Să  regândim conflictele  sociale în  lumea complexă  de azi / Acsinte  Dobre

Într-o trecere în revistă sintetică a confruntărilor politico-filosofice și morale din Occident, gânditorul contemporan francez A. Finkielkraut sublinia accentuarea rupturii cu trecutul, cu valorile si tradițiile ce s-au sedimentat în istorie. Dimensiunea prezentului și într-o oarecare măsură, a viitorului au o prioritate tot mai acaparatoare. Tendința către gândirea liberă este tot mai cenzurată de barierele (adesea preluate mimetic de tineri, apoi autoimpuse) ale excesivei „corectitudini politice”. În  Statele Unite ale Americii, ca și în alte țări occidentale se constată  o importantă schimbare în Universități, prin fixarea în tiparul disciplinelor universitare a unor domenii ca: Studii afro-americane, Studii Feministe ș.a., ceea ce înseamnă o generalizare a viziunii „corectitudinii politice”. Totodată, psihoza de masă bazată pe comunicare și Media, „a înlocuit aproape cu totul bunul  simț (în sens britanic), acest organ uimitor și fertil pentru uzajul democratic al inteligenței colective”.(P. Sloterdijk, A. Finkielkraut, Les Battements du monde – Dialogue, Pauvert, Fayard, 2003, p. 57). Adepții corectitudinii de gândire politico-morală se raportează la cei cu alte opinii și la argumentele lor ca la niște relicve, niște ființe ce nu ar trebui să existe; ei ar trebui demascați, expulzați. Argumentele – inevitabile într-o dezbatere publică autentică – nu ar mai  fi decât niște măști, niște piedici insuportabile pentru marea dorință de a instaura așa-zisul Bine absolut asupra Răului diabolic. Se va instaura astfel, un climat de persecuție în tot spațiul public și aproape nimeni nu va mai crede că celălalt spune chiar ceea ce vrea să spună. Ia amploare astfel, un proces denaturat în spațiul public al comunicării, caracterizat printr-un fel de paranoia generalizată.

Aldous Huxley explicita în plus asemenea comportamente în spațiul politico-mediatic vizând sfera imensei complexități sociale: „Această reducție (subiectivă, quasiteoretică) a multiplicității greu de stăpânit, la o unitate (ușor)  comprehensibilă devine reducția practică a diversității umane la uniformitatea subumană, a libertății la supunere și sclavie” (Reîntoarcerea la minunata  lume nouă, Iași, Polirom, 2013, p. 33). Se facilitează astfel calea instaurării unor dictaturi totalitare. O regândire cât mai deschisă și un travaliu de păstrare și consolidare a unei civilizații și a unei etici argumentative vor avea șanse dacă vom reformula un cod al conflictelor și luptelor în arena socială, care să admită și grija, și un anumit respect pentru adversarii de idei și interese. Același Finkielkraut mai remarca, cum, ceea ce  ne constrânge azi să devenim gladiatori (ca în Roma antică) nu este cruzimea, ci mai ales sentimentalitatea excesivă. În asemenea contexte se publică liste negre de lideri politici, de posturi TV sau emisiuni TV. Se apără, cu o patimă mergând până la incitarea la asasinat politic, o viziune simplistă, maniheistă, asupra Istoriei și societății. După Peter Sloterdijk, va trebui să milităm pentru o Europă unită, ca civilizație umană argumentativă, ai căror participanți recunosc, cu o anumită modestie, că au nevoie de dialog, ca și de a consulta pe alții, nefiind infailibili; de a completa ceea ce ei știu cu ceea ce alții (inclusiv din trecut), de asemenea, au învățat și știu. Democrația se manifestă nu numai ca o formă perfectibilă de organizare socială, ci și ca o forță, o luptă în cadrul căreia indivizii umani, cu limitele lor, acced progresiv la propria lor împlinire. Dacă oponentul de opinie politică este înțeles ca răul absolut, ca o ființă ce trebuie eliminată, participarea la anihilarea lui e justificată cel puțin în plan imaginar și până la lupte sângeroase și război civil nu mai este mult. Forma democrației e  dialogică, argumentativă, pe când conținutul (forța acesteia) cuprinde ciocniri de scopuri adesea opuse, dar decizii majoritare în conducerea colectivităților. S-a spus despre „vânătorii” de purtători ai „Răului absolut” că folosesc demagogic democrația, doar ca forță unidirecționată pentru anihilarea celor cu alte opinii social-politice, mai puțin maniheiste. Istoric, se poate remarca cum viziunea nemodestă a vieții politice se suprapune peste mai multe schimbări de regimuri politico-juridice, de mentalitate și chiar de epocă. Și aceasta pentru că se vor regăsi conștiințe analoage, dominate de aceeași reducție a pluralității umane la ciocnirea a doar două forțe hiperbolizate: Binele, respectiv Răul.

Ca un fundal al acestei lupte politice simpliste putem constata, în post-modernitate, o atașare excesivă de timp (prezentul mai ales) și o raportare devalorizatoare la spațialitate. Omul ar apărea ca o ființă ce n-are locuință, exceptând pe acelea mobile, ca niște rulote-auto, pentru care se caută un parking și nu o țară (vezi P. Sloterdijk, loc. cit., p.90). Oamenii s-ar dezrădăcina și si-ar pierde simțământul de apartenență la o țară (Terra). Asemenea trăiri și simțăminte sunt blamate in ideologiile simpliste ca fiind naționalisme înguste, semne compromițătoare ale vechiului. Devalorizarea spațialității ca fundament al existenței umane va avea, după același P. Sloterdijk, efecte devastatoare asupra condițiilor pozitive de dezvoltare a culturii și civilizației: ”Fără un element de teritorialism pozitiv, nu există posibilitea dezvoltării culturii diferenței în sine; fără bază de plecare, nu se poate porni” (Ibidem, p. 91). În aceeași perspectivă a noilor ideologii, nici frontierele nu ar mai reprezenta ceva însemnat pentru comunitățile naționale, spre mai marea glorie a globalismului și a dominației forțelor supranaționale. Nu se pot nega însă factorii noi apăruți pe direcția transgresării frontierelor statale, mai ales prin noile tehnologii ale informației și comunicării. Putem distinge în asemenea procese o față atractivă, cea a exploziei internetului, dar și una întunecată, cum este plaga terorismului exportat nelimitat

În soluționarea multiplelor conflicte este important de vizat și de cultivat practic, rolul observării de către un al treilea, ca arbitru, ca observator mai neangajat în vâltoarea luptelor. În acest sens, un rol crescând revine  instituțiilor puternice, atât naționale cât și internaționale. Ideea de cooperare comprehensivă, de dialog, se va găsi, astfel, întărită, chiar indispensabilă. De subliniat aici că vechea diplomație europeană a multilateralismului este mai puțin productivă  întrucât se confundă adesea, idealizant, două planuri diferite; pe de o parte, realul multiplicității de interese, de politici, de culturi, iar pe de alta, idealul reglementării de conflicte doar prin simpla participare la negocieri și discuții. Pluralitatea participării, ca atare, nu duce efectiv la soluții largi, democratice.

In ultimele secole europenii au avut meritul și onoarea de a fi purtat cu o anumită consecvență, lupta contra mizeriei, ce afecta majoritatea umanității, prin îmbinarea puterii și voinței politice cu diminuarea Suferințelor. Există o anumită continuitate, sub acest aspect cu viziunea creștinismului, care implică un activism al suferinței, valorizate însă diferit în planul laic, față de cel transcendent, religios. Se îmbină în amintita luptă  a europenilor, forța și voința de acțune cu inteligența organizatoare și uneori dubitativă. În contextul regândirii conflictelor lumii de azi, strategia organizatoare s-ar putea constitui ca un nou umanism militant, care ar reasuma vitalitatea și tradiția sa; totodată ar promova principii de libertate, de toleranță și de îndoială, fără a se lăsa învins de o formă sau alta de fanatism simplificator, distructiv, ce renunță cu totul la scepticism și la modestie umană.

Pentru ca lupta politică să respecte oamenii, se impune ca ea să renunțe la pretenția de a ocupa și a epuiza întreg spațiul uman, de a transforma obiective contingente, în comandamente necesare, absolute. Vechi ideologii – limitate, datate istoric –  ce făgăduiau salvări utopice, imaginare, cedează treptat locul unei critici a extremismelor, care să regândească raporturile între perdanții și câștigătorii (parțiali) în Istorie. Potrivit lui P. Sloterdijk, dacă (după războaie și ostilități) există vreodată o lume promisă celor angajați în lupte, această lume nu poate fi decât  aceea „având o structură politico-socială ce posedă mijloace suficiente pentru a absorbi pe perdanți” (vezi op. cit., p.237). O asemenea structură politico-juridică ar putea eventual să integreze nenumărații perdanți, „transformându-i în cetățeni care au, mai mult sau mai puțin, sentimentul de a fi schimbat o pierdere, contra unei victorii pe un plan mai larg, o înfrângere  contra unei apartenențe” (Idem). Un arhetip pentru o asemenea soluție parțială este oferit în istoria  S.U.A. de europenii debarcați ca refugiați (perdanți în vechiul continent; ei căutau un pământ al făgăduinței, unde să-și revină și să reînvețe arta de a câștiga, ceea ce mulți au și realizat). Schițarea unor soluții în marile conflicte ale lumii prezente nu poate dispune de rețete deja date în trecut, ci se forjează cu dificultate, în marile frământări istorice contemporane. Se impune însă cultivarea pacifismului și a argumentării raționale în ceea ce s-a numit o alchimie politico-juridico-morală; prin aceasta din urmă, perdantul ar deveni un participant la un „joc” istorico-politic, în care să ajungă și la un câștig, la o deschidere umană resimțită real. Să nu uităm însă că trebuie să fim activi în „joc” și împreună să ne asumăm „cheltuielile vindecării noastre de boala perdanților” (Ibidem, p. 238).

 

Articolul precedent
Narcisse et les médias satiriques roumains / Sorin Lazăr
Articolul următor
Originea conceptului de „societate civilă”. Cauze istorice, sociale şi politice / Cristian Florea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu