Problema semnificaţiei este centrală în semiotică, logică şi filosofia limbajului. Pentru toate cele trei domenii destinaţia limbajului este aceea de a semnifica. Ceea ce diferenţiază însă modul de abordare este rolul şi scopul pe care semnificaţia îl revendică în limbaj.

Primul consideră semnificaţia o trăsătură particulară a limbajului şi are în vedere delimitarea acesteia prin relaţia dintre semn-obiect-interpretant (Saussure, Pierce); în al doilea, limbajul are o structură logică obiectivă, semnificaţia este prestabilită de această structură logică şi lingvistică, problema sensului şi a referinţei are un tratament matematic; semnificaţia este precisă, are graniţe fixe. Limba este privită ca având proprietăţi ideale, exploatându-se un limbaj perfect, opus limbajului natural (Frege, Russell, Wittgenstein); în cel de-al treilea domeniu menţionat, semnificaţia limbajului este exploatată ca trăsătură generală a acestuia, problemele filosofiei fiind considerate probleme ale limbajului.

Filosofia limbajului secolului XX propune trei teze privitoare la semnificaţie: 1. teoria semantică este o teorie a semnificaţiei şi ea se identifică cu condiţia de adevăr a unui enunţ (denotaţia este valoarea de adevăr); 2. compoziţionalitatea semnificaţiei, aceasta depinzând funcţional de valorile semantice ale constituanţilor; 3. reprezentările asociate expresiilor lingvistice nu sunt esenţiale pentru determinarea semnificaţiei. Frege se revendică în toate aceste teze. De asemenea, regăsim prima teză în Tractatus-ul lui Wittgenstein, cea de-a doua este prezentă în teoria lui Russell (concepţia denotativă asupra limbajului): limbajul trebuie să exprime un conţinut obiectiv pentru ca semnificaţia să fie reperată în comunicare, numai astfel fiind posibilă.

Wittgenstein, unul dintre fondatorii filosofiei limbajului, propune o nouă perspectivă în abordarea semnificaţiei, şi teoriile contestate în Cercetări filosofice sunt cele pe care le revendică paradigmele referenţiale, cu viziunile diferite asupra limbajului: esenţialistă, idealistă, logicistă, formalistă. Dealtfel, pe parcusrul Cercetărilor filosofice, putem repera nenumărate puneri sub semnul întrebării a tuturor concepţiilor asupra limbajului, în mod deosebit a celor vehiculate în anii ’30. Statutul semnificaţiei la Wittgenstein depăşeşte dimensiunea lingvistică şi logicistă prin aceea că este interpretată în afara sistemului închis de semne şi a unităţii „formei logice”, el nu face o analiză a semnificaţiei ci o interpretare a ei ca instrument în valorizarea limbajului. Din perspectiva acestor „neajunsuri” cum le consideră filosoful austriac, ne vom opri în acest studiu asupra semnificaţiei limbajului, cu referire îndeosebi, la prima parte a Cercetărilor. Viziunea pe care Wittgenstein o imprimă teoriei sale asupra limbajului este pragmatică şi cel mai la îndemână argument este acela că limbajul este considerat complet atunci când realizează o activitate determinată, când s-a realizat scopul unei situaţii de comunicare. Nu mai avem ca destinaţie principală a limbajului semnificarea în sens clasic, ci realizarea unei activităţi umane. Prin limbaj ne este accesibilă lumea nu numai ca reprezentare, ci mai ales ca participare: a ne reprezenta un limbaj înseamnă a ne reprezenta forme de viaţă (19).

În Cercetări filosofice Wittgenstein începe prin a critica teoriile curente asupra semnificaţiei limbajului şi problema pe care o pune în discuţie este aceea de a şti care sunt condiţiile pentru care se poate vorbi de semnificaţie. El pleacă de la teoria Sf. Augustin, potrivit căreia fiecare nume are un înţeles în sistemul închis de semne din care face parte. Esenţa limbajului omenesc ar consta aici într-o tranzitivitate între cuvânt şi obiect, propoziţiile constau în corelaţia care se face între aceste nume. Acest exemplu trimite la teoriile referenţial semantice, pentru care destinaţia limbajului este aceea de a semnifica în interiorul unui sistem de comunicare pe care Wittgenstein îl găseşte limitat, şi prima critică pe care o aduce este aceea că nu acoperă întregul sistem al limbajului (3). A doua obiecţie ar fi că tranzitivitatea dintre cuvânt şi obiect nu este suficientă pentru a ajunge la semnificaţie. Care sunt deci condiţiile pentru care se poate vorbi de semnificaţie?

Pentru a le repera, sunt descrise mai întâi noţiunile de nume, numire şi joc de limbaj. Numim „nume”, spune Wittgenstein, lucruri diferite; cuvântul „nume” caracterizează multe moduri diferite, înrudite unele cu altele în multe feluri diferite, de folosire a unui cuvânt (38). Lucruri diferite trimite la un nivel ontologic, modurile diferite la un nivel semiotic, însă relevarea acestor moduri în folosire trimite la un nivel pragmatic de înţelegere a unui nume în dependenţa lui faţă de situaţia în care este folosit. Se creează o primă relaţie care ne pune în faţă o perspectivă schimbată, aceea dintre nume şi folosire.

Numirea este ceva asemănător cu a ataşa o etichetă, este o pregătire pentru folosirea unui cuvânt. Ea este un proces ocult (38) în sensul că numirea presupune mai multe etape, de aşezare în nume a obiectului şi invers, prin raportare însă la o împrejurare. Înseamnă deci mai mult decât asociere, înţelegere, nu este o simplă conexiune a unui cuvânt cu un obiect ci o conexiune ciudată, spune Wittgenstein. Între cuvânt şi obiect, nu există o relaţie de semnificare, ca la Sf. Augustin, relaţia în care acestea se află poate creea doar cadrul pentru semnificare. Prin simpla conexiune se rămâne la stadiul abstract de nume. Care ar fi deci, relaţia dintre nume şi obiect?

Diferenţa dintre numire şi definire la Wittgenstein şi rolul pe care „acesta” îl are în definiţia ostensivă sunt puncte relevante în aflarea acestei relaţii. Pentru aceasta, Wittgenstein aduce în discuţie câteva exemple prin care nu se doreşte de fapt delimitarea, ci doar se contestă relaţia de semnificare între nume şi obiect.

Când se stabileşte o relaţie între limbaj şi realitate? Când definim sau când numim un lucru?

Numirea nu se realizează prin definiţie ostensivă. „Acesta” ori înlocuieşte obiectul, nu îl numeşte, pentru că fără a fi însoţit de gest nu are nici un sens (8), ori arată asocierea dintre cuvânt şi obiect a unui nume (37). «Acesta» nu numeşte un nume şi a fost numit nume propriu-zis tocmai pentru că poate, la început, acest cuvânt a denumit un lucru fără a fi implicat numele obiectului, un fel de nume originar. Această concepţie, spune Wittgenstein, provine dintr-o tendinţă de a sublima logica limbajului nostru (38), de a folosi adică numele, independent de realitatea din care ar face parte la un moment dat. Numirea însă, trebuie să stabilească o relaţie între limbaj şi realitate. De aici putem deduce că relaţia dintre cuvânt şi obiect nu este una de identitate între referinţă şi obiect ca la Frege, unde se explică semnificaţia prin recurs la referinţă, denotaţie, ci referinţa nu există, numai o împrejurare o poate indica, numai un joc de limbaj în care acesta, numele, este implicat. Dacă Wittgestein critică aici teoriile referenţial semantice, am putea numi teoria lui referenţial pragmatică, sau este greşit şi aşa? Mai corect ar fi pragmatic-referenţială? Argumente în favoarea acestei relaţii sunt exemplele de definire ale cuvintelor şi modul în care este implicată semnificaţia în relaţia cuvânt-obiect în paragrafele 39, 40, 41, 42. Am putea însă să ne întrebăm: numirea trimite la o realitate externă – care, am văzut, nu este obiectul ci jocul de limbaj – sau acesta din urmă, trimite la nume? Care este jocul sau sursa referenţialităţii în Cercetări filosofice?

Wittgenstein respinge în paragraful 39 o altă modalitate de definire şi anume aceea a unui cuvânt prin alt cuvânt. Ca să înţeleg un cuvânt am nevoie de un altul. Exemplu cuvântului „Excalibur” ne aduce următoarea lămurire: acesta nu este un nume propriu-zis pentru că el desemnează un sens aparte al unui obiect, prin situaţia specială, ocultă, care l-a creat; nu denumeşte nici un lucru simplu pentru că el este alcătuit din părţi; numele obiectului are sens şi dacă integritatea acestuia a fost afectată: propoziţia «Excalibur are o lama ascuţită» are sens indiferent dacă Excalibur este încă întregă sau este deja ruptă. Dar dacă Excalibur este numele unui obiect, acest obiect nu mai existâ atunci când Excalibur este ruptă în bucăţi ; şi cum nici un obiect nu ar corespunde atunci numelui, el nu ar avea nici o semnificatie. Dar atunci, propozitia, „Excalibur are o lamă ascuţită”, ar conţine un cuvânt care nu ar avea nici o semnificaţie, şi, prin urmare, propoziţia ar fi un nonsens. Dar ea are sens ; aşa încât trebuie întotdeauna să existe ceva care corespunde cuvintelor din care constă ea. Aşadar, atunci când este analizat sensul, cuvîntul «Excalibur» trebuie să dispară, iar locul său trebuie luat de către cuvinte care numesc lucruri simple. Pe aceste cuvinte le vom numi, pe bună dreptate, numele propiu-zise. Este vorba aici încă o dată, de o critică implicită a teoriilor referenţiale; nu are semnificaţie dependenţa între cuvânt şi obiect ci dintre cuvânt şi realitatea din care face parte la un moment dat.

O altă situaţie adusă în discuţie este aceea a semnificaţiei unui nume independentă de existenţa purtătorului numelui. Un nume, pentru a avea o semnificaţie, nu trebuie să îi corespundă ceva, pentru că aceasta ar însemna a confunda semnificaţia unui nume cu purtătorul numelui (40). Numele trece aici la un mod diferit de folosire, nu de semnificare.

Învăţăm folosirea cuvintelor cu ajutorul definiţiilor demonstrative. Acest tip de definire se dovedeşte echivoc în sensul că, în dialogul care serveşte drept cadru al învăţării semnificaţiei cuvintelor, nu pot fi sigur că interlocutorul meu înţelege şi participă la jocul de limbaj cum vreau eu. Un nume poate să trimită la un obiect sau altul având prin convenţia stabilită de acordare a numelui, o semnificaţie diferită, el poate însă să îşi piardă semnificaţia iniţială dacă obiectul nu mai există. Care este condiţia păstrării semnificaţiei ? Participarea la un joc de limbaj ne spune Wittgenstein: semnul «N» ar putea rămâne fără semnificaţie şi datorită faptului că dintr-un motiv sau altul… nu mai este utilizat în jocul de limbaj (41). Aici, întrebării ce este semnificaţia unui cuvânt, i se substituie întrebarea ce înseamnă să înţeleg ceea ce se vrea a mă face să înţeleg. Wittgenstein iniţiază o perspectivă schimbată, originală asupra condiţiilor în care se poate vorbi despre semnificaţia limbajului.

Semnificaţia unui nume este determinată de acţiuni, de jocul de limbaj care nu poate fi redus la un punct fix, stabil de plecare din perspectiva relaţiei cuvânt-obiect. A repera, potrivit lui Wittgenstein, semnificaţia unui cuvânt, înseamnă a stăpâni jocul de limbaj care îl defineşte. Semnificaţia, «necorespunzând» obiectului, corespunde unui fapt de viaţă prin jocul de limbaj care dă sens cadrului nume-obiect.

În ce condiţii are sens problema relaţiei dintre nume şi obiect ? La această întrebare se răspunde şi mai clar în paragraful 43. Nu avem nevoie de determinări pentru a utiliza limbajul, problema acestei relaţii nu este pe primul plan decât dacă prin aceasta se realizează un limbaj complet.

Putem, în consecinţă, să recreem jocuri de limbaj dând seama de relaţia care ne interesează, aceea a limbajului şi a realităţii.

Semnificaţia limbajului la Wittgenstein este în mod evident pragmatică în măsura în care jocul de limbaj face să reiasă folosirea cuvintelor iar conceptul de semnificaţie este lămurit prin acela de folosire: pentru o clasă largă de cazuri de folosire a cuvântului «semnificaţie» – chiar dacă nu pentru toate cazurile folosirii sale – se poate defini acest cuvînt astfel: semnificaţia unui cuvânt este folosirea lui in limbă (43).

Am văzut, dealtfel, din primele jocuri de limbaj din Cercetări, ceea ce Wittgenstein respinge ca tipuri de explicaţie şi semnificare a limbajului. El critică aceste modele care sunt în fond cele din Tractatus, pentru că au o pretenţie la universalitate fără explicaţie, dar ca jocuri de limbaj restrânse, ele sunt perfect valabile. Din acelaşi motiv el afirmă că, numai pentru o clasă largă de obiecte, dacă nu pentru toate cazurile, pentru a evita definiţia, forma pur teoretică, îşi ia mereu această precauţie: nu există o singură logică de determinare a semnificaţiei ci mai multe, şi acestea sunt legate de împrejurările care determină cuvintele.

Relaţia nume-obiect, limbaj-lume, are în Cercetări un tratament pragmatic: nu există semnificaţie a unui cuvânt decât în folosire, nu definim cuvintele referindu-ne la lucruri, ci la maniera în care acestea sunt folosite, folosirea este aici criteriu al semnificaţiei şi are la bază deci o activitate interumană.

Bibliografie

Ludwig Wittgenstein, 1994, Cercetări filosofice, trad. Mircea Dumitru şi Mircea Flonta Humanitas, Bucureşti.

Ludwig Wittgenstein, 2001, Tractatus logico-philosophicus, trad. M. Dumitru şi M. Flonta, Ed. Humanitas, Bucureşti.

Diego Marconi, 1997, La philosophie du language au XX-e siecle, traduit de l’italien par Michel Valensi, Edition de l’Eclat.

Pierre Edouard Bour, article Deux niveaux du pragmatisme en philosophie: Pierce et Wittgenstein Archives Edouard Poincaré, Universite Nancy 2.

Mircea Flonta, 2008, Gânditorul singuratic – critica şi practica filosofiei la Ludwig Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucureşti.