Imagine: Craniu din ipsos (cca. 7000 BC), Ierihon, Palestina. Ashmolean Museum, Oxford, Regatul Unit.

Sau cum s-a instalat regimul comunist în România

Stelian Tănase, Zvonuri despre sfârșitul lumii. Album de familie: București, 1944-1953, Editura Corint. Istorie autori români, București, 2024.

„Ce este svonul?” se întreba un ziar de epocă. Și urma o definiție care s-ar potrivi de minune „fake news-urilor” vremurilor noastre:

„Svonul are nevoie de anumite condiții ca să trăiască și să înflorească. Cea dintâi dintre aceste condiții este temperatura politică ridicată. La aceasta se mai adaugă deficitul de informații. Svonul e un fel de gunoi al informației autentice și consumatorii lui riscă de cele mai multe ori primejdioase infecțiuni, în vreme ce oamenii care se adapă de la izvoarele bine filtrate dau dovadă de o sănătate morală perfectă” .

Iată și opinia lui Constantin Rădulescu-Motru, cunoscutul autor al Psihologiei poporului român, notată în jurnal:

„Luni, 16 iunie 1952. Ceea ce caracterizează svonul este, spre deosebire de minicună, că nu e o amestecătură de adevăr și fals care să-ți dea posibilitatea de a proceda la verificare, ci este pe de-antregul în gura celui ce-l răspândește un adevăr crezut de el, adică zvonul nu urmărește ascunderea unui adevăr, așa cum urmărește minciuna (...) inventatorul unui zvon este ca omul care-ți istorisește un fapt visat de el peste noapte...” .

Iar motive pentru asemenea vise compensatorii, noul regim al democrației populare le furniza din abundență multora dintre cei care scrutau cerul în așteptarea americanilor.
Răsturnarea socială petrecută în România la sfârșitul războiului mondial nu a fost consecința unei evoluții politice și sociale firești, și nici măcar a unei revoluții: ea a fost planificată și pusă în operă de o sectă ideologică radicală instalată la conducerea instituțiilor statului de ocupantul sovietic, un grupuscul de activiști antrenați în „tehnica loviturii de stat” și în aplicarea mijloacelor totalitare pentru a acapara puterea și a se perpetua la putere.
„Dezrobire de sub jugul fascist”? „Revoluție socială și națională, antifascistă și antiimperialistă?”, așa cum sunau, ditirambic, (re)interpretările aparatului comunist de propagandă ale evenimentului de la 23 august 1944, când Regele Mihai și-a luat din nou prerogativele uzurpate de Antonescu? Nici vorbă! Pur și simplu, ocupație militară sovietică (începută în martie 1944, când primele unități ale Armatei Roșii trec Nistrul, și încheiată în noiembrie, odată cu avansul frontului în câmpia ungară), lichidarea elitelor și rusificarea țării. Însă exact acest adevăr trebuia ocultat, pentru ca poporul să uite că o mână de foști pușcăriași, condamnați pentru activitate anti-statală și anti-românească, stipendiați și ghidonați de la Moscova, venise la putere cu ajutorul cizmelor și a șenilelor rusești.
Odată cu instalarea sub amenințarea forței a guvernului pro-sovietic Petru Groza în urma brutalei intervenții a tovarășului Andrei „Jaguarevici” Vîșinski (faima de procuror feroce dobândită în procesele politice ale anilor ’30 îi era bine stabilită) la regele României, din 6 martie 1945, țara a încăput în mâinile slugilor ocupantului. În propaganda oficială însă, acesta era „marele nostru aliat”. Pentru că, poporul nu numai că a fost nevoit să îndure umilința și abuzurile ocupației, ci să și pretindă că era recunoscător „fratelui de la Răsărit” pentru că-l scosese din „robia fascistă”. Minciuna oficială trebuia însușită cu entuziasm, aplauze și cântece de toată lumea.

Peste țară s-a lăsat o atmosferă de sfârșit de lume. Această agonie a vechiului regim, este surprinsă cu minuție și nerv dramatic de Stelian Tănase în volumul de față, construit pe o abordare multiperspectivistă. Fost profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității București, fondator al Alianței Civice, apoi membru al partidului liberal, scenarist, regizor, director al televiziunii române (2014-2015), autorul a debutat în 1982 ca romancier. A luat parte la Revoluția din decembrie 1989, a înființat revistele 22 și Sfera politicii, a fost unul dintre animatorii demonstrației din Piața Universității, în primăvara 1990. Este un scriitor prolific, specializat în politologie și cercetarea istoriei comunismului, dar și a evoluțiilor post-comuniste, domenii în care avut contribuții de primă însemnătate. În paralel, a continuat să scrie și să publice cărți de ficțiune literară.
Lucrările non-ficționale oscilează între monografie (Rakovski. Dosar secret – 2008, Povestea unui terorist – Max Goldstein – 2022, Cioran și Securitatea – 2010, Viața lui Panait Istrati – 2024), cronică, studiu istoric, investigație documentară (Șocuri și crize – 1993, Revoluția ca eșec – 1996, Anatomia mistificării – 1997, Elite și societate. România sub guvernarea G. Gheorghiu-Dej (1948-1965) – 1998, Istoria căderii regimurilor comuniste – 2022), eseu istoric/memorialistică (Clienții lu’ Tanti Varvara – 2005, Sunt un copil al războiului rece – 2020, Zvonuri despre sfârșitul lumii – 2024), jurnale (Ora oficială de iarnă. Jurnal 1986-1990 – 1996, LA vs. NY – 1998, Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii – 2002), convorbiri (cu Alexandru Paleologu în Sfidare memoriei – 1996, Conversații cu Regele Mihai – 2018) și altele. Stelian Tănase este și autor de scenarii în producții TV precum: „București – strict secret”, „Fuga din rai”, „Dinastia” (în colaborare cu Elena Vijulie) etc.
Deși tot operă de cercetare istorică, asemenea altor lucrări, Zvonuri despre sfârșitul lumii este mai degrabă un eseu, o repovestire pe alocuri romanțată, dar nelipsită de tragism, a unei perioade tulburi din istoria României: instalarea comunismului în paralel cu „lichidarea” vehiului regim și a societății libere. Noua carte se adresează publicului larg prin felul în care a fost gândită, cu reducerea la minim a aparatului critic în beneficiul fluenței lecturii. De aceea, deși foarte densă informațional (cuprinzând și fotografii de epocă), stilul cursiv, de povestire pe alocuri spumoasă, captează imediat. Autorul face să defileze prin fața ochilor noștri tabloul vivant al unei perioade critice din istoria noastră.
Abordarea nu este strict cronologică, deși, capitol după capitol (ele corespund, în mare, unor secțiuni transversale prin corpul socio-istoric al epocii), avansăm în pași mărunți, cu reveniri și piruete de-a lungul intervalului documentat. Este un parcurs în rotocoale, în care principalele subiecte vizate: actori politici, context economic, militar și social, adaptarea sau inadaptarea elitelor, trecând printr-un spectru larg de emoții și atitudini, urcă în spirale strânse până la deznodământul anticipat, completa comunizare a țării. Odată instalat pe nivelul ce urmează a fi descris, ocheanul retrotemporal al autorului face un tur complet de orizont, zăbovind asupra celor mai sugestive aspecte.
Astfel concepută, lucrarea devine o frescă social-politică de mari proporții lucrată în tehnica mozaicului, bricolaj de evenimente majore și fapt divers miniatural, asamblate laolaltă; un „album de familie” plin de instantanee, portrete și fotografii de grup, cu patina și petele fiecăreia. De altfel, la sfârșitul fiecărui capitol există chiar o secțiune intitulată „Bricabrac”, sugestivă aglomerare de fapt divers, anunțuri, sfaturi medicale și reclame comerciale, capricii meteorologice și mondenități – dar tocmai aceste efemeride, markeri microscopici ai „prefacerilor epocale”, restituie parfumul epocii.
Documentarea autorului este una foarte amplă: fonduri arhivistice (Arhiva CNSAS, Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhiva SRI), culegeri de documente (Ion Scurtu, România. Viața politică în documente. Arhivele Statului), colecțiile de reviste și ziare: Universul, Liberalul, Timpul, Scânteia, România liberă, Adevărul, Fapta, Rampa, Cortina, Azi, Ultima oră, Jurnalul de dimineață, Victoria (lista nu e completă – imediat după război, se tipăreau nu mai puțin de 38 de ziare și reviste numai în Capitală!).
O sursă foarte importantă este memorialistica. Am numărat 48 de memorii și jurnale ținute de personalități ale vremii (Alice Voinescu, Ion Hudiță, Petre Pandrea, Adriana Georgescu, Gheorghe Apostol, Miron Radu Paraschivescu…), devenite tot atâtea surse istorice de primă mână, din care autorul citează pe larg. Vin apoi interviurile realizate cu personalități istorice, care conferă autenticitate și savoare reconstituirii tabloului istoric: cu Ion Varlam (p. 116), Gheorghe Brăetscu (p. 129), David Stoliar, supraviețuitorul de pe Struma (p. 227), Sanda Tătărescu (p. 154) și altele.
Un șantier atât de extins și ritmul febril în care publică autorul (numai în 2024 au apărut, pe lângă Zvonuri…, Viața lui Panait Istrati și romanul Dincolo nu e nimeni), lasă în urmă și câteva incongruențe. Semnalăm aici câteva. Astfel, Lucian Blaga nu a avut nimic de-a face cu nazismul sau cu legionarii (p. 204), așa cum a demonstrat-o Marta Petreu în cartea Blaga între legionari și comuniști; Mircea Eliade nu a fost trimis în Portugalia de Ică Antonescu (cf. p. 269), ci de ultimul guvern proocidental al lui Carol, Tătărescu (aprilie 1940, iar revista lui Sandu Tudor, Floarea de foc, nu era comunistă (p. 496), ci de factură mistic-religioasă, vezi, de exemplu Zigu Ornea, Anii ’30. Extrema dreaptă românească (pp. 61, 123, passim). Aceste erori pot fi îndreptate la o nouă ediție a cărții.
Cartea captivează imediat lectorul și se citește cu sufletul la gură, reconstituind scene de neuitat. La sfârșitul lui august 1944, când avangarda trupelor rusești intra în periferiile Capitalei, prin bariera Colentinei, Bucureștii erau un oraș cu fason occidental („Micul Paris”, nu-ia așa?), cu o societate bine îmbrăcată, chiar luxoasă în clasele sus-puse, căreia îi plăcea să petreacă bine. Cofetăria, florăria, plimbarea la Șosea, cursele de cai la Hipodrom, cinematografele, teatrul, flirtul, erau preocupările de căpătâi ale acestei burghezii înstărite.

„Cafeneaua Nestor... era plină de boieri purtând ghetre albe, cu fete nurlii care împachetau cataifuri spumoase în cartonașe ceruite, cu Packarduri lungi așteptând lângă trotuar. Din vitrina cofetăriei se vedea firma magazinului unde regina Maria însoțită de domnița Ileana se oprea din când în când să-și aleagă o fotă brodată cu măiestrie, o cămașă de borangic sau o catrință neagră din preajma Sibiului... Rar de tot, Ionel Teodoreanu trece printre mese, aerian, distant, făcând să bată mai repede inimile clientelei feminine” .

În acei ani, încă de la sfârșitul deceniului patru, făcea furori un charismatic baterist de jazz născut în Chișinău. Era faimosul Sergiu Malagamba, solicitat de cele mai bune orhestre ale timpului, prizat de bucureșteni atât pentru talentul excepțional de artist și animator, cât și pentru moda pe care, involuntar, a lansat-o: malagambismul.

„Ce atrăgea atenția asupra malagambistului? Întâi de toate: atitudinea de sfidare, prea relaxată pentru acei ani de război. Apoi ținuta – purtau pantofi cu tălpi ortopedice de o palmă, tăiate din cauciuc de automobil... Sacorurile erau croite în formă de triunghi..., în culori țipătoare, încheiate la un singur nasture. Pantalonii, înguști la glezne, scurți, nepărat să se vadă șoseta. Se purta o pălărie având o panglică lată de trei degete. Urma o eșarfă (sau un fular) galben. Cravatele de mătase, colorate strident erau obligatorii, ca și batistuța desupra inimii” (Zvonuri..., p. 178).

Tinerii fascinați de această modă au fost încă percepuți ca exponenți ai unei contraculturi care trebuia marginalizată și supusă oprobriului public. Atât regimul legionar, cât și cel antonescian, i-a atacat constant pur și simplu pentru că erau altfel, iar Malagamba a fost chiar internat timp de o lună, în mai 1942, în lagărul de la Târgu Jiu. O foaie pro-guvernamentală se întreba: „Cine sunt malagambiștii?” răspunzând, cu un comic involuntar: „Unii care se îmbracă fistichiu, care își bat joc de celofibră și poartă haine de lână natur”! (cf. pp. 177-181).

Dar această atmosferă de loisir frivol, avea să se schimbe curând. Amurgul vremurilor bune se simțea instinctiv. „«Lumea dansa cu o foame de plăcere și cu spaima de a nu vedea totul dispărând de azi pe mâine»” . În toamna-iarna anilor 1944-1945, locuitorii refuzau să creadă că România căzuse în sfera de influență sovietică, iar prezența misiunilor aliate de control (americană, britanică), dădea încredere populației că nu va fi abandonată. În consecință, distracția, ceaiurile dansante, viața mondenă au continuat cu frenezie, mai ales în rândurile tineretului. „Nu exista sfârșit de săptămână fără vreun «ceai».” (p. 307). Se înmulțesc ca ciupercile dancing-urile, orchestrele de jazz și rythm and blues. Anunț: „Astăzi, vineri, 23 ianuarie 1945, se deschid elegantele saloane Pinguin cu Tea Room Dancing. De la 5 p.m. la 6 dimineața. Jazz cu orchestra Jean Ionescu și Buză. Bulevard Lascăr Catargiu nr. 4”. Sau: „În fiecare duminică, la Melody Garden, între 6 p.m și 10 p.m., cu orchestra lui Steve Brenard și cântăreața americană Helga Maber. Seara supeuri dansante” (p. 304). Altul:

„Un local trepidant (barul „Colos”, în stil american – n.a.) care te invită la tinerețe să-ți legeni picioarele pe scunele înalte de la barul zincat, cu un barman neobosit și extrem de atent. Un jazz-hoț răsunând plăcut te invită la dans… Perechi tinere, zvelte, exemplare splendide alunecă pe mozaic. Te cufunzi adânc în fotoliu, dai foc unei țigări și prin fumul ei te regăsești departe, dincolo, peste Ocean”.

Un lucru e sigur: patronii acelor vremuri știau să-și facă reclamă!
Dar un altul era și mai sigur: Oceanul era undeva foarte departe și acolo avea să rămână timp de 45 de ani. Peste numai trei ani sălile de dans aveau să fie considerate „contrarevoluționare” de Partid și închise (pp. 488-489).
„Sălile de teatru erau pline. În ciuda ocupației și sărăciei, bucureșteanul era avid să vadă piese cu actorii favoriți. Străluceau George Vraca, Elvira Godeanu, Puiu Iancovescu, Mircea Șeptilici, Lili Carandino. Se juca în săli improvizate, pentru că multe dintre clădiri fuseseră dărâmate de bombardamentele Luftwaffe din august 1944” (p. 305). Cinematografele erau și ele luate cu asalt, mai ales la producțiile americane. „Dacă rulau filme de la Hollywood, înseamnă că vin anglo-americanii…,), deși concurența filmelor produse de Mosfilm începea să se simtă” (p. 305).
Match-urile de football, cursele de cai, și grătarele la iarbă verde se numărau și ele printre distracțiile îndrăgite de bucureșteni (p. 310). Însă pentru un ochi atent, semnele neliniștitoare se acumulau. Soldații bolșevici încep să facă legea pe străzi „Odată cu ocuparea… de către blindatele mareșalului Malinovski, Capitala și-a schimbat aspectul. Înainte era un oraș plăcut, prosper, vesel. Deodată atmosfera lui a fost de nerecunoscut” (p. 75).

„După ce pofta de a căsca gura la apariția soldaților ruși a dispărut, bulevardele s-au golit. S-a aflat repede că au o mare pasiune pentru ceasuri de mână, portofele, paltoane, parfumuri, stofe... În magazine și restaurante uitau să plătească... Pentru bucureștean, în toamna lui 1944, a ieși în stradă era o aventură periculoasă. Mai ales seara. Riscul de a fi atacat, dezbrăcat de haine, jefuit de portofel, descălțat de pantofi, bătur, ucis, era extrem de mare ... Femeile, indiferent de vârstă, preferau să rămână acasă...” (ibid., pp. 76-77).

Presa consemna cu multă prudență aceste acte de barbarie: nu cutare soldat sovietic a comis agresiunea ci… „militari în uniformă sovietică”! De regulă jafurile se petreceau între orele 22 și 24, când soldații se întorceau beți din oraș la cazarmă. „În seara de 20 februarie a.c., pe la orele 21, Ion Mătăsoiu din strada Carol Davila nr. 34, trecând pe strada Izvor, a fost acostat de doi militari în uniformă sovietice care i-au luat paltonul, haina, pălăria și suma de 15 000 lei”. Alteori scopul cambriolajului este mai… muzical: dintr-o cârciumă doi soldați fură un acordeon și 7 000 lei bani din tejghea, iar din localul de lux Arizona, o mandolină (p. 279). Alteori opresc automobile sub amenințarea armei: „În seara de 17 februarie a.c., pe la orele 20, locotententul sovietic Ruzoi Aleksandr, fiind în stare de ebrietate pe Calea Dorobanți… a oprit mașina nr. 111777 condusă de șoferul Condre Ștefan…, pe care l-a lovit, apoi a tras mai multe focuri de revolver în motor, cu care ocazie s-a împușcat în palma stângă” (p. 277) !
Alte agresiuni aduc a lovituri în stil mare:

„În ziua de 19 ianuarie a.c., pe la ora 20, în bodega lui Marin Andreescu din str. Dogari nr. 34 au pătruns șapte militari în uniforme sovietice, înarmați, și un civil. Sub amenințarea armelor, au luat din tejghea suma de 600 000 lei, sticle cu băuturi, iar de la clienții din local au luat banii, actele și ceasurile, după care au dispărut cu o mașină” (p. 276).

Una dintre casele „călcate” de militarii sovietici a fost locuința lui George Enescu de pe Calea Victoriei. Camerista a năvălit în iatacul Marucăi Cantacuzino țipând panicată: „«Rușii au intrat în casă și îl amenință pe Maestru!»”. Relatează prințesa: „«din pat îmi trag halatul cel mai elegant…, și, țuști!, în hol… Acolo dau nas în nas cu o duzină de mongoli înarmați pănă în dinți, măști de de asiatici sălbatici cu ochii înguști… mirosind a sălbăticie…, o baionetă mi se oprește în piept… «Burjui! Burjui!» strigă energumenii îngrămădindu-se în jurul meu, ținând calea spre ușa deschisă a Maestrului… Am țipat, la rândul meu, arătându-le ușa cu un gest prouncitor: «Niet burjui!» Prințesă și mare artist! Duceți-vă la naiba!” (Zvonuri..., ed. cit., p. 67).
Minune, soldățoii dau înapoi, iar peste câteva zile amfitrionii primesc scuzele și darurile ambasadei URSS. Incidentul nu a împiedicat-o pe prințesă, peste numai doi ani, să îi propună Maestrului, în timpul vizitei lor la Moscova (1947) o audiență la Stalin. Maestrul a declinat năstrușnica idee (amănunte la pp. 365-368). Peste numai un an a plecat într-un turneu în America și nu s-a mai întors. Curios este că guvernul Groza, parcă anticipându-i intențiile, s-au grăbit să-l decoreze cu Marea Cruce a Ordinului „Serviciu credincios” (p. 402).

Câteva clauze ale armistițiului semnat la 12 septembrie 1944 la Moscova prevedeau achitarea unor substanțiale despăgubiri de război. Ca urmare, pe lângă plata lor în aur și devize România este nevoită să cedeze cantități mari de grâne, petrol, cărbune, minereuri, vite, lemn, alimente și multe altele. Instalațiile industriale sunt demontate și transportate în URSS. Așa ne-a fost luată, de pildă, fabrica de avioane IAR Brașov, una dintre cele mai performante din Europa. La uzinele Malaxa, sovieticilor li se scurg ochii după laminorul de zece țoli. Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns, odată introduse autoritățile de ocupație, acestea au stabilit un curs de schimb rublă-leu cu totul dezavantajos pentru noi. Așa că rubla sovietică devine un „aspirator” de bunuri industriale și produse alimentare. „S-a declanșat penuria. Toate mărfurile au trecut pe cartelă: 1) alimentele, începând cu pâinea, carnea, făina, uleiul, mălaiul, legumele etc.; 2) hainele; 3) obiectele de uz casnic. Au apărut cozile, fenomen necunoscut până atunci” (p. 77).
Se declanșează, cu furie, campania economisirii. Porțiile de pe cartele sunt aiuritoare: 50 gr. de zahăr pe lună sună aproape de necrezut pentru generațiile de astăzi. Din restaurante sunt „epurate” meniurile „burgheze”: carnea de gâscă, curcă și curcan, icrele negre și roșii, cega, nisetrul, mezelurile și afumăturile, brânzeturile de lux, pastele făinoase, biscuiții, chiflele, prăjiturile, omleta, clătitele – toate acestea devin prohibite! Fiecare restaurant are voie să pregătească un meniu fix cu cel mult 6 feluri. Carnea se va consuma trei zile pe săptămână.
Dacă românul de rând este pus la postit, ștabii comuniști încep un „trai pe vătrai”.

„Se punea întrebarea din ce trăiesc șefii PCR? (...) «De trăit, vedem mai nou că trăiesc bine, Cadillac-uri la scară, șoferi, secretari și secretare, case booierești..., furnizori de bunătăți prohibite la domiciliu (...) Aleșii poporului sunt bine așezați și la adăpost de orice grijă. Muncitorii ard de nerăbdare să știe din ce plăteesc mașină, mese, servitori, lux, grangurii comunismului românesc și vătafii lui»” .

După demiterea guvernului pro-occidental al generalului Nicolae Rădescu, guvernul Groza aduce pentru prima oară la putere miniștri comuniști. Și începe dansul, alt gen de dans: subversiuni, campanii de presă murdare, asmuțirea maselor asupra repezentanților partidelor istorice, subminarea regulilor democratice. Gluma se îngroașă, schimbări de rău augur încep să se facă simțite. Asigurarea zilei de mâine devine o problemă. Lipsurile de tot felul încurajează specula, bursa neagră, tranzacțiile pe sub mână. În anii 1944-1946, cotropit de bande înarmate, Bucureștiul semăna cu Chicago al anilor ’30: în paralel cu pauperizarea populației, contrabanda, jafurile și asasinatele se țineau lanț (extrase din presă la pp. 188-193).
În pofida distorsionării minciunilor gogonate cu care erau împănate, filme precum Cu mâinile curate, Ultimul cartuș, Un comisar acuză, ș.c.l., redau destul de bine atmosfera acelor ani. Isprăvile „comisarului Miclovan/Moldovan” au avut un model în faimosul comisar Eugen Alimănescu, pistolar renumit, spaima gangsterilor, care nu se mai încurca cu arestarea lor, preferând să-i împuște. Stelian Tănase alocă un spațiu generos activității brigăzii „Fulgerul” (un fel de „Incoruptibili”ca ai lui Elliot Ness) pe care o conducea Alimănescu. Din extrasele de presă (pp. 165, 189, 190-193) reiese că, de obicei, la reconstituirea fărădelegilor, infractorul încerca să fugă de la locul faptei și, în consecință, era împușcat. Tiparul de acțiune al polițiștilor, „fă-l scăpat!” e prea prea frecvent pentru a fi întâmplător.

Anunțuri și reclame: „Mărțișoare cu noroc cumpără toată lumea de la Monopol Artamoda. Strada Șelari 26. Șnurul gratuit” (p. 74). „Dr. Nagel, tratament rapid. 12 ore. Blenoragia” (p. 174). „Teatrul Alhambra. Duminică, 18 noiembrie… În program, cele mai noi șlagăre americane. Cu Louise Fley, Toto Gruia, Gică Petrescu. Prezintă H. Nicolaide (…) La cinema Tivoli, regele șansonetei, Maurice Chevalier, în marea realizare cinematografică Capcana. (…) Azi se consumă mămăligă. Joi, 26 aprilie 1945 e valabil bonul 9, mălai de 0,300 kg” (…) La București, ieri, s-au înregistrat 52,8 grade la soare și 40,2 grade Celsius la umbră.. De la 15 august 1916, când au fost 42,9 grade, nu s-a mai înregistrat o asemenea temperatură (…) Jurnalul de dimineață, 16 iulie 1945. Eclipsă totală de soare care s-a abătut asupra Capitalei…” (p. 175). „Misterul crimei din strada Mâței a fost dezlegat” – titrează Universul (p. 399) într-un articol dedicat uneia dintre numeroasele drame pasionale ale timpului (extrase de presă la pp. 409-414).

Trecerea de la o stăpânire la alta este însoțită de fenomene specifice: cameleonism, dezertări, trădări, deziceri. Un alt nărav al populației bucureștene care ia amploare pe fundalul acestor schimbări politice și sociale rapide, sunt denunțurile. Delațiunea (specifică epocilor de tranziție, arată autorul – p. 80) devine un fenomen de masă. Mircea Damian, Fapta, 29 aprilie 1945:

„«Există o groază de oameni care fac denunțuri neîntemeiate și, firește, neiscălite, numai cu scopul de a lichida o veche dușmănie... Înțeleg foarte bine că teroarea anilor din urmă a creat o atmosferă plină de temeri, care contribuie la înmulțirea lichelismelor de tot felul...Vreme de patru ani nu am făcut altceva decât săne pârâm unii pe alții»” (pp. 82-83).

Alții aplică strategia camuflării. Ca urmare a invitației Anei Pauker, mulți legionari se înscriu în partidul comunist. Marioara Voiculescu notează în jurnal:

„«Marietta Sadova, căreia i-am făcut atâta bine, mi-a fost cea mai cruntă dușmancă. Asta pentru că nu m-am înscris la legionari. Ea și bărbatul ei, Acterian, m-au dat afară din profesorat. În locul meu a venit Marietta Sadova, înscrisă [acum, în 1948 – n. mea, C.F.] în partidul comunist»” (pp. 152-153).

Ceea ce nu o va scăpa de pușcărie zece ani mai târziu, în procesul Noica-Pillat. După cămașa verde legionară, „salopeta și basca devin uniforme obișnuite” (p. 152). Fostul premier liberal Gheorghe Tătărescu, „cel mai mare cameleon politic al României” își crează propriul partid și caută să intre pe sub pielea noilor stăpâni. Va fi cooptat în guvern până la debarcarea lui din noiembrie 1947. Ca ministru de externe, semnătura lui va figura pe Tratatul de Pace de la Paris, prin care Transilvania era recunoscută din nou ca parte a Regatului României. E timpul marilor despărțiri și clivaje în rândurile elitei culturale a țării. Zaharia Stancu, fost agent Siguranță, cu ștate de plată, trece cu arme și bagaje la comuniști. Foștii țărăniști plecați din partidul lui Maniu (Ralea, Ghelmegeanu, Iunian) se dau de partea „Revoluției”, lăudând beneficiile aduse de poporul rus (pp. 297-299).
Acest pas comporta un risc, cum bine observă S. Tănase, în condițiile în care tectonica geopolitică încă nu era stabilizată. Pentru că, în București,

„Toată lumea credea că ocupația Armatei Roșii va dura doar unu-doi ani și că vechiul regim democrat va reveni. Puțini au riscat, în 1944-1946 să se declar prosovietici. Era un pariu personal, o loterie. Primul a fost Mihail Sadoveanu, au urmat Mihai Ralea, George Călonescu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, C.I. Parhon, Dumitru și Florica Bagdasar. Înghesuiala a devenit mai mare pe culoarele sediului PCR pe măsură ce a devenit evident că americanii nu vin, iar rușii se instalează aici pentru foarte mulți ani” (p. 300).

Un Everest al profitorilor noului regim a fost Mihail Sadoveanu. Conferința „Lumina vine de la răsărit” pe care a ținut-o la ARLUS (Asociația pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică) în martie 1945 (vezi pp. 311-312), a fost semnalul ralierii lui la noua putere. Ani la rând a practicat cel mai dezgustător colaboraționism. Iar stăpânii l-au răsplătit regește: Premiul de Stat, clasa întâi care i s-a decernat în 1949, era în valoare de 500 000 lei, „în condițiile în care salariul mediu în România era de 500 lei” (p. 531). Dar, cum observă Stelian Tănase, „asupra societății, efectul pactul său cu ocupantul a fost devastator. A diminuat capcaitatea de rezistență, a semănat confuzie” (vezi pp. 311-312).
Un alt cameleon, Zaharia Stancu, inventează, în Desculț, „botnițele” pe care boierii le-ar fi pus țăranilor în timpul secerișului, ca să nu poată apuca boabe de grâu cu gura! De o mai abjectă născocire numai o „javră ticăloasă, coruptă, vanitoasă!”, cum îl încondeia Maria Banuș, fosta lui iubită (p. 405), și ea o adulatoare stalinistă, putea fi capabil. Dar care a prins atât de bine, încât și în anii ’90 presa fesenistă o mai folosea ca sperietoare.

Două morți suspecte au loc în 1954, a lui Mihail Sebastian și a lui Constantin Tănase. Dacă marelui comediant i s-a tras de la o bere rece de la gheață, în pofida legendei persistente de a fi fost mătrășit de ruși, în cazul lui Sebastian datele converg către un asasinat. Pe 29 mai 1945 a fost călcat de un camion pe când mergea să susțină o conferință la ARLUS. La aflarea veștii, Petre Pandrea nota în jurnalul său: „O moarte mai mult decât dubioasă. Un asasinat pus la cale și executat cu precizie și sânge rece. O crimă imposibil de dovedit, dar și de anticipat” (p. 244). Tot el mai scrie că Belu Zilber, tovarăș de arme cu Pătrășcanu și văr primar cu Sebastian, îl înregimentase pe acesta în servicile secrete românești, unde i-ar fi văzut semnătura alături de cele ale lui N.D.Cocea, Zaharia Stancu, I. Kalustian și alții.
Stelian Tănase mai aduce în sprijinul ipotezei unui asasinat la comandă afirmația Mirei Moscovici (fiica fostului lider al Partidului Socialist, Ilie Moscovici) cum că Sebastian a fost asasinat la ordinul PCR, indicând și un executant, Sașa Mușat, instruit de Bodnăraș în acte de terorism (p. 245) „Dacă există un presupus organizator al al asasinării lui Sebastian, acesta nu poate fi decât tandemul Dej-Bodnăraș” (p. 247). „Știa prea multe”. Făcuse parte din cercul inițiaților despre lovitura de stat de la 23 august, împrumutându-i lui Pătrășcanu mașina de scris la care s-a redactat mesajul regal difuzat la radio în acea seară.
Încep campaniile de presă și înfierările și epurările celor considerați reacționari, burghezi. Cotidianul comunist România liberă face portretele „figurilor de trădători”: Ion Marin Sadoveanu («agentul nazist în frac»), Nichifor Crainic («marea dragoste lui N.C. o rezervă lui Hitler și mișcării sale»), George Georgescu («a dirijat patru ani pentru un public de îmbogățiți de război și ghiftuiți din jaful Transnistriei și Odessei»), Stelian Popescu [directorul Universului] («trădarea înseși…, dictatorul din Brezoianu»), Mihail Manoilescu («Ah, canalie! Vagabond politic…».), Vintilă Mihăilescu («profesor de geografie…, imperialist până la ultima expresie»)… Și demascările continuă, cu Ion Alexandru Brătescu-Voinești, Horia Hulubei, Dumitru Caracostea… (pp. 194-198).
Ele sunt urmate de epurări. Oameni și cărți sunt măturați de valul interdicțiilor. Moscova trebuie să-și planteze slugile sale. Dacă există o dovadă mai vie a faptului că România era o țară ocupată și anexată ideologic în sfera sovietică, este suficient să citim noul statut farbicat de cotropitori, prin lacheii săi, forului suprem al culturii române, Academia. Legea 132/iunie 1948, stipula că ea „nu va mai fi pe viitor o instituție de cultură națională, ci o instituție la dispoziția politicii internaționale a comunismului” (p. 478). Mai clar de atât nu se poate. O altă instituție de cultură națională, teatrul, nu este cruțat. După 1948, trupele independente dispar (p. 491). Urmează închiderea anticariatelor care comercializează cărți interzise. Căci între timp se publicase indexul autorilor și volumelor interzise. La loc de cinste figura Eminescu!

Foștii pușcăriași, acum miniștri, îndoctrinați ideologic, cuprinși de beția puterii, oficiază dezlănțuit liturghia roșie, celebrează un soi de saturnalii de rit nou. După detronarea Regelui și proclamarea Republicii, lucrurile devoluează rapid. Se dărâmă statui și se plantează altele în locul lor. Sunt schimbate numele străzilor, piețelor, teatrelor, într-un asalt distrugător asupra memoriei comunitare. „Era o răfuială sălbatică cu trecutul” (p. 394). Lumea se întoarce cu fundul în sus. Păstorel Teodoreanu rezumă situația dintr-un condei: Din Constanța pân la Iași / Se cam simte lipsa sării / Fiindc-o parte din ocnași / Au ajuns la cârma țării…
Lovitura de grație dată vechii orânduiri nu întârzie să fie aplicată. Două legi lovesc țintit și năprasnic economiile populației: stabilizarea monetară din august 1947 (când se confiscă 94,16% din masa monetară – nu puteai schimba în bani noi decât echivalentul unui salariu de munictor) și naționalizarea din 11 iunie 1948. Pierzând economiile, oamenii încep să-și vândă obiectele la talcioc: mobilă, covoare, argintărie, bijuterii, cărți rare, icoane, tablouri de preț (cf. pp. 317-318). Încercările prin care trece societatea românească sunt de un tragism greu de imaginat. Paginile de jurnal ale unor martori ai vremii, ca Margareta Ioana Vulcănescu, Annie Bentoiu, Marioara Voiculescu, sunt cutremurătoare. Tatăl ultimeia, de pildă, își vinde colecțiia de monede grecești și romane, pentru câțiva metri de mătase de la o parașută germană și cutii de pate de ficat lăsate de armata americană. Constantin Rădulescu-Motru, pentru a-și procura o mică cantitate de cărbuni să se încălzească, vinde un Petrașcu.
„Exproprierile din 1948 au spulberat întregul țesut social (…) Era o operație de inginerie socială, care relua ceea ce făcuseră bolșevicii în Rusia anilor ’20…” (p. 317-318). În ianuarie 1952 a urmat o a doua stabilizare, când se puteau schimba între 20 și 400 lei. Era, de fapt, „o confiscare brutală a economiilor populației, un „hold-up” bancar (pp. 442, 500).
Tot acest purgatoriu al fostei aristocrații este ironizat grosier de G. Călinescu în Bietul Ioanide și Scrinul negru, romane cu care și-a câștigat bunăvoința noilor stăpâni (pp. 322-327). În schimb, lui Serge Moscovici, membru PCR cu vechi simpatii de stânga, îi repugnă dictatura proletariatului. Presimte pericolul: „Totul s-a accelerat… în martie 1947 am înțeles că, dacă vreau să plec, ar trebui să mă grăbesc” . Va emigra la Paris.

Disperarea, depresia, își arată colții. Este perioada când românii încep să-și ia zilele. Ziarele vorbesc de o „epidemie de sinucideri”. Numai în luna iulie 1947, în Capitală, 16 sinucideri, una la două zile (pp. 414-415). Emile Durkheim explica sinuciderile și crimele prin schimbările prea rapide ale societății, privindu-le ca pe un indicator al progresului (p. 157).
Vremurile iau o turnură apocaliptică. În orice caz, evenimentele sunt interpretate în această cheie: bombardamentul atomic din cele două orașe japoneze, seceta, lăcustele, excesele climatice, tifosul exantematic, păduchele – trimiteau cu gândul la un posibil sfârșit de lume. Culmea este că și unii dintre foștii aderenți comuniști erau în așteptarea unei renovatio radicale: „Cocea așteaptă apropiatul și formidabilul cataclism care va răsturna definitiv această lume abjectă, așteaptă războiul american, adică focul universal care va arde cangrena europeană și va lichida infernul sovietic” . Iustinian Marina, un preot care îl adăpostise pe Gheorghiu-Dej în prigoană, ridicat în rang de patriarh după moartea lui Nicodim, credea că „omenirea poate fi reînnoită după model rusesc… care va crea un om nou pe întreaga planetă” (p. 440). În definitiv, partidul comunist nu era altceva decât un fel de sectă seculară predicând venirea omului nou.
„Omul vechi” este dispus, la rândul lui, la acțiuni nebunești, care arată în ce măsură confunda dorințele cu realitatea: „Vă rog să mă credeți, dar 90% din populația României nutrea credința că vin americanii și ne salvează într-o lună două, trei, maximum un an… Unii se autodenunțau la Securitate pentru a fi închiși și când vin americanii să îi găsească «eroi»” .
Alți „eroi” ai acelor vremuri de restriște, cu invazii de insecte și epidemii infecțioase erau penicilina și DTT-ul – două panacee intrate în folclorul urban: Tu mi-ai spus că ești virgină/ Astăzi fac penicilină (p. 173). „Penicilinei i se atribuiau toate remediile imaginabile”, era „leacul universal” (p. 172). Adusă din America, „era o adevărată afacere să cumperi și să vinzi penicilină… La un milion scoteai pe puțin 10-15 milioane de lei” (p. 171).
Fenomenul prostituției, cu binecunoscutele „așezăminte” ale epocii, gen Crucea de Piatră, este tratat pe larg de autor în paginile 346-356, 526-527. Proporțiile ei erau binecunoscute localnicilor ca și străinilor. Numai în București funcționau 65 de bordeluri autorizate (p. 527). John Reed: „There are more cocottes in Bucharest in proportion to the population than in any other cities in the world” (cf. p. 525). Ziarul România liberă: „Capitala adăpostește 1160 de postituate oficiale și 20 000 de prostituate clandestine, adevărate focare de boli venerice. Astăzi țara noastră a ajuns să aibă 4 milioane de blenoragici și peste un milion de sifilitici…” (cf. p. 353).
Un episod hazliu: prefectul poliției capitalei și secretarul general MAI stabilesc planul lichidării caselor de toleranță, pe care îl supun aprobării ministrului Teohari Georgescu. Se hotărăsc să înceapă cu barul „Arizona” de pe Brezoianu, dar găsesc acolo „aproape tot Biroul Politic…” (p. 352)! Până la urmă, prin Decretul 351/20.08.1949 al Marelui Prezidiu al RPR, prostituția este scoasă în afara legii și eradicată. Alături de campania de alfabetizare, este unul dintre puținele merite ale regimului comunist.