Motivația și argumentația discursiv-simbolică în comportamentele socio-umane / Acsinte Dobre

Fără a mai reduce motivația umană la descărcări de surplus energetic – ca în viziuni freudiene, tributare unor modele fizicaliste – o putem înțelege mai cu acuratețe, în termeni de proiecte și de structuri relaționale mijloace – scopuri. O explicitare praxiologică a unor asemenea structuri este oferită prin înlănțuirea metodico-anticipativă : Obiectiv – Resurse – Transformări – Integrare – Dezvoltare (ORTID) . Raporturile comportamentale se prezintă, la om și ca o cerere de semnificație și de informație. Astfel, pe lângă semnificația utilitară a obiectelor, direct corelată cu funcționarea lor eficace în viața curentă a subiectului, sunt edificate, prin limbaj și demersuri cognitive mai complexe, alte tipuri de semnificație, precum cea științifică, cea filosofico-valorică sau cea de coerență logic-formală. Funcționarea optimă a ființei umane tinde a insera individul într-o lume ideală de norme și valori, după cum, la niveluri precedente de organizare, ea îl înscrie într-o rețea de relații cu lumea fizică și cea biologică.

Motivația subiectului este, așadar, implantată puternic și la niveluri precognitive de comportament, pe când argumentația rămâne un demers prin excelență cognitiv și de limbaj. J. Nuttin sesizează, cu îndreptățire, într-o scriere consacrată motivației, că, dacă am eluda (cum cere behaviorismul) partea cognitivă a funcționării comportamentale, am denatura viziunea asupra impactului motivației în comportament. La rândul său, demersul cognitiv (incluzând argumentația) va fi înțeles mai adecvat dacă îl privim ca fiind mereu o căutare motivată, ce implică o construcție larg combinatorie și adesea creativă, a obiectivului – scop și a proiectului de acțiune pentru atingerea respectivului scop. Tocmai aici, în raportul complex motivație –  cogniție apare o limită esențială a computerului, care ar putea fi, eventual, un geniu de inteligență (artificială) pe linia rațional-discursivă, rămânând însă un handicapat al motivației. Spre deosebire de computer, subiectul viu, cu al său comportament este motivat, fie prin cerințe innăscute (evitarea durerii, de exemplu), fie prin diversitatea și ierarhia de scopuri construite conștient.

În perspectiva psihologico-pragmatică, cunoașterea este o activitate de căutare motivată, care, oricât de ramificată și ierarhizată, ajunge la construcția simbolică de obiective-scop și de proiecte-metodă, ca mijloace. Ținând seama de marea diversitate și deschidere a nevoilor umane, drumul spre obiectivul-scop, potrivit proiectului, duce, ulterior și la o nouă instaurare de scop, subiectul urmărind, de regulă, să meargă dincolo de stadiul deja atins. În acest sens, ținând cont de libertățile și constrângerile nivelului ideal al cunoașterii, omul nu utilizează numai situația prezentă, ci poate să meargă, imaginativ, în căutarea de situații posibile noi, de căi neexplorate și de combinații ale lor. Mai ales prin latura creativă, în plan cognitiv, a proiectului-mijloc, acesta din urmă va avea o distanțare ideal-psihologică față de realizarea sa efectivă, în practică. Și acest ultim aspect poate fi un element motivațional activ, pentru cunoașterea și argumentarea ce se vor desfășura ulterior.

Funcția scopului – cu standardele sale etico-valorice – ca formă mai concretizată a prezenței motivării este, mai ales regulatoare, în sensul că obiectivul-scop orientează dinamismul subiectului motivat, centrat asupra unei nevoi, spre obiectul ce poate să-i convină, conform proiectului. Trecerea de la construcția ideală la acțiunea efectivă se poate înțelege mai bine în contextul unei teorii, în care cogniția și acțiunea manifestă sunt considerate două componente integrate ale aceleiași funcționări comportamentale globale. Prin încercarea ideală a unor căi diferite, activitatea cognitivă stabilește legături cu mai multe entități, ce promit a conduce subiectul (fie și de o manieră probabilă) către obiectivul-scop. După un examen critic, cu rol selectiv, al lor, seconstituie, tot cognitiv, o rețea de legături alcătuind proiectul sau planul de acțiune, cu verigi sau acțiuni-mijloc, ce pot deveni scopuri intermediare. Experimente psihologice au arătat că un număr de acțiuni-mijloc, deja executate cu succes, contribuie la creșterea angajamentului subiectul ui în proiectul larg declanșat și la scăderea probabilității unui eșec final. Spre deosebire de argumentarea în plan cognitiv (cu care motivația se întrepătrunde), argumentare ce tinde a fi cât mai raționlă, constrângătoare și impersonală, motvația efectivă este mereu personalizată, colorată afectiv, luând însă, uneori, aspecte iraționale.

Motivația se fortifică punând accent pe componente și cauze interne, aparținând, am spune, lumii a doua popperiene, a voinței și trăirilor subiective (lumea întâia fiind cea a obiectelor și evenimentelor fizic-exterioare). În schimb, în argumentare și critică, accentul se pune pe componente din așa-zisa lume a treia popperiană. De exemplu, teoria științifică – poate cel mai important component al lumii a treia, se dezvoltă prin critică argumentată, prin falsificări (mai ales parțiale) și rafinări conceptuale. Starea motivațională la om stimulează și dirijează funcționarea globală a subiectului, ce include funcționarea cognitivă, până la niveluri teoretice înalte. Disputele tematice evidențiate de Gerald Holton în evoluția științei (de exemplu, opțiunea fermă pentru una sau cealaltă dintre componentele dualităților antagonice: atomism – holism, ordine – dezordine ș.a.) nu se reduc la opoziții logice, nici la diferende experimentale. Ele ar putea fi înțelese mai adânc într-un cadru cultural lărgit, psiho-metodologico-logic. Ne-am putea întreba cum acest cadru amplu nu rămâne tributar utilitarismului și pragmatismului uzual, ce nu convine cercetării tinzând spre obiectivitate; cum remarca T. Maiorescu, prin negura egoismului nu mai străbate lumina adevărului. Noul cadru psiho-metodologico-logic nu va impune, totuși, o substituire a adevărului prin utilitate. Comportamentul, extins prin cunoaștere (mai ales cea științifică), la posibil, va însemna că subiectul nu vizează numai obiectele ce-l înconjoară; de asemenea, el se va cunoaște și pe sine și propriile activități. Pe această bază se vor construi o concepție despre sine și, totodată, o reprezentare simbolică a lumii. În funcție de acestea, omul își edifică scopurile și proiectele sale.

Sunt demne de reținut, în același sens, unele idei ale lui Edgar Morin privind emergența subiectului uman. Subiectul, la Morin, presupune o conștiință de sine, dominată de următorul imperativ, analog principiului antropic: Concepe astfel Natura, Viața, Societatea, încât acestea să poată da naștere și să poată întreține natura și viața propriului tău eu, ca subiect uman viu, cosmo-bio-psiho-socio-cultural. La Descartes și în raționalismul clasic s-a neglijat bucla din care face parte subiectul, cogito-ul, acesta din urmă apărând ca fondator solitar de sine, „ca un ego autosubzistent, ce va domina metafizica occidentală, prin monopolizarea și transcendentalizarea calității de subiect conștient”[1]. Demersul metodologic al lui Morin face mai vizibilă atât legătura profundă, cât și marea distanță dintre subiectul ipostaziat metafizic și cel viu; respectiv, dintre un subiect lipsit de viață, de rădăcini, care găsește în sine propriul său fundament și un subiect ancorat în physis și bios, ca o emergență ce retroacționează asupra proceselor care îl produc. Spiritul uman recapătă, astfel, plenitudine ontică, vitalitate, ce erau estompate, chiar inaccesibile, în raționalismul clasic.

Imperativul amintit al lui Morin nu este însă solidar, în mod simplificator, cu un finalism originar, potrivit căruia noi, ca ființe umane, am fi existențe cosmic prevăzute, predestinate, programate ab initio, ca punct terminus al unui proces dinainte știut. În schimb, va fi propus ”limbajul incertitudinii, al finalității nesigure la origini și la vârf, al transformării improbabilității globale, în probabilități locale, regionale” (ibidem, p. 150). Se deschid, astfel, căi pentru a evita rigidități și impasuri în controverse metodologico-filosofice, de bază, prin propunerea de noi paradigme ale complexității, opuse oricăror structuri pretins definitive, adesea produse de o gândire quasirutinieră.

Un exemplu de contoversă argumentativă în plan filosofico-metodologic, în care argumentația interferează puternic cu motivarea limitativă de ordin partizan-psihologic, ni-l oferă K. Popper, în ciuda faptului că autorul Logicii cercetării este renumit ca metodolog  antipsihologist. Într-un dialog retrospectiv, consacrat momentului când tocmai împlinise optzeci de ani, K. Popper se ridică împotriva filosofiei hegeliene, mai ales cu argumente având un pronunțat caracter partizan-psihologic. „Eu, de multă vreme, nu-l mai citesc pe Hegel – remarca în amintitul dialog – pentru simplul motiv că îl socotesc nesincer. El (Hegel) nu caută adevărul, ci vrea să impresioneze”[2]. Prin Hegel s-ar fi dus la extrem, în Germania, un proces inițiat de apariția primei Critici kantiene, anume, acea Schwerverstandlichkeit (înțelegere dificilă), care a fost, tot mai mult, identificată cu profunzimea, admițându-se, totodată, ideea că, dacă un lucru este inteligibil, el este lipsit de profunzime. Pledând pentru inteligibilitate, Popper o va plasa pe aceasta mai ales în a sa lume a treia; ceea ce este, credem, o expresie a privilegierii științelor matematice și matematizate, în a căror arie de cercetare evoluția cunoașterii ia, în mod curent, forma unor probleme explicite, clar delimitate. La argumentul ce încriminează obscuritatea și înțelegerea dificilă, caracteristice pentru unii filosofi, se pot găsi contraargumente și explicații mai puțin „psihologiste” decât invocarea nesincerității sau a tendinței de a epata. De pildă, unele idei ale anticilor par obscure pentru că, apelând la simboluri, tind spre a cuprinde unitatea în diversitate; sau încearcă să întrevadă posibilitatea apariției omului nu doar în primitivii antropoizi din Africa, ci chiar în apa primordială (Thales), în focul lui Heraclit Obscurul sau în atomii rafinați, democritieni.

Înnoiri metodologice remarcabile, proprii spiritului creativ, se manifestă prin comunicarea dintre imaginar și real, logic și afectiv, speculativ și existențial, astfel încât, într-o cunoaștere (filosofică, parțial și cea științifică) argumentată divers, se combină explicația rațional-logică, intuiția și vizionarismul anticipativ. S-a spus că geniul uman nu este doar prizonier al controalelor operate de mediul real-extern, de logică, de codul genetic, de cultură și societate; la rândul său, el poate controla, unul prin altul, amintitele controale.

În memorabila sa lucrare, Arhaic și universal, Sergiu Al-George accentua asupra unor disimilitudini între gâdirea simbolică (indispensabilă marii filosofii) și gândirea empirico-raționalistă uzuală. Structurile simbolice ar impune, așadar, omului – cel puțin uneori – să se comporte altfel decât ar fi înclinat să o facă în mod spontan; ele contrazic adesea ceea ce îi arată experiența imediată și logica elementară. De exemplu, simbolul oului  – în unele mituri – nu se referă atât la naștere, la oul ca germene, ci la o renaștere repetată, în conformitate cu un model cosmogonic. Opoziția metafizică dintre o realitate absolută și una relativă se situează în prelungirea opoziției subiacente, din experiența simbolică, dintre simbolizat și simbolizant. Ideea filosofică de nelimitat, de absolut este deschisă paradoxului, tolerând antinomia, antinomie regăsită, la un alt nivel, și în polisemia simbolului. Potrivit aceluiași S. Al-George, hermeneutica profundă „nu trebuie să fie o ieșire totală din incertitudine, ci mai ales o instalare deliberată în zona incertitudinii și a ambiguității, zonă în care își află rădăcinile nu numai poezia și fantasticul, ci însăși filosofia și, prin deschiderile spre nou, chiar știința”[3].

Nu numai incertitudinile frecvente, ci și obstacolele, ce însoțesc negativ căutarea obiectivelor – mijloace favorabile, pot fi o sursă de stimulare a cunoașterii și chiar a motivării. În acest sens, H. Simon sublinia, drept una dintre trăsăturile subiecților creativi, capacitatea lor de a suporta un timp (până la depășirea inovativă) ambiguitățile cognitive, generate de variate obstacole din calea înaintării cercetării spre noi obiective (ca invenții și descoperiri)[4].

[1] Apud V. Tonoiu, În căutarea unei paradigme a complexității, Ed. I.R.I., Buc., 1997, p. 163.

[2] K. Popper, Viitorul este deschis, Ed. Trei, Buc., 1997, p. 93.

[3] S. Al-George, Arhaic și universal, Ed. Herald, Buc. f. dată, p. 181.

[4] Vezi H. Simon, Să înțelegem creativitatea, în vol. Copiii capabili de performanțe superioare, Ed. Didactică, Buc. 1981, p. 98.

, , , ,
Articolul precedent
Construind rețele între discipline cu Doru Căstăian / Bogdan George Silion

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu