Scrisori / Ioan Romeo Roșiianu

Scrisoare despre abandon şi timpul trecut

Iubito, eu am plecat cândva de lângă ochii care mă admirau şi de lângă inima care bătea pentru mine
astăzi plătesc din plin cu singurătate în mijlocul lumii merg cu sufletul în braţe şi mi se face frig
nu e nimeni să-mi mângâie dorul şi jalea să-mi şteargă lacrimile uitate-n colţul privirii adânci
nu-mi ajung banii ca să-mi răscumpăr liniştea în zgomotul lumii de unii singur
vin de nicăieri şi mă duc spre niciunde, Iubita mea de la marginea lumii îţi trimit cuvinte
ele sunt diamante pe care nu le ai cum purta bijuterii care te ştiu doar lumina.
(Mai ştii când ţi-am spus că timpuil nu face contract de exclusivitate cu nimeni?)
Aşa a fost, Iubito căci uneori fericirea înseamnă uitare şi abandon
te-am iubit cum n-am să mai pot iubi niciodată pe nimeni desculţ
te-am iubit aşa de mult că te-am lăsat în urmă să pleci
şi-am plecat zâmbind spre nefericirea mea vastă şi lungă
zâmbetul mi-a ascuns disperarea şi ploaia lacrimile reci şi dese
mă gândeam că Dumnezeu a luat atâţia actori buni la El pentru că vrea să-şi facă un teatru în cer
atâţia scriitori a luat Dumnezeu încât sunt convins că vrea să-şi facă cenaclu şi editură în cer.
(Mai ştii când ţi-am spus că dacă nu poţi urca tu după mine-n Rai am să cobor eu după tine-n Infern?)
Aşa a fost, Iubito şi te-ai supărat când ţi-am spus că viaţa mea unică e mult prea puţin scurtă
ca să-mi permit luxul s-o pierd cu vin prost femei de ocazie urâte diete absurde şi jocuri de cărţi
tu eşti cea mai frumoasă parte din mine ţi-am spus şi mi-am amanetat durerii surâsul în trecerea mea
liniştea naturii din jur reflect iubirea în sine şi lumina din ea
indienii spun că Dumnezeu doarme în piatră respiră în plante visează în animale şi se trezeşte în om
eu spun că l-am văzut rupându-i coasta lui Adam şi făcându-te pe tine
de aia te-am mângâiat încet prelungindu-mi plăcerea când îţi luam mulajul în palmele umede
emoţia mă cuprindea pe dinafară şi transpiram de dinăuntru, Iubita mea
rănile de pe corp mi s-au vindecat cele din sufletul gol niciodată
de aia moartea va exista şi dincolo de noi pentru că n-am trăit-o intens în singura viaţă avută acum.
(Mai ştii când ţi-am spus că Tolstoi zicea că oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol unde ar trebui să stea iubirea?)
Aşa a fost, Iubito şi-n ceasul gol de minutare am plecat în căutarea secundei izbăvitoare
tu m-ai rănit în amorul propriu şi salvarea n-a mai venit niciodată
şi-ţi jur că m-aş teme de moarte dacă n-aş mai putea iubi.

 

Scrisoare despre cămaşa de zale a cuvântului meu

Iubito, astăzi a plouat toată ziua în sufletul meu deşi era soare mai mare ca umbra afară
decât o viaţă-n genunchi am spus mai bine mor în picioare şi m-am apucat să înfrunt cerul şi norii
suntem ce iubim ţi-am spus şi m-am văzut numărând paşii mei depărtându-se de tine
nu am destui am spus văzând cum creşte-ntre noi tristeţea aceea de foc
mă simţeam mistuit de dorul aninat de tinda privirilor tale pierdute în gol
mă regăseam uitându-mă-napoi la visele făcute praf şi la ţărâna viitorului ce nu va mai fi fiind vreodată stâncă.
(Mai ştii când ţi-am spus că ploaia este singura legătură directă dintre cer şi pământ?)
Aşa a fost, Iubito şi tu nu ştii că viaţa este despre a face alegeri atunci când trebuie
despre cum să ştii să renunţi atunci când totul în jur îţi spune că nu trebuie
viaţa mea e pierdută din clipa când am înţeles că mor în fiecare din zilele mele din ce în ce mai puţine
atunci am devenit mai înţelept şi mai trist în existenţa avută
diferenţa-ntre oameni o face doar timpul acesta ce-n scurgerea lui mai uită de umbre şi ceas
el rescrie istoria clipei mereu şi ameninţă viitorul nesigur şi gol
de atunci sunt acute sentimentele ce mor în noi când încă trăim
moartea e atunci vindecarea dorită şi salvarea chemată.
(Mai ştii când ţi-am spus că lumea ar arăta altfel dacă oamenilor li s-ar vedea sufletele şi nu chipurile?)
Aşa a fost, Iubito şi ţi-am spus că Dumnezeu a pus în fiecare dintre noi măcar o singură minune
numai ochii frumoşi pot vedea lumina acestor simţiri numai simţirile acestea pot creşte-ntr-un suflet frumos
trupul e o caroserie făcută din piele şi oase
fără viaţă sângele meu se va usca imediat în artere
tu ai un fel aparte de paradis al tău în care nu se mai pot spune cuvinte
din cauza asta şoaptele sunt puse la uscat şi vântul se joacă şi astăzi cu ele
poţi mereu să-mi tulburi liniştea numai cu un surâs dar n-o faci
toată durerea pe care mi-ai provocat-o e acum o umbră la numai o amintire distanţă de mine.
(Mai ştii când ţi-am spus că după credinţă cea mai nobilă valoare a creştinismului e însăşi iertarea?)
Aşa a fost, Iubito şi-ţi spun că toată săptămâna sunt un simplu cerşetor de viaţă de gală
în weekend sunt prinţul căruia nu-i pasă de nimic
stau în casă şi număr paginile cărţilor
culorile din tablouri inventariez mimica sfinţilor din icoanele multe
număr pe degete iluzii şi-n ceasul acesta scăpătat aprind lumânări de ceară
pentru deja iluminat noaptea mea lungă ce va veni acum mai repede ca visul pierdut.

 

Scrisoare despre cerul căzut pe pământ

Iubito, în seara aceasta pustie cerul e ilegal de aproape de pământ
razele lunii sunt nefiresc de razante cu sufletul meu plămădit din trăiri
e prea multă lumină, Iubito în întunericul acesta târziu şi nedrept
e prea multă durere, Iubito dincolo de zâmbetul comercial
prea multă tristeţe creşte rebelă printre oameni c-o singură viaţă avută
prea multă tăcere a încolţit în secunda clipei, Iubito
de parcă cineva ar număra pe degete boante respiraţiile inegale ale anotimpurilor rămase.
(Mai ştii că atunci când s-a jucat atunci vântul cu şuviţele tale inima mea s-a oprit să-ţi asculte plecarea?)
Aşa a fost, Iubito şi-n ceasul acela catranul tăcerii se dilua printre clipe prealungi
în eternitatea luminii nicio picătură de clipă nu pătează cerul
pe caldarâmul realităţii stau la rând urme din alte vieţuiri
de parcă stafia unui alt poet îşi aşteaptă la poarta-nserării şi iubita şi muza
de parcă ţigara se arde singură şi cafeau abureşte degeaba în ceaşca ciobită
aşa stau, Iubito trăirile mele rămase pregătite de desfrâu şi sfârşit
de parcă după colţul catedralei din centru stă veşnit o moarte mai nouă la pândă.
(Mai ştii că atunci când te-am luat de mână sângele meu s-a cuibărit repede în inima ta?)
Aşa a fost, Iubito şi-n veşnicia ultimei trăiri aş vrea să-mi oglindesc privirea în ochii tăi schimbători
aş vrea să-ţi reverşi pe umerii mei şuviţele rebele în vânt
aş vrea să te-nvălesc în iubire şi-n mătăsuri de şoapte-n cuvânt
aş vrea să te beau ca pe-o apă de rouă într-o viaţă de sfânt
aş vrea, Iubito să respir infinitul iubirii la o poartă de vis
să trăiesc dimineaţa cu tine într-un mai cald paradis
să iubesc fericirea, Iubito şi-n povestea cu sfârşitul ştiut
să mai fiu visătorul pentru moarte născut.

 

Scrisoare despre dimineaţa cu miros de colindă

Iubito, în dimineaţa în care dormeai atât de profund am deschis geamul cu vedere la viaţă
dintr-odată-n aerul rece am simţit miros de colindă că la azima bunicii mi-a tresărit sufletul gol şi-nsetat
m-am temut că plămânii vor sta să se spargă de atâta plăcere când înmugurea ziua sub ochii umiliţi
în depărtarea timpului simţeam moartea pândindu-mi trecerea aproape
o senzaţie de inutil se zbătea prin poemele mele cuvintele refuzau să vorbească în şoapte
ca o şoaptă se înşuruba liniştea şi depărtarea-ntre noi deşi eram numai la o palmă distanţă.

(Mai ştii că atunci când te-am mângâiat am simţit că sufletul tău are uşile închise?)

aşa a fost să fie, Iubita mea cu părul despletit pe umerii goi ţi-au scrijelit icoana pe retină
de-atunci ţi-ascund goliciunea-n toate poemele mele
rimele refuză să înnobileze versul pustiu făra tine şoaptele triste nu-şi mai cântă şoptirea
sub ochii nostri se ridică meterezele ceţii ce-nvăluie lumea ticsită de umbre pustii
sub ochii noştri, Iubito, destui nu-şi mai scriu povestea trecerii prin lume şi viaţă.

(Mai ştii că atunci când am bătut la uşă, sufletul tău mi-a răspuns ocupat?)

aşa a fost, Iubito, în unica viaţă avută am făcut nudism pe pagina albă nescrisă
iar poemul rebel făcea plajă la marginea mării cu şoapte în braţe de jur împrejur
eu stăteam singur la masa de scris şi mă pregăteam să petrec de unul singur dimineaţa
de unul singur la Cina de taină să stau şi să mă vând pe nimic
nimanui nu-i mai pasă de suflet într-o lume cu franjuri de moarte la colţuri.

(Mai ştii când la miezul noptii orologiul vieţii a bătut adormirea şi golul?)

aşa a fost în dimineaţa aceea aerul de sărbătoare a dat năvala în inima mea
iar eu mă pregăteam să trăiesc cu propria umbră rascrucea din ani
resemnat te priveam cum trăieşti o renaştere nouă resemnat eu plecam spre poemul nescris.

 

Scrisoare despre Dumnezeul bunicilor mei

Iubito, Dumnezeul bunicilor mei a fost mai pur decât Dumnezeul părinților mei
Dumnezeul părinților mei e de departe mai bun ca Dumnezeul meu
lumea mea Iubito nu mai are puritate-n priviri și nici semnul crucii în simțire și suflet
astăzi Dumnezeu nu se mai vede nici măcar în mijlocul catedralei e străin până și-n casa Lui
lui Dumnezeu îi e frig Iubito în bisericile înalte până la cer
să nu-ți faci casă pe nisip spunea Dumnezeul bunicilor mei
să nu strângi comori pe pământ zicea El în liniștea vieții și-a zilei de ieri.

(Mai știi când ți-am spus că Iadul apare atunci când noi încetăm să credem că mai putem?)

Așa a fost Iubito când am pierdut cealaltă cheie cu care puteam deschide seiful cerurilor
așa a fost când pe bolta cerului Dumnezeu desena umbre și nori
ploaia venea de la sine iubito erau lacrimile bunicilor mei să-mi curețe mintea și trupul plăpând
atunci am știut că n-am să mai pot vedea niciodată Raiul de-aproape
atunci am știut că până și speranța își poate da duhul la picioarele lumii din noi.

(Mai știi când în dunga zărilor clopotele tristeții au anunțat Apocalipsa tăcerii?)

Așa a fost Iubito atunci când nimicul acapara lumea când disperarea îngenunchea credința
numai noi doi și preotul bătrân mai stăteam drepți în biserica joasă
Sfinții priveau spre podele de atâta tristețe și gol în ceasul când se citea Crezul și Evanghelia
femeile aveau decolteuri prea largi și fuste prea scurte și strâmte
evlavia falsă plutea ca un blestem printre rugăciunile șoptite
Dumnezeul bunicilor e mult mai blând și mai pur ca Dumnezeul meu prea îngăduitor
prea multă nesimțire Iubito spurcă altarul
prea multe femei păcătoase pângăresc icoanele azi
prea multă tristețe înlăcrimează ochiul
prea departe e cerul azi de mântuirea dorită de toți în cuvânt.

Articolul precedent
… neștiutele limbi pentru minte și inimă / Ana Ștefănescu
Articolul următor
AddOléScentIn / Larisa Pleșca

2 comentarii. Leave new

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu