Eseul Nicoletei Filip, din clasa a XI-a B a Liceului Teoretic „Emil Racoviță” Galați, a obținut locul al III-lea la Concursul Național de Eseuri „Vârstele Filosofiei”, Iași, ediția 2021 (cu drept de înscriere la Facultatea de Filosofie, pe locurile speciale). Felicitări!
Se poate spune, aşa cum a afirmat Voltaire, că dacă Dumnezeu nu ar fi existat, El ar trebui inventat? Dumnezeu întotdeauna a existat, indiferent de cum ne-am raporta la existența Lui. Deşi mereu am încercat să dăm un răspuns valid la întrebarea „există Dumnezeu?”, prin simplul fapt că în fața întrebării înseși suntem singuri, acest lucru ne arată cât de importantă este, cât de mult ne privește. Din avalanşa gândurilor în viaţa de zi cu zi, încercăm, deci, să ne interogăm și să ne raportăm cumva la esența întrebării, cum ar spune Martin Heidegger. Considerăm că miza căutării unui răspuns la întrebarea privind existența lui Dumnezeu este încercarea de a da un sens singurătății, de a ieși poate din ea. Singurătatea dă naștere în sufletul omului unui sentiment trist, de multe ori ajungând să fii indispus mai ales că cei de lângă tine încearcă deseori să te facă să te simți în plină deșertăciune, non-sens, prin eludarea problemei existenței lui Dumnezeu. Simți astfel că se creează o barieră între realitatea apăsătoare a lumii, şi interioritatea plină de lume.
Ce putem spune despre curaj, atunci?
Curajul nu determină credinţa, la fel cum credinţa nu îl face pe om să îi fie ruşine de ceea ce crede. A crede în Dumnezeu nu înseamnă a fi curajos în raport cu ceilalţi, ci, mai degrabă, accentuează ideea de singurătate, arătându-i omului faptul că s-a născut singur, iar în cele din urmă va muri singur. Gândirea întotdeauna a demonstrat omului faptul că e greu să te justifici în faţa altora. „Niciodată nu a existat un popor fără religie, adică fără noţiunea sa proprie despre bine şi despre rău şi un bine şi un rău al lui propriu. Când noţiunile de bine şi de rău încep să devină comune la mai multe popoare, atunci încep să dispară popoarele respective şi însăşi deosebirea dintre bine şi rău începe să se şteargă şi să dispară.”, afirmă Dostoievski în romanul Demonii[1]. Astfel, Dostoievski întotdeauna a pus accentul pe individualitate, încercând să îi răspundă celui ce tinde spre un ideal ireconciliabil faţă de cel al maselor. Așa cum afirmă și profesorul Ștefan Afloroaei: „În sens propriu experiența este întotdeauna o experiență a finitudinii omenești. Îl aduce pe cel care o face în fața propriilor limite și, în măsura în care înțelege să le asume, se deschide dincolo de sine. De altfel, numai în lumina îndepărtată și pură a unui dincolo devine posibilă o bună înțelegere a felului propriu de a fi”[2]. În interiorul acestei limite încercăm să circumscriem și noi problema curajului de a crede.
A crede în propriul Dumnezeu, într-un mediu în care credinţa se îmbină cu egoismul și cu ideea națională a unui Dumnezeu supra-personal, poate fi considerat un gest de curaj. Curajul de a pune întrebări impune o indiferență faţă de colectivitatea oarbă și masificată, individul întrebător preferând singurătatea dorinţei rubiconde de a prezenta în rândul colectivului înfăţişarea falsă, prefăcută. A ne pune întrebarea privind existența lui Dumnezeu ne face să ne situăm în fața gândirii noastre, să asistăm la spectacolul raționamentelor ce încearcă să demonstreze existența Lui, fapt ce ne poate duce la beatitudinea acceptării prezenței divine sau, dimpotrivă, la renunțarea căutării unui răspuns.
Societatea are, de asemenea, un rol important în alegerea credinței. („Un ateu nu poate fi rus, acela care devine ateu încetează imediat să fie rus.”, ne spune același Dostoievski). Totodată, modul în care societatea determină omul să îşi aleagă credinţa într-un Dumnezeu, poate ajunge mai târziu să suprapună credința populară peste cea rezultată din întâlnirea din „cămara sufletului”, după expresia Sfântului Augustin.
În opera menţionată la incipit, Dostoievski răspunde cititorului ce are curajul de a gândi diferit faţă de ceilalţi: „tocmai capetele noastre ne împiedică cel mai mult să raţionăm cum trebuie”. Raţiunea se comportă în felurite moduri de la individ la individ. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, raționaliștii au dorit să elibereze ideile de mase, să le redea individului. A crede într-un Dumnezeu se face numai în limitele rațiunii, cu acea condiţie ca opiniile despre existenţa Sa să fie precedate de o analiză, în care raţiunea se împleteşte cu realitatea, cu toate că „realitatea brută are întotdeauna în ea ceva zguduitor”, admite scriitorul nostru. Pentru a ajunge la un răspuns sigur, este nevoie de o abordare sistematică a tuturor întrebărilor ce ajung să îi ia omului o bună parte din timpul său. Și, mai ales, îl obligă pe acesta să aleagă singur. Echilibrul dintre lumea subiectivă şi cea obiectivă poate atinge în sufletul omului un momentum ce va desemna, într-un final, faptul că cel ce crede în Dumnezeu nu este mai prejos decât cel care nu crede deloc, şi că, cel care crede în Dumnezeu nu este superior celui ce nu crede. Curajul determină omul să creadă în ceea ce crede că îl poate face fericit, la fel cum frica va determina omul să se ascundă într-o închipuire mefistofelică, plină de falsitate şi de ură faţă de cei care vor încerca să îi distrugă confortul intelectual.
Din abordarea problemei personale a credinței, se poate spune, urmându-l pe același Dostoievski, că „cel care va şti să înveţe oamenii că toţi sunt buni va desăvîrşi universul, lumea”. Această afirmație evidenţiază ideea că a fi curajos faţă de ceilalţi și a accepta credința în Dumnezeu nu necesită în mod obligatoriu o opoziție față de colectivitate, ci din contră, acceptarea ce urmează credinței îl face pe om tolerant, bun, chiar și față de cei care nu au aceleași idei ca tine.
În concluzie, într-o lume din ce în ce mai desacralizată, a crede în Dumnezeu poate fi considerat un gest de curaj. Dar cel care ajunge la credință nu poate fi decât bun, să îl accepte pe celălalt, credincios sau nu, pentru că lumea în care trăiește poate fi cea mai bună dintre lumile posibile, așa cum considera Leibniz. Viața interioară și singurătatea în fața propriului Eu sunt cheia răspunsului la întrebarea eseului nostru.
[1] Toate citatele din F. M. Dostoievski sunt din romanul Demonii, Editura Cartea Românească, București, 1981, traducători Marin Preda și Nicolae Gane.
[2]Ștefan Afloroaei, Fabula existențială, Editura Polirom, Iași, 208, p. 207.