S.U.A – un imperiu Terminator!

Istoricul britanic Niall Ferguson este autorul a numeroase lucrări aflate la granița dintre istorie modernă și contemporană, istoria mentalităților și economie, dintre care nouă, împreună ce cea recenzată aici[1] sunt traduse în limba română. Cele anterioare sunt: Civilizația. Vestul și restul (2011, 2014, 2017); Războiul lumii. Epoca urii (2011); Istorie virtuală. Evoluții alternative și ipoteze contrafactuale (2013); Marele Declin. Cum decad instituțiile și mor economiile (2014); Ascensiunea banilor. O istorie financiară a lumii (2016); Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă (2018); Piața și turnul. Rețele, ierarhii și lupta pentru putere (2018), Apocalipsa. Mari dezastre din trecut și câteva lecții pentru viitor (2021). Cu excepția celei de a doua (2011), publicată la RAO, celelalte au fost publicate la Polirom, în colecția „Historia”.

Foarte bine documentate și argumentate, lucrările lui Niall Ferguson sunt scrise neconvențional, într-un stil plăcut – nu ezită să folosească metafore și să „taie” frazele prea academice – care fac din tânărul cercetător american unul dintre cei mai influenți intelectuali contemporani.

În Colosul, autorul furnizează o argumentație vastă, întinsă pe aproximativ 300 de pagini, cu bibliografie și note, pentru demonstrarea a două idei interdependente: că Statele Unite ale Americii au fost și sunt un imperiu și ar fi bine ca în viitor să-și asume acest statut. Demonstrației istorice a imperialismului american i se adaugă preferința autorului pentru un astfel de proiect istoric. Pentru tânărul cercetător, imperiul american corespunde cel mai bine misiunii istorice pe care americanii și-au însușit-o încă de la începuturile existenței republicii, și anume de a detrona pe dictatori, de a-și importa instituțiile și valorile democratice, de a genera prosperitate peste tot pe unde intervine, cu alte cuvinte, de a face lumea mai bună. Într-o formulare esențializată, ideea susținută pe tot parcursul lucrării este că S.U.A reprezintă cel mai important imperiu[2] din ultimele două secole și ar fi bine ca în viitor să-și asume mai mult acest rol, pentru a deveni mai eficient.

Ceea ce remarcă istoricul britanic este un paradox ciudat: deși există toate motivele să credem că S.U.A sunt unul dintre cele mai puternice imperii din istorie, americanii nu sunt făcuți să fie imperialiști. Acest paradox este posibil pentru faptul că foarte puțini americani cred cu adevărat în destinul imperial al Statelor Unite, deși toți sunt de acord că S.U.A au un destin excepțional. Din această neîncredere în statutul hegemonic al S.U.A vine și dificultatea de a controla cu adevărat lumea. La fel ca în celelalte cărți publicate, Ferguson face un adevărat tur de forță intelectuală, „armele” sale fiind discursul elegant, utilizarea documentului istoric, a  instrumente statistice, a comparațiilor, datelor economice, schemelor și tabelelor pentru a-și susține ideile. Rezultă o arhitectonică rațională extrem de bine fundamentată, ce convinge fără echivoc pe cititor.

Niall Ferguson își începe demonstrația ideii imperialismului american, comparând tendințele hegemonice manifestate încă de la începuturile înființării federației cu alte puteri care au dominat lumea. Astfel, nu întâmplător se spune că S.U.A sunt „Noua Romă”. Ceea ce au în comun americanii cu cel mai puternic imperiu din istorie ar fi un sistem legislativ unitar ce se dorește a fi importat în toate teritoriile cucerite sau organizate pe baze americane. De asemenea, sistemul de acordare a cetățeniei, foarte deschis, apropie America de Roma. Aproape oricine poate deveni cetățean american, iar dacă lupți sub stindardul „Old Glory” obținerea cetățeniei se face automat. Din punct de vedere al atenției acordate veteranilor de război sau a organizării legislative, S.U.A se pot compara, de asemenea, cu Roma imperială.

Dar S.U.A. au multe în comun și cu alte imperii istorice. De Califatul Abbasid construit de urmașii lui Mahomed le apropie „capacitatea de a-și disemina limba și cultura” (p. 37). Este evident însă că cele mai multe asemănări sunt cu imperiile moderne și contemporane: „În secolul XIX, înaintarea spre vest a coloniștilor americani, traversând preriile, a avut un echivalent în înaintarea spre este a coloniștilor ruși care au traversat stepa. În practică, structurile sale politice amintesc uneori mai mult de Viena sau Berlin decât de Haga, capitala ultimei mari republici imperiale, sau de Londra, centrul primului imperiu anglofon” (p. 37). Comparată cu celelalte imperii existente în istorie, S.U.A pot fi considerate moștenitoare ale vechilor puteri hegemonice, și prin faptul că se consideră a fi deosebite de oricare altă putere: „Celor care ar insista totuși asupra excepționalismului american, cel care studiază istoria imperiilor le poate da un singur răspuns: la fel de excepțional ca toate celelalte 69 de imperii” (idem).

Prin ce se remarcă însă caracterul imperialist al Statelor Unite?

Asemănările sunt poate suficient de numeroase pentru a demonstra că S.U.A reprezintă un imperiu la fel de puternic ca celelalte perindate de-a lungul timpului pe scena istoriei, dar nu pot fi folosite ca argumente utile pentru a arăta cum arată cu adevărat Imperiul American. În primul rând, imperiul înseamnă putere, hegemonie, iar S.U.A reprezintă cea mai mare putere a lumii, indubitabil. Datele oferite de Ferguson demonstrează superioritatea netă a americanilor în fața restului lumii, în ceea ce privește forța militară, puterea economică și civilizația. Definiția exactă a unei asemenea puteri, seducătoare pentru majoritatea oamenilor, este de „soft power”. S.U.A sunt o „putere necoercitivă”, după definiția lui Joseph Nye, ceea ce înseamnă „capacitatea de a ademeni și a atrage” (p. 40), fără să facă foarte multe eforturi pentru acestea. În accepțiunea lui Nye, S.U.A sunt noul Ierusalim, pământul promis tuturor oamenilor, cărora stilul de viață american li se pare cel mai atractiv. În acest sens, crede Ferguson, Statele Unite au mai multe  trăsături în comun cu Imperiul Britanic decât cu alte imperii. Ca și fosta stăpână a Indiei, S.U.A își impun cu ușurință valorile, importă un standard de civilizație în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, cu ajutorul tehnologiei net superioare și a democrației. Într-o măsură mai mică decât erau dispuși britanicii să facă, americanii susțin guvernele locale, militarizează zonele ocupate, oferă asistență sanitară și economică statelor.

Comparația cu Imperiul Britanic este folosită de Niall Ferguson ca un model explicativ, prin care se încearcă încadrarea corectă a S.U.A într-o tipologie a imperiilor. Istoricul american ajunge la concluzia că, în ciuda evidentelor diferențe dintre cele două, S.U.A pot fi considerate succesoarele Imperiului anglofon. Ca putere imperială, și nu hegemonică – Ferguson preferă termenul de „imperiu” aceluia de „hegemon” – Statele Unite au condus, aproape de fiecare dată, indirect, „de la distanță” sau „prin invitație”. Deși nu este o noutate – guvernarea britanică asupra coloniilor din epoca victoriană a fost deseori una „indirectă” – S.U.A reprezintă un tip aparte de imperiu: extrem de puternic, liberal, capabil să-și impună cultura, civilizația, instituțiile democratice și limba și totuși refuzând deseori să o facă. Abia în câteva state ocupate au reușit să construiască ceva mai degrabă decât să distrugă. Irakul, Afganistanul, Haiti, Coreea sau Vietnam sunt eșecuri asumate într-un fel de americani, tocmai pentru că aceștia au preferat doar să intervină, uneori brutal, și mai puțin să participe în  mod direct la reconstrucția statelor. Simbolul puterii imperiale americane este, în opinia lui Ferguson, Terminatorul, androidul interpretat, cum bine știm, de guvernatorul Californiei, actorul-politician cu mușchi Arnold Schwarzenegger: „Mai presus de toate, Terminatorul ilustrează limitele puterii americane deoarece cuvântul ANULEAZĂ  începe să îi clipească în cap înainte de a-și încheia misiunea. Aparent, Arnold Schwarzenegger este fără îndoială un colos: este greu de închipuit un corp de bărbat mai masiv și mai puternic. El este pentru forma umană ceea ce sunt Statele Unite pentru economia capitalistă. Și totuși, personajul său întruchipează cele trei deficite cruciale care explică de ce America doar pare extrem de puternică fără să fie și în realitate extrem de puternică”. (pp. 237-238).

Ajungem la una dintre cele mai interesante probleme pe care le ridică istoricul american, cea legată de cauzele ineficienței politicii americane în ceea ce privește relațiile cu statele în care a intervenit. De ce America nu a reușit să lasă în  urmă ordine și instituții stabile, cum a și dorit de fapt? Fără a cădea în reducționism, Ferguson susține că principalul motiv al eșecului Statelor Unite de a impune democrația și principiile liberale în statele ocupate temporar nu s-a datorat atât rezistenței popoarelor din statele invadate, ci, în mod paradoxal, opoziției din rândul americanilor înșiși. În acest sens, Ferguson remarcă faptul că, deși America s-a comportat încă de la început ca o putere imperială, americanii, în frunte cu liderii ei politici, au negat faptul că politica americană este una imperialistă. S.U.A se află astfel, încă de la începutul perioadei imperiale, într-o fază de negare a statului său de putere hegemonică. Chiar și forma pe care o îmbracă imperialismul american este simptomul aceste atitudini anti-imperialiste. Politica guvernării indirecte (sau „prin invitație”) își are originea în această negare a ideii de imperiu. Retorica despre eliberare susținută, printre alții, de Clinton și Obama nu a făcut decât să amplifice impresia că S.U.A nu se folosește îndeajuns de puterea pe care o are. Guvernarea americană în Irak, Afganistan, Coreea sau Haiti a eșuat pentru că, aidoma Terminatorului, nu s-a dorit altceva decât să se distrugă, fără să se încerce o reconstrucție a statelor invadate. În țările amintite, politica retragerii înainte de termen a dus la grave dezechilibre politice și sociale. Incapabile să se autoguverneze, majoritatea țărilor în care americanii au intervenit și pe care le-au abandonat, nu au reușit să-și reconstruiască unitatea statală.

Incapacitatea liderilor și intelectualilor americani de a-și asuma imperialismul ca ideologie oficială  a dus la o atitudine mai degrabă defensivă care a condus, în cele din urmă,  la incapacitatea rezolvării crize din statele ocupate, combinată cu exacerbarea sentimentelor naționaliste anti-americane. Politica ambiguă a intervenționismului limitat sau a imperialismului „prin invitație” nu a făcut altceva decât să slăbească încrederea în „nobila misiunii” a americanilor. Nu este mai puțin adevărat că intelectualii, politicienii și oamenii obișnuiți americani au considerat dintotdeauna imperialismul ca o adevărată „povară a omului alb”, menită să civilizeze forțat o lume, fără să fie foarte dispuși să facă asta. Ferguson susține însă că, între riscurile implicării, legate de legitimitatea ocupației militare și lipsa implicării pe termen lung în reconstrucția politică a țărilor „eliberate”, America ar trebui să aleagă cea de-a doua variantă, asta dacă vrea să fie consecventă cu „retorica eliberării” în numele „internaționalismului” mesianic propovăduit de politicieni: „Limitele puterii americane vor ieși la iveală când Terminatorul global va recunoaște în sfârșit «Nu mă voi întoarce»” (p. 244).

Așa cum am mai afirmat, „imperialismul prin invitație” a Statelor Unite traduce un puternic sentiment antiimperialist. Paradoxul american constă în faptul că „Statele Unite sunt leagănul antiimperialismului modern și, în același timp, fondatorul unui puternic imperiu” (p. 72).

Această ambiguitate nu se menține doar la nivelul discursului public ori politic. De la Mark Twain, la mișcările anilor 60-70, de la doctrina wilsoniană la politica „întoarcerii acasă” a trupelor militare promovată, printre alții, de Clinton, S.U.A au menținut întotdeauna un decalaj între vorbe și fapte. Comportamentul imperialist a fost deseori ascuns, dacă nu de-a dreptul negat, de o ideologie anticolonizatoare, antiimperialistă și anti-război, uneori chiar cu riscul de a distruge credibilitatea politicii americane pe plan extern. Discursurile politicienilor nu au făcut decât să întrețină această ambiguitate. Deși toată lumea își dădea ușor seama că S.U.A formează un imperiu, ce s-a extins peste tot, politicienii au continuat să minimizeze importanța acestuia. „Nu suntem o putere imperialistă, ci una eliberatoare”, declama George W. Bush (p. 12). Dar a impune instituții, civilizație, a influența modul de viață a oamenilor, a interveni militar pentru a restabili ordinea mondială și, nu în ultimul rând, a schimba raportul de forțe în regiunile ocupate, sunt totuși semne ale unui imperiu în acțiune. În plus, aceste comportamente au fost susținute de o retorică a „poporului ales” la care americanii niciodată nu au renunțat, chiar dacă, de cele mai multe ori, au considerat-o ca fiind o dovadă mai degrabă de excepționalism al unui stat-națiune decât atribut al unui imperiu. „După ce i-am învins pe dușmani, nu am lăsat în urmă armate de ocupație, ci constituții și parlamente” declara același George W. Bush (p. 183), justificând politica expansionistă făcută în numele altruismului universal și al internaționalismului.

Chiar dacă această filosofie a neimplicării totale – sau mai bine spus, a implicării parțiale – a fost asumată sincer sau a reprezentat doar un pretext pentru a adormi vigilența contestatarilor politicii americane, aceasta a avut consecințe asupra comportamentului americanilor în statele ocupate. Aminteam de simbolul Terminatorului, pe care Ferguson îl considera emblematic pentru imperialismul american, bun pentru ocupație și distrugere, dar incapabil de a construi democrații adevărate în teritoriile invadate: „În confruntări militare, Statele Unite au capacitatea de a provoca distrugeri uimitoare și îngrozitoare, suferind doar pierderi minime. Nu există regim pe care să nu îl poată înlătura dacă ar vrea (…) Ceea ce nu este totuși Terminatorul programat să facă e să reconstruiască. El lasă în urmă numai distrugeri” (p. 244).

Argumentația istoricului american susține ideea beneficiilor pe care le-ar fi adus o guvernare directă sau o implicare activă și de durată în politica statelor pe care americanii le-au cucerit. În plus, globalizarea i-ar fi putut ajuta pe americani să își impună, la scară universală, valorile democrației și liberalismului într-o lume care, în mod paradoxal, acceptă aceste valori ca fiind cele mai bune. Totuși, așa cum constată Niall Ferguson „adevărata problemă la începutul secolului XXI nu este globalizarea, ci absența sau inhibarea ei. Ba chiar tristul adevăr despre globalizare este că aceasta nu e deloc globală în realitate” (p. 154).

Guvernarea indirectă trădează, crede Ferguson, o lipsă de încredere în misiunea Americii. Politicienii și numeroși intelectuali au considerat încă de la începutul constituirii Statelor Unite că expansionismul și ocupația militară nu sunt decât niște instrumente prin care se pun în practică ideile despre independență, autodeterminare și naționalitate. În realitate, nu de aceste idei ar avea nevoie multe dintre statele „eliberate”. Independența s-a dovedit a fi o mare greșeală, mai ales în Africa, dar și în alte părți ale lumii. S.U.A au intervenit deseori pentru a răsturna dictaturi și au încercat să impună peste tot în lume guverne liberale. Dar au făcut acest lucru de cele mai multe ori „de la distanță” sau fiind tot timpul pe picior de plecare. Principalul dușman al imperialismului american a fost… timpul, răgazul. Exact ca androidul interpretat de Arnold, după ce și-a arătat mușchii și a distrus, America a lăsat în urmă haos și suferință, nu prosperitate și democrație. Succesele sale în ceea ce privește „americanizarea” teritoriilor invadate au fost mai puține decât eșecurile. Militar, S.U.A au fost mai degrabă preocupate, după Coreea și Vietnam, de minimizarea pierderilor, de costurile unui posibil război, iar atunci când a purtat efectiv războaie, politicienii americani au avut grijă ca ele să fie cât mai scurte, cât mai puțin costisitoare și cu obiective imediate, nu pe termen lung.

Nici în plan economic, S.U.A nu și-au manifestat tendințele imperialiste. Fluxurile de capital s-au scurs în special către țările dezvoltate și nu către cele sărace, cum ar trebui să se întâmple. Protecționismul exagerat practicat atât de țările bogate cât și de cele sărace a dus la creșterea decalajelor dintre economiile dezvoltate și cele cu performanțe slabe. Dacă ar fi aplicat principiile unei economii de piață, fără restricții în ceea ce privește fluxul comercial, americanii ar fi avut de câștigat, la fel și statele în care au intervenit: „S-a demonstrat în mod convingător că una dintre principalele cauze ale inegalității tot mai mari la nivel internațional în anii 1970 și 1980 a fost de fapt protecționismul din economiile mai puțin dezvoltate. Astfel (s-a ajuns la concluzia că n. mea, B.S.) țările ce reduc barierele în calea comerțului au mult mai multe șanse să ajungă la o creștere rapidă decât cele înclinate către autarhie” (pp. 154-155).

Contrar opiniei generale, Ferguson crede că americanii au greșit nu pentru că au purtat războaie departe de casă, ci tocmai pentru că au dorit prea mult și prea repede să se întoarcă, în condițiile în care era necesar să rămână în statele eliberate cel puțin până când acestea demonstrau că pot să se autoguverneze. Cu alte cuvinte, nu imperialismul dăunează echilibrului mondial, ci tocmai absența exercitării puterii. America nu și-a asumat niciodată rolul de mare putere. Iar în puținele cazuri în care ocupația militară a fost eficientă a fost vorba de fiecare dată de absența unei conștiințe vinovate și a unei retorici anti-imperialiste. În rest, americanii parcă s-ar fi simțit prea dispuși să creadă într-un mesianism utopic, fără implicarea unei acțiuni directe, mai degrabă decât într-o asumare responsabilă a ideii de imperiu.

Concluzionând, cel puțin cinci argumente sunt în favoarea existenței unui imperiu liberal (în care coerciția să fie înlocuită de legitimitate). În primul rând, este vorba de argumentul geopolitic. În absența unui imperiu, lumea tinde să devină apolară, fără existența unei mari puteri, fapt ce ar duce la exacerbarea naționalismelor și a extremismelor politice, la dezordine ce ar face ca lumea să semene cu Evul Mediu întunecat. Dar, cel mai probabil, în absența unui imperiu, o altă putere va profita. Să ne gândim că aceasta va fi Rusia lui Putin sau China comunistă, cele mai în măsură să devină hegemonice. O lume democratizată, fie și forțat, ar fi totuși mai bună decât una „roșie” sau autoritară, în care ne-am simți amenințați.

Probabil cel mai important argument pentru a susține existența unui imperiu liberal, care să impună instituții democratice, stat de drept, politici fiscale și monetare, infrastructură puternică este ordinea. În absența oricărei alte alternative (poate doar Uniunea Europeană), S.U.A ar putea fi singurele în măsură să asigure stabilitate și libertate. Condiția însă ar fi ca americanii să ia în serios hegemonia și să creadă că este un imperiu. Multe zone din lume ar avea de câștigat dacă ar fi conduse efectiv de americani. Paradoxal, renunțarea, fie și temporar, la independența statală și la ideea suveranității naționale ar putea fi soluția salvatoare pentru acele state sfâșiate de lupte pentru putere și de orgolii naționaliste. Să ne gândim la Liberia, Sierra Leone, Haiti, Irak chiar, țări unde prezența americanilor ar asigura stabilitate și democratizare, fapt ce ar îmbunătăți situația populațiilor din aceste zone.[3]

În fața argumentului că secolul XXI este secolul statelor-națiuni și nu al imperiilor, Ferguson deconstruiește această percepție generală prin recursul la două idei. Nu au existat perioade istorice fără imperii. Istoricul american amintește de existența a nu mai puțin de 70 de astfel de structuri hegemonice, Statele Unite fiind al 68-lea dintre ele. Ultimele două, Uniunea Europeană și China comunistă demonstrează faptul că imperiul supraviețuiește în diferite forme de organizare politică și economică.

Statele-națiuni sunt creații recente și ele nu au demonstrat că ar putea fi mai stabile decât un imperiu. De cele mai multe ori, și aici trecem la a doua idee, eficiența imperiilor a fost mult mai mare decât a națiunilor. Și invers, atunci când s-a trecut de la imperiu la națiune, de multe ori s-au produs schimbări negative în societățile nereformate suficient.Să nu uităm nici de efectele decolonizării, multe dintre fostele colonii devenind dictaturi atunci când și-au declarat independența. Chiar și pentru multe dintre fostele colonii, imperiile au fost deseori surse de progres și de stabilitate. Autorul pledează pentru existența unei lumi monopolare, statul care s-ar putea înscrie cel mai bine pentru a fi un garant al libertăților și al globalizării piețelor fiind S.U.A: „Spre deosebire de majoritatea criticilor europeni ai Statelor Unite, eu cred deci că lumea are nevoie de un imperiu liberal eficient și că Statele Unite constituie cel mai bun candidat la acest rol” (p. 245). Menținerea imperiului este necesară și pentru că „există zone ale lumii unde instituțiile juridice și politice sunt într-o asemenea situație de colaps sau de corupție, încât locuitorii lor efectiv nici nu mai speră la prosperitate. Și există state care, fie din slăbiciune, fie din rea-voință, încurajează organizații teroriste hotărâte să distrugă o ordine mondială liberală. Din acest motiv, globalizare economică trebuie susținută politic, ca acum un secol” (p. 245).

Argumentul „egoist” în favoarea imperiului ar fi necesitatea intervenției unei super-puteri „pentru a combate epidemii, a detrona tirani, a pune capăt unor războaie locale și a eradica organizații teroriste” (pp. 43-44). La acesta se adaugă argumentul „altruist”, al impunerii unei autorități externe capabile să restabilească ordinea în acele țări îndepărtate, unde opoziția politică ia forma unui război civil. S.U.A, în numele echilibrului general, și al securității colective, ar trebui să se simtă datoare să intervină în jocul geopolitic, în ciuda previzibilelor critici pe care le-ar întâmpina. În cele din urmă, „Statele Unite nu doar ar putea să-și permită să joace un rol global mai hotărât, ci chiar nu și-ar permite să nu o facă” (p. 244).

Problema nu este însă a identificării unei puteri capabile să domine lumea și să implanteze structuri civilizatorii în state incapabile de a-și gestiona crizele. Dificultatea reală este legată de eficiența unui imperiu american. Cea mai importantă, în opinia noastră, parte a lucrării prezentate este cea în care autorul încearcă să răspundă la întrebările: cât de eficientă este America în calitate de imperiu? Cu alte cuvinte, poate S.U.A să își asume rolul civilizator și progresist în viitor, conform misiunii pe care o au? Sau sunt mai vulnerabile decât par? „Cât va mai dura acest imperiu în faza de negare?” (p. 25).

Răspunsul general la acest întrebări este: depinde foarte mult de ceea ce americanii înșiși doresc să fie – un Colos indestructibil, un Terminator iresponsabil sau un Goliat aparent puternic, dar vulnerabil ca un copil. Altfel spus, amenințarea la adresa imperiului american nu vine din exterior – astăzi nu există nicio altă putere capabilă să concureze pe toate planurile cu America – ci chiar din interior. Frivolitatea sistemului american se datorează absenței voinței de putere. Aceasta se vede la toate nivelurile. Preocuparea americanului de rând este să consume, nu să salveze alte state. S.U.A suferă de supraextindere fiscală, una dintre principalele cauze care au dus la criza economică din 2008.

Chiar dacă lucrarea lui Ferguson a apărut în 2004, la trei ani după episodul World Trade Center și cu patru ani înaintea apariției crizei, ea anticipează într-un fel ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani. Consumul excesiv și nu cheltuielile de război a făcut posibilă criza. De aceea nu se poate susține că efortul de război al Americii pentru a înlătura de la putere dictatori sângeroși ar fi fost un preț prea mare pentru americanul de rând. În realitate, demonstrează Ferguson, cheltuielile de război au fost mult mai mici decât cele pentru protecție socială sau asigurări. Se stie acum că suprasolicitarea sistemelor de sănătate și a sistemului de asigurări sociale sunt și ele cauze ale slăbiciunii. În plus, S.U.A sunt vulnerabile pentru că au ajuns la datorii uriașe. Tocmai de aceea, Statele Unite depind de fluxurile comerciale, de schimbul de capital, de exporturi și de piețe libere. Acesta ar fi încă un motiv pentru a promova un imperiu liberal. Din globalizarea piețelor și din injectarea de capital în zonele mai puțin dezvoltate ar putea să câștige toată lumea și ar putea face ca măreția Americii să fie și gloria imperială a ei.

Deficitului economic i se adaugă și un deficit de efective militare și unul de atenție. (p. 238). Ultimele intervenții – în Kosovo și Irak – s-au făcut fără asumarea unei reconstrucții autentice a statelor. Graba cu care și-au retras trupele și, mai ales, numărul mic de cadre militare trimise pentru restabilirea ordinii demonstrează teoria istoricului Michael Ignatieff, citat de Ferguson, care denumea politica americană „imperialism pe fugă” (p. 240).

Lipsa de diplomație în asumarea angajamentelor este evidentă în declarațiile repetate ale președinților americani și ale secretarului de stat, privind necesitatea retragerii trupelor de ocupație. Încă înainte de a construi, America fuge de responsabilitate. Cuceririle sunt doar temporare și timpul prea scurt alocat reconstrucției politice conduce la imposibilitatea gestionării eficiente a crizelor apărute în statele ocupate. Se poate spune astfel că S.U.A nu au învățat nimic din Vietnam, din Haiti, din Cuba și repetă aceleași greșeli și în Irak. Graba cu care americanii declară că „își vor băieții acasă” creează neîncredere și confuzie în rândul populațiilor din zonele de intervenție americană. De aceea, Imperiul american se dovedește a fi mai ineficient decât cel britanic. (p. 173) În cele din urmă, un imperiu fără coloniști, fără administrație, fără trupe de ocupație nu poate pretinde să schimbe lumea.

Un imperiu datornic, un imperialism „pe fugă”, fuga de responsabilitate, greaua „povară a omului alb”, lipsa de viziune istorică – toate acestea fac din cel mai puternic stat din lume un Colos cu picioare de lut. De la Colin Powell la Bill Clinton, de la George W. Bush la Barack Obama, America a  fost considerată o țară cu o misiune specială. Atunci când a fost vorba însă de a lua inițiativa, americanii au preferat să-și ascundă intențiile imperialiste. Și acest lucru s-a făcut nu din ipocrizie, ci pur și simplu dintr-un amestec de populism (sindromul Vietnam și contracultura născută după război i-au făcut mai precauți pe liderii politici, în dorința de a câștiga voturi) și o inexplicabilă lipsă de viziune geopolitică.[4]

Așa cum reiterează Niall Ferguson, deși au un potențial uriaș, americanii nu au mentalitate imperială: „Ei preferă să consume, nu să cucerească. Preferă să construiască malluri, nu națiuni. Își doresc să aibă o bătrânețe lungă și se tem până și pentru alți americani care s-au înrolat ca voluntari în armată că ar putea pieri în luptă înainte de vreme.” (p. 47).

Nici măcar războiul deschis declarat terorismului nu-i fac să fie mai atenți în ceea ce privește puterea lor imperială. Cât despre noul inamic microbiologic care zdruncină din temelii înseși fundamentele civilizației noastre, acesta ne obligă să ne gândim la felul cum va arăta lumea în viitor. Cu siguranță însă că, indiferent cum va fi viitorul, nu ni-l putem concepe decât cu o Americă puternică, democratică, sănătoasă și civilizatoare, pentru binele nostru, al tuturor.

Deși susține ideea necesității existenței unui imperiu, Niall Ferguson este mai degrabă adeptul unei politici inter-relaționale, de colaborare între state. De altfel, un imperiu liberal nu se caracterizează prin coerciție și expansiune. Conform viziunii sale din celelalte lucrări, Ferguson este un susținător al unei politici bazate pe uniuni între statele puternice[5], menite să ajute la dezvoltarea tuturor statelor. Admirator al americanismului, cum singur declară, tânărul cercetător britanic crede că America trebuie încurajată să creadă în forțele ei, pentru a-și punea impune civilizația și valorile peste tot în lume. Este convins astfel că lumea cu S.U.A puternice va putea mai ușor să facă față provocărilor decât în absența unei puteri coordonatoare. În fond, istoria recentă tinde să îi dea dreptate.

[1] Colosul. Ascensiunea și decăderea imperiului american, trad. Paul Aneci, Editura Polirom, Iași, 2019. În ediția originală, Colossus, 2004.

[2] Trebuie spus că, atunci când utilizează termenul de imperiu, Ferguson nu se referă neapărat la o anumită formă de organizare statală. Republica America este cea care a obținut un statut hegemonic pe plan mondial, întrucât domină piețele comerciale, are o armată puternică, își impune civilizația peste tot în lume, tinde să globalizeze toate piețele. Din această perspectivă, mai degrabă datorată influenței și controlului asupra geografiei și politicii mondiale, S.U.A ar putea fi identificate cu un imperiu, în adevăratul înțeles al termenului.

[3]Ferguson aduce date din care reiese că irakienii chiar își doreau ca americanii să rămână mai mult timp. Mulți irakieni sperau ca americanii să aducă prosperitate în zonă și credeau că doar prezența trupelor aliate ar fi putut asigura pacea în zonă. (p. 184).

[4] În acest sens, „Make America great again!” nu este deloc un îndemn la renașterea sentimentului imperialist, dimpotrivă, este centrat, ca întreg discursul ultimului lider de la Casa Albă, pe o repliere către sine. Rezolvarea problemelor interne și reducerea decalajelor sociale au fost și sunt mizele politicii lui Trump. Se poate spune că imperialismul americanilor a trecut, odată cu politica protecționistă a lui Trump, de la faza de negare la cea de uitare: „Vom căuta prietenia şi bunăvoinţa naţiunilor lumii, dar vom face acest lucru cu înţelegerea că este dreptul tuturor naţiunilor să îşi pună interesele lor pe primul plan. Nu căutăm să impunem stilul nostru de viaţă nimănui, dar îl vom lăsa să strălucească drept exemplu, noi vom străluci pentru ca toată lumea să ne urmeze (…) Vom consolida alianţe vechi şi vom crea unele noi şi vom uni lume civilizată împotriva terorismului islamic radical, pe care îl vom eradica în totalitate de pe faţa pământului (…) La baza politicii noastre va fi credinţa totală faţă de Statele Unite ale Americii şi prin loialitatea faţă de ţara noastră vom redescoperi loialitatea noastră unii faţă de alţii. Când îţi deschizi inima pentru patriotism, nu există loc pentru prejudicii” – fragment dim primul discurs oficial ca președinte al lui Donald Trump, din 20 ianuarie 2017.

[5] În extensia acelor sisteme-rețea de huburi teoretizate în Piața și turnul. Recent, el argumenta că „noua ordine mondială” ar trebui să se bazeze pe un triumvirat format din 5 mari puteri ale lumii – S.U.A, Franța, China, Marea Britanie și Rusia, această uniune fiind cea mai mare speranță pentru pace și prosperitate, în Niall Ferguson, „Donald Trump’s new world order”, în the Boston Globe, 22 noiembrie 2016.

Articolul anterior
La început a fost… Teatrul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut