Încerc să-mi imaginez că trăiesc ca tine, însă imaginația mea are limitele ei interiorizate. Înclin mai mult către alte direcții. În lumea mea, divinitatea este prezentă, deși nu pentru că m-aș baza pe ea, nici cu gândul că aș putea-o îndupleca cumva, nici pentru a-i cere ceva, ci ca sursă pentru speranță, ca resursă a credinței că și imposibilul poate deveni posibil, că poate mai există ceva dincolo de rațiune.

Dacă nu echivalezi cuvântul „ascuns” cu cel de „discret”, pot spune că eu nu mă pot imagina „trăind ascuns”, deși „murind ascuns” – da… Bine, poate mai mult în tăcere… Nu mă pot imagina căutând un loc în care să mă ascund de lume, deși aș căuta un loc în care să mă pot regăsi și să-mi pot încărca bateriile pentru a putea fi în lume. Nu mă văd căutând un loc în care să mă ascund de posibilitatea durerii; ceva poate să întâmple sau nu și, dincolo de toate, poate că unele dureri își dăruiesc „puterea de a tămădui acolo unde nici nu o bănuim”[1].

Nu pot să-mi imaginez că, dacă m-aș afla în preajma vreunui măr, fructele lui în pârg, coapte sau în devenire, m-ar duce cu gândul la atomii epicurieni căzuți de nicăieri către niciunde, sau că m-aș gândi că ar fi fost format din atomi asemănători care, în mișcarea lor continuă și eternă au ajuns să devină ceea ce eu văd a fi un măr; nici nu m-aș gândi la mărul lui Newton și la forța de gravitație; ci m-aș gândi la mărul din Grădina Edenului ca fruct al cunoașterii, nu al păcatului; m-aș gândi la curiozitatea umană. Eu m-aș gândi la Eva, nu la Venus al „zeilor și-al oamenilor farmec”[2], și m-aș gândi la Adam, nu la Marte, m-aș gândi la oameni, nu la zei, deși acesta ar putea fi un gând pe placul tău. Totuși, m-aș gândi la oameni ca ființe ce simt, doresc, iubesc, urăsc, se luptă, plâng, zâmbesc, sunt veseli, sunt triști, oameni care au senzații, percepții, sentimente, gânduri, trăiri, deopotrivă negative și pozitive;  m-aș gândi la oameni care trăiesc, nu doar există. Nu m-aș gândi la oameni ca la niște „făpturi chinuite și puse-n mișcare de factori nesupuși voinței lor”[3], ci la oameni ca ființe care caută măsura potrivită pentru a trăi deopotrivă atât în acord cu ei înșiși, cât și cu ceilalți, la oameni care se bucură și suferă laolaltă, la oameni care nu se tem să trăiască la un loc cu alții diferiți de ei, mă gândesc la oamenii care nu se sfiesc să aibă opinii, chiar și eronate, la oamenii care vor să cunoască lumea prin încercare și eroare, la oameni care sunt curioși și vor să treacă dincolo de ce știu.

M-aș gândi la oameni ca ființe ce vor să fie, nu doar să existe, la oamenii care își pot asuma durerea și moartea lor, dar cărora le este frică de moartea care i-ar putea atinge pe cei pe care-i iubesc, pentru că le este frică de durerea dorului, pentru că știu că trăirea umană nu este un spațiu în care locul unui corp poate fi înlocuit cu un altul, pentru că știu că progresul este bazat pe travaliu, iar travaliul este durere, pentru că știu că timpul trecut rămâne. Aici este un al punct în care concepțiile ni se pot intersecta. Tu probabil că mi-ai spune că nenorocirile ar trebui tratate cu „recunoștința pentru lucrurile dispărute”[4] și că, totuși, „nimic teribil nu-i veșnic și durabil” (Ibidem, p. 283), dar ți-aș răspunde că, până la urmă veșnicia este dată de conștiința mea, că și o viață poate avea veșnicia ei, iar mortalitatea-i specifică o face să fie mai prețuită.

Poate că, după toate de mai sus, tu mi-ai spune că acestea ar fi gândurile unei persoane alterate deja de cultură și de credințe false. Poate da, sau poate nu, pentru că atât ceea ce voi propovăduiți, cât și modul vostru de organizare, generează și forme de societăți, și de cultură ce au la bază convenții specifice care să vă ferească de vătămarea reciprocă. Sau poate că vei considera că am sufletul tulburat, nu neapărat de credințe, ci din cauza unor aplecări iraționale considerând că „aceleași realități sunt fericite și imperisabile și că, în același timp ele posedă voințe, acțiuni și vinovății contrare” (Ibidem, p. 235).

Dar ce-i sufletul până urmă? Până și Lucrețiu se-ntreabă:

(…) Se naște el cu noi, ori dimpotrivă,
Pătrunde-n corp la naștere și piere
Cu noi odată, destrămat de moarte
sau poate-n bezna iadului se duce.
În hăurile cele fără de margini?[5]

Iar dacă filosofia este menită să tămăduiască sufletele, după cum spuneți voi, oare cea a voastră-l va vindeca pe-al meu? Mă-ntreb eu: oare sufletul se-mbolnăvește? Oare poate fi el vindecat? Dar, cum poate fi vindecat un suflet, dacă nu-i știm natura, dacă nu știm ce-i cu el, dacă nu știm de unde vine și unde se duce? Și, totuși, simțim că el este ceva esențial trăirii noastre. Poate că, în cele din urmă, filosofia nu vindecă, ci doar ghidează sufletul pe-o cale;  poate, sufletul nu se-mbolnăvește, cu toate că spunem că ne doare; poate că el  doar rătăcește.

Încerc să-mi imaginez că sunt cu voi de sărbători. De ce de sărbători? Pentru că atunci credem că ne îndepărtăm de grija existențială, de strădania de a face ziua „care urmează mai bună decât (ziua) precedentă”[6]; pentru că de sărbători pur și simplu ne bucurăm, ne chemăm, ne strângem cei asemenea, pentru că „prețuim acele caractere care sunt precum cele proprii nouă înșine (…)” (Ibidem, p. 291); pentru că sunt momente în care, dăruim, iar prin dar, dai de la tine ceva celorlalți; pentru că, de sărbători, primează bucuria de a fi împreună, și nu contează ce pui pe masă, ce ai în casă, ce ai ca veșmânt, atâta timp cât ai suficient pentru a nu-ți fi rău, ceea ce pe mine m-ar face să zic: „Mulțumesc Domnului…!”, pentru că nu mă văd considerând un om (semi)zeu, iar asta ne-ar îndepărta, din nou, unul de celălalt… însă în timpul sărbătorilor mele, în imaginația mea, stau laolaltă cu toții, și stoicii, și epicureicii; și de ieri, și de azi… Cum ar putea fi altfel? Armonia și farmecul vieții este dat existența contrariilor și ne dăm seama de asta când ne uităm și la ceea ce diferențiază, dar și la ceea ce apropie.

Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra înțelepților stoici și epicureici, ce vom vedea? Înțelepții unora sunt aceia ce stau departe de suferință, învingând-o prin lipsa trăirii, în timp ce în viziunea celorlalți, înțeleptul este acela ce reușește să învingă suferința tocmai prin trăirea și înfruntarea ei; comunul celor doi înțelepți este tocmai mulțumirea de sine, și, dincolo de acestea, și trăirea conformă cu natura. Interesant este că ambii, în înțelepciunea lor, susțin necesitatea prietenilor, chiar dacă viziunile lor, în ceea ce-i privește pe prietenii cu care e de dorit să te înconjori, sunt diferite: unii vor camarazi pe care să te poți bizui, alții vor „o inimă bună, căreia îi poți încredința orice taină” și, până și simpla vedere a lor este o desfătare[7]; însă, ambii fondează prieteniile pe încredere. Prietenii și prieteniile au avut un rol deosebit în antichitate, poate dificil de înțeles azi pentru noi. De exemplu, Aristotel susținea (Etica Nicomahică IX, 169-b) că „Omul este o ființă socială, destinată prin natură vieții în comun (…) în concluzie, omul fericit are nevoie de prieteni”[8]. Iar, pentru ca posibilitatea fericirii să existe, perspectiva și a epicureicilor, și a stoicilor impune ca necesitate, liniștea sufletească și libertatea; și niciuna dintre viziuni nu consideră că vreuna dintre acestea poate exista în prezența fricii sau a tulburărilor.

Ambele „înțelepciuni” impun cu necesitate un celălalt. Și eu consider că prezența celuilalt, ca diferit, este o necesitate atât a evoluției sociale, cât și a conștiinței umane. Sunt moduri diferite de a vedea binele, dar nu ca valoare, ci ca „stare de bine” provocată de o acțiune, ca sentimente bune de dorit, iar acestea devin obiective de atins prin ceea ce facem; ele ne ghidează deciziile și chiar dorințele. Toate acestea conturează regulile și modurile de a fi a comunităților, creează culturile.

Așa că, drag prieten, să sărbătorim și să ne bucurăm împreună unul de existența celuilalt, pentru că, așa cum zicea Seneca, „tot ce-i excelent este al tuturor”[9].

Cu bine,

 

[1] Martin Heidegger, Originea operei de artă (a III-a ed., trad. T. Kleininger, G. Liiceanu), Editura Humanitas, București, 2011, p. 387.
[2] Lucrețiu, Poemul Naturii/De Rerum Natura (trad. T. Naum), Editura Științifică, București , 1965, p. 21.
[3] Martha C. Nussbaum, Terapia Dorinței: teorie și practică în etica elenistică (trad. S. G. Drăgan), Editura Humanitas, București, 2022, p. 132.
[4] Andrei Cornea, Epicur și epicureismul antic: viața și opera lui Epicur, Editura Humanitas, București, 2021, p. 301.
[5] Lucrețiu, Poemul naturii, ed. cit., p. 27.
[6] Epicur și epicureismul…, ed. cit., p. 299.
[7] Seneca, L. A., Scrieri filosofice alese (trad. Paula Bălașa, Elena Lazăr , N. M. Năstase, Svetlana Sterescu), Editura Minerva, București, 1981, p. 89.
[8] Aristorel, Etica Nicomahică, a II-a ed. (trad. Stella Petecel), Editura Iri, București, 1998, p. 201.
[9] Seneca, Scrisori către Luciliu (trad. Gh. Guțu), Editura Humanitas, București, 2020, p. 61.

93 vizualizări
Articolul anterior
Ascunderea în perspectivă – schiță pentru o teorie a artei
Articolul următor
Inteligența artificială – sfârșitul creativității umane?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut