitului… Întâmplări ciudate i se perindă prin faţa ochilor ca un vis îndepărtat la care parcă el nu fusese decât un privitor. Visul altcuiva… Şi dacă n-ar fi fost cele două cruci din lemn uşor înnegrite de trecerea timpului, care străjuiau râul cu unde limpezi, ar fi crezut că visase cu-adevărat.

Daria Manolache este elevă în clasa a X-a la Centrul de Excelență Galați.
Profesor: Antonela Cioroiu