Şepci, caiete, fulare, jurnale (scrise, transcrise, înainte și după ´90, de multe ori în trenurile de Galați-București și retur) / Iulian Grigoriu

Cîteva caiete, carnete şi agende m-au însoţit de-a lungul peregrinărilor şi rătăcirilor, fiecare dedicat, exemplar şi inepuizabil pentru suma căutărilor şi neaflărilor mele; la ele mă întorceam mereu ca la un templu, mult prea păgîn şi prea-omenesc.

Aveam preocupări atît de ample şi “cutezătoare” încît nu putea rezulta un conţinut coherent al notiţelor, observaţiilor, ideilor sau minieseurilor de care sînt înţesate: caiete în care scriam cînd eram îndrăgostit, părăsit, inspirat (de iubite imaginare), cînd îmi luam avîntul de a urni şi a descoperi în sfîrşit piatra filosofală, adevărul ultim şi unic al lumii. Îmi făceam programe de lecturi atît de întortocheate şi vaste încît nu puteau fi niciodată urmate pînă la capăt. Obişnuiam să polemizez cu unii autori tributari materialismului la putere, iritat mai mult din cauza faptului că se abăteau de la drumul dealtfel prielnic, ca un făcut, tocmai în momentul lecturilor mele; absolut cert, aveam măcar o afinitate de conjunctură fortuită cu ei, altfel nu i-aş fi citit, desigur… Cît despre caiete, un lucru esenţial: prin faptul că au rămas tot timpul acolo, cu foile rupte şi îngălbenite… numai simpla lor prezenţă m-a determinat să rămîn contemporan căutărilor mele, de-acum eterne şi fără nici o aflare mai mare, pentru ca prin inocenţa proiectelor să nu mă lase niciodată să uit că pornisem să aflu – să aflu însuşi Adevărul… şi că mai mult decît acele lucruri pline de tristeţe, dincolo de acele foi ca nişte frunze ofilite, se află copacul cu roadele coapte, strălucitoare şi magice ce mă aşteaptă încă, ca pe chematul (și uneori alesul) lor culegător.

*

Poezie, literatură, filozofie, fizică, astronomie, cosmologie, matematici, ori chiar simple articole de popularizare din care decupam ori îmi notam pasaje. Citeam Ştiinţă şi Tehnică şi chiar Magazinul. Rareori îmi notam şi autorii articolelor; de unde oare acest dispreţ faţă de cei prin care acele ocazii ratate, ce-i drept, ajungeau la mine? Oare nimeni nu înţelegea, nimeni nu intuia printre gene acel întreg, acel model de univers, nimeni nu avea nici o explicaţie pentru toate fenomenele fabuloase de care eram înconjurat, mă bîntuiau şi-mi vorbeau ziua şi noaptea, fără încetare? Trebuie să le fiu recunoscător unor autori “iluștri” (ca Nicolae Ionescu Pallas, Mihai Drăgănescu, Titus Filipaş, Liviu-Ioan Ciplea, Gheorghe Bîrsan, Alexandru Lungu, Constantin Dumitru şi alţii şi alţii), nume de oarecare notorietate la acea vreme, mulţi dintre ei fără cărţi sau contribuţii originale, cu toţi tributari, ori măcar arondați doctrinei oficiale, materialist-dialectice, de la care cu greu se mai abătea cîte unul.

Eram convertit imediat de un articol de cosmologie, ori de vreun capitol din care aflam noi interpretări ale formulei E = mc.

Trăiam amînînd totul, proiectîndu-mi sinele în magia acelor lumini necunoscute care-mi dansau împrejur. O spusă de-a lui Borges era la loc de cinste într-unul din primele mele caiete: “Adevărul e că trăim amînînd tot ce poate fi amînat; poate că toţi ştim, în adîncul fiinţei noastre, că sîntem nemuritori şi că mai devreme sau mai tîrziu, fiecare din noi va face totul şi va şti totul”.

Doar matematicile şi fizicile erau preocupări serioase; în opinia mea adevărul era o formulă, chiar dacă aceasta, funcţional, se afla în noi. Filosofia şi literatura erau doar prilejuri de relaxare, sau căi înadins încurcate de unii nehotărîţi care nu ajungeau nicăieri. Un fragment scris probabil sub influenţa lecturilor din Psihologia consonantistă a lui Odobleja, carte de căpătîi în timpul armatei: „Identificarea cu ideea se face datorită rezonanţei; numai experienţele diferite duc la idei diferite. Fondul comun de adevăr rămîne nealterat şi se transmite sub forma ideilor. Adevărul este în noi”.

Cînd găseam în sfîrşit o dispoziţie prielnică, nu lăsam lucrurile nerumegate – citeam des din Cursul de fizică Berkeley care mă uimea mai ales prin modul de abordare foarte lejer şi aflat deasupra oricărei ideologii de care eram impregnaţi chiar şi atunci cînd se dezbătea o chestiune de fizică… De pildă, tratatele materialiste accentuau foarte mult faptul că masa unui corp nu se transformă în energie şi nici energia nu se transformă în masă. Nici atunci cînd două sau mai multe corpuri schimbă energie, aceasta nu putea contribui la mărirea sau micşorarea masei unuia dintre corpuri. Pusesem la un moment dat un pariu cu un coleg de liceu pe această temă, cu martori și argumente, pe care l-am cîștigat pledînd de partea materialismului, cum altfel? Eu aici vedeam că materialiştii, temîndu-se de eventualitatea posibilităţii unei dematerializări, confundau masa (ca proprietate fizică a unui corp) cu materia (ca noţiune filozofică). Şi aici eu rămîneam fidel, fără să vreau, liniei materialiste (mai degrabă magice, aş zice acum), şi chiar dacă acceptam că masa şi energia sînt relative, nu vedeam nici o posibilitate ca dintr-o formă de energie sau cîmp să rezulte materie (aşa, cum ziceau materialiştii mai curajoşi că s-ar fi întîmplat la începutul universului fizic. Nu credeam că dintr-o energie nematerializată a pornit totul). Energetismul nu mă satisfăcea. În majoritatea situaţiilor, mă trezeam criticînd teoriile materialiste, uneori numai din nonconformism, alteori împotriva doctrinelor oficiale, practicînd un soi de monism şi misticism materialist, demonstrînd şi susţinînd sus şi tare că, de pildă, conştiinţa este o formă de manifestare a materiei, un epifenomen al său. Asta nu contrazicea cu nimic rolul creator al lui Dumnezeu, în care nu credeam defel, dar eram dezabuzat de ignoranţa şi neputinţa oricărui filosof sau om de ştiinţă materialist sau măcar “riguros”, care nu desluşea pădurea de copaci. În general Dumnezeu consideram că nu prea se amestecă în treburile noastre, că a creat eventual doar premisele materiei şi a legilor sale şi consideram că “e un obiect care nu se întîlneşte în natură”.

*

Materialiştii afirmă că orice porţiune de materie de pe pămînt sau univers conţine atît inerţie, măsurată prin masă, cît şi mişcare, măsurată prin energie, într-un raport riguros dat de viteza luminii (E = mc2). Ca şi cum un corp şi-ar putea suge din sine energie şi s-ar autopropulsa pe seama acestei energii interne şi pînă la urmă ar deveni mai mic şi mai mic, precum motanul Talion, depănat pe ghemul poveştii, pînă s-ar epuiza accelerat în univers. E o relaţie mai mult formală şi fenomenologică (în sens kantian, de fenomen exterior, decît una noumenală, esenţială) între două aparenţe ale aceluiaşi substrat, masă şi energie. Materialiştii încercau să o dreagă spunînd că existînd energii negative şi pozitive, şi masele pot fi la fel, cu plus și minus. Şi atunci, forţele de atracţie dintre părţile unui sistem care determină energia negativă a sistemului, trebuie să fie egale cu forţele de inerţie ale părţilor sistemului, asimilate cu energia pozitivă. Aici, “pozitiv” şi “negativ” sînt nume pentru nişte convenţii, calitative, se putea spune “roşu” şi “albastru”. Împărţind energiile acestea pozitive şi negative prin pătratul vitezei luminii, obţinem masele care se anihilează reciproc. Universul putea fi un asemenea sistem, dar filosofii şi fizicienii acelor vremuri doreau neapărat să salveze materia, prin “formele” ei spaţio-temporale. În orice caz, discuţia se află deasupra punctului de vedere materialist care se cramponează atîta de materie. Nu e nevoie să reducem totul la ea… Materia asta, de unde vine, ce este ea de fapt? Tot ceea ce inventa sau descoperea “fizica idealistă”, trebuia reinterpretat de pe “teritoriul ferm al filosofiei materialist-dialectice” aşa încît ţi se făcea greaţă să mai citeşti, chiar şi printre rînduri. Lipsa de pluralitate, refuzul dialogului şi a disputelor între concepţii diferite, anularea adversarului prin ignorarea lui, ideologia care bătea numai într-o direcţie deveneau obositoare, apăsătoare.

*

În spijinul apariţiei universului cu energie nulă se aducea principiul lui Mach, care ar putea fi tradus aşa: inerţia unui corp este rezultatul interacţiunii lui gravitaţionale cu restul universului. Atunci cînd autobuzul frînează, şi eu cad în faţă, mă înscriu într-o coordonare universală care se pune spontan în mişcare. În sprijinul său pledează epocala experienţă a lui Foucault care arată că totul e legat de tot (nu numai la nivelul macro al experienţei) prin lăsarea liberă a unui pendul care în timp îşi schimbă planul de oscilaţie – dar în raport cu Ce, sau cu Cine? Eram convins că o experienţă cu totul unificatoare a celor patru interacţiuni fizice se poate face plecînd de la un simplu pendul.

Revenind la principiul lui Mach, pe de altă parte, calculînd pe unele modele cosmologice, după care materia şi antimateria s-au format deodată, în cantităţi riguros egale, masa totală a universului cu ajutorul tensorului materie definit în spaţiul bidimensional, pentru a include explicit şi gravitaţia, se obţine o valoare nulă. La temperaturi de peste 3 milioane de milioane de grade, repulsia statică nucleon-antinucleon ar fi fost mult mai puternică decît repulsia dinamică nucleon-nucleon sau antinucleon-antinucleon, ceea ce a dus la separarea materiei şi antimateriei. Apoi, s-au format două universuri, mai bine zis un univers şi un antiunivers, fiecare închis topologic în sine.

*

Mă fascinau tot felul de concepte pe care numai prin simpla lor sonoritate le socoteam noi, prilej de a inventa şi eu altele: “spaţiu finit nelimitat” (am descoperit tot atunci transfinitul, într-o noapte, într-un tren pierdut, un cuvînt scris pe geam, răsărit apoi ca un destin sub aburii frigului. Îndrăgostit, transfinitul era acelaşi sentiment al meu, acea nesfîrşire a sentimentului de iubire, depăşind fiinţa, blocat într-o fiinţă, un chip, ba chiar numai o singură privire) – “singularităţi goale”, “lipsă esenţială”, dar şi “lungimea posibilităţii de alegere” (cînd într-o seară, în căminul din regie, socoteam cîte raze ale hotărîrii mi-ar trebui ca să sar pe geam… de la etajul cinci).

Se vehiculau chiar expresii ca: “formarea universului fără energie din exterior”, ori se spunea că masa totală a universului este nulă… Astfel, o imagine mai veche a universului era aceea a unui gigant servosistem (deci echilibrat de un feed-back negativ – tot de la Odobleja citire) de 1080 atomi de hidrogen, într-o stare de pulsaţie de 80 de miliarde de ani, structurat ierarhic în stele, galaxii, roiuri şi superroiuri de galaxii, închis topologic în sine şi cu o masă totală nulă. Că masa universului ar fi fost nulă, nu avea darul decît să mă înnebunească (se întâmpla prin anii ‘83-‘84), crezînd că astfel, cu această demonstraţie, l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, pe cînd beţia formulei şi grosolănia demonstraţiei n-ar fi făcut decît să mă propulseze mai rapid spre destinatara platonică a viselor și revelațiilor mele…

*

Ce ne spuneau cei care ar fi trebuit să ne înveţe să fim liberi?Ce aduceţi voi? Credeţi că puteţi veni cu adevărul vostru, cu neştiinţa voastră ca materie pentru ceea ce noi trebuie să ţinem în frîu? Vîrsta voastră, adevărul, libertatea şi răzvrătirea sînt false! Învăţaţi mai întîi şi trăiţi eşecul cunoaşterii! Iată, sînteţi studenţi: vă vom ocupa timpul cu toate sublimele eşecuri ale cunoaşterii. Vă vom lua aerul libertăţii pe care noi nu-l cunoaştem, deci el nu există, nu ştim de unde vine, nu înţelegem de unde-l purtaţi cu voi. De nu vă veţi reeduca în instituţiile noastre, de nu vă veţi alinia şi aliena în societatea noastră, de nu veţi deveni nişte robi şi roboţi pe şantierele şi combinatele patriei, vă vom alunga, vă vom interna în ospicii, vă vom ucide prin înfometare. Cine nu munceşte, nu mănîncă! Încet-încet, vă vom dresa, vă vom organiza, vă vom izola, ca să uitaţi, ca să creşteţi, ca să clădiţi, ca să vă maturizaţi. Ceea ce nu vom putea face noi pînă la capăt, veţi continua, de bună voie. Ceea ce am făcut cu părinţii voştri, vom reuşi şi cu voi. Curînd, idealurile voastre se vor spulbera ca praful în vînt. În curînd, veţi reveni la realitate. Ceea ce nu vom reuşi să facem noi pînă la capăt, va face trupul vostru, instinctul, materia! Totul va fi subordonat ei, inclusiv libertatea voastră. Vă vom ademeni pe fiecare după măsura pe care o poartă, dar pe voi, pe tinerii însetaţi de adevăr, de cunoaştere, vă vom elimina. Voi nu trebuie să cunoaşteţi decît ceea ce vă învăţăm noi. Visele voastre de adolescenţi sînt false, dăunătoare. Nu există destin, nu există iubire unică, nu există ideal, decît al nostru, comun. Voi nu puteţi fi creatori, voi mai întîi învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi! Nu există creaţie sau inspiraţie, nu există credinţă, nu există Dumnezeu. Societatea e ordine care se îngraşă cu ordine. etc etc

*

Eul robotului este problema unei false individualităţi? Un robot poate avea eu? Unii filosofi materialişti, susţineau că da, ba chiar inventau tot felul de concepte ciudate pe care să-şi sprijine teoriile. Unul le spunea “ortobionţi”. Vai de capul lui de filosof! (Mă voi ocupa mai tîrziu de el.)

Memoria eului poate depăşi intervalul vieţii? Adică poate avea viaţă de apoi? Eul poate fi creat? Precaritatea eului este aceeaşi şi pentru robot şi pentru om? Omul poate crea o formă necesară? O formă necesară are şi răul şi finitul în ea!

*

Eram ispitit de unele modele “poetice” ale lumii. Astfel, unul din ele, era modelul “raţional”, de la Aristotel şi Descartes. Acest demers era curgător (ca şi cum cauza nu ar fi ţinut de o necesitate metafizică, aşa cum este necesitatea în sine) de la x la y, x implică întotdeauna pe y. Astfel era inoculat şi sensul istoriei, întotdeauna de la sclavagism la… comunism. Evoluţionismul ţinea şi el de o asemenea “poetică”, căci totul decurgea nu se ştie cum, de la bacterie la om şi prin om la ce oare? Omul era întotdeauna un capăt de drum, omul nou, aflat într-o societate comunistă. Implicaţia putea trece şi prin negaţie, (x îl “implică” pe x negat) aşa că apărea alt model poetic desprins din primul, cel dialectic, modelul spiralei, al evoluţiei oscilatorii ce cooptează în sine contrariile (oare antiteza, ca şi sinteza nu ţin de cea mai pură necesitate metafizică?) Astfel, puteam întîlni demersuri prin oglindire, o “evoluţie” prin reflexii succesive, de la x la y printr-un sistem de oglinzi.

Apoi, mai apăreau şi unele modele “imanentiste” ale lumii, de pildă, modelul şobolanului aflat în borcanul de sticlă – adică, cu prisosinţă, ideea că şobolanul acela, aflat în captivitatea absurdului, nu pregetă să se caţere, atît cît poate pe pereţii alunecoşi ai borcanului şi să dea din picioruşe pînă la epuizare, fără şansa că ar putea escamota vreodată lumea borcanului său care-l ţine captiv. Şi totuşi, el se înalţă, dă din lăbuţe, zi şi noapte, cade epuizat, după care îşi reia demersul (i-raţional). La fel procedau şi Sisif şi alţi atleţi ai absurdului imanent. Drumul raţiunii, al negaţiei continue nu era decît freamătul neîncetat şi neliniştit al şobolanului imanent. Întrebarea era – cine e şobolanul şi cine borcanul – noi şi lumea, sau lumea şi noi? Rămaşi fără un răspuns plauzibil, reveneam la mitul peşterii, un alt avatar al unui model poetic al lumii. O altă soluţie ar fi fost aceea să aşteptăm să ne scoată cineva din borcan, adică intervenţia activă a transcendenţei. Aşadar, bîrna din ochiul nostru nu ne lăsa să vedem complementaritatea celor două soluţii şi pe cea cu adevărat salvatoare la care nici nu mai puteam spera. Încercînd să ne zbatem, ne afundam şi mai dihai în mlaştină, din care nu puteam ieşi nici măcar trăgîndu-ne singuri de păr.

*

Mihai Drăgănescu, viitorul preşedinte al Academiei, propulsat imediat după ‘90 a fost unul dintre cei cu care am “polemizat” feroce. Mai bine zis, citindu-i în linişte cărţile apărute în ultimul deceniu comunist, în oarecare vogă, omul obţinînd şi girul unui Noica, îmi făceam notaţii şi încropeam scurte critici acide. Dar nici Noica se vede că nu era prea departe, în resemnarea generală în care îşi găsise tihna şi poate, un loc privilegiat. Drăgănescu era enervant prin modul în care ideologiza nejustificat, făcînd apologie materialismului, încît îţi venea să i-o trînteşti: mai scuteşte-ne! Ca după ‘90, să-l auzi revendicîndu-şi “teoriile” din dogmatica ortodoxă, avîndu-l maestru pe Stăniloae (haidade!) şi mai tîrziu cochetînd cu tot felul de filosofii moderne, ştiinţe ale cogniţiei, filosofii ale minţii etc. Chestia că aşa au virat toţi politrucii – de pildă, era deajuns să-l fi citit unul pe Nae Ionescu, Eliade, ori mai ştiu eu ce cărţi interzise, că, vezi-Doamne, deveneau dizidenţi, cel puţin în gîndire. Păi după ce declari, într-o prefaţă că vei “respecta şi regăsi principiile materialismului dialectic şi istoric”, mai mult, “într-un mod firesc”, că “vei respecta şi confirma toate datele sigure ale ştiinţei”, fără să faci o clipă rabat de la faptul că vreun proces din natură, inclusiv cel informaţional, pe care tot baţi moneda poate avea alt substrat decît cel material, ce-ar mai fi de spus, după? Păi te-a obligat cineva să faci tot circul ăsta? Păi nu ai scris şi gîndit din convingere?După ce voi expune pe scurt “experimentul” lui filosofic, voi scrie…

*

Despre experimentul filosofic.

Faptul că nu ne putem imagina nimicul, nu că nu ne spune nimic, dar nu ne spune prea multe: nu are nici o importanţă faptul că nu s-a născut nimeni care să nu-şi imagineze nimicul nimic. Acela poate că se va naşte (poate s-a şi născut), poate că există pe o altă planetă, poate că e chiar Dumnezeu. Lucrurile fiind de la un punct “deduse”, trebuie mai întîi stabilite “condiţiile iniţiale”, relaţiile şi entităţile pe care le receptăm “a priori” – pentru că totul este privit într-o progresie. Apoi, cînd cineva îşi imaginează nimicul, el îşi imaginează ceva, dar e necinstit, fiindcă este obligat să-şi imagineze nimicul. Îi inoculează experimentatorului sugestia unui concept cu o acoperire reziduală, incompletă, ca şi vidul, infinitul sau altele. Non-sensul e chiar aici şi nu mai departe, acolo unde îl vede dl. Drăgănescu. Poate că noi ne imaginăm nimicul nimic din accepţiunea filosofului materialist, atunci cînd de fapt, nu ne imaginăm nimic. Şi tot experimentul cade. Deci el ne obligă să ne gîndim la nimic ca şi cum ar fi ceva şi după aceea să ajungem la concluzia că el nu există? Cînd, de fapt, nimicul este ceva, deci nu putem să ne gîndim la nimic ca şi cînd ar fi ceva, pentru că atunci nu se mai poate numi nimic, nu putem să ne gîndim la “ceva”, deci, ce nu este “acel ceva” şi ne scapă… Ca să nu mai vorbim de diferenţa dintre faptul că noi nu ne putem imagina ceva şi faptul că de aici ar rezulta că acel ceva nu există. Nimicul nu poate fi înfiinţat ca obiect al gîndirii (decît în speculaţiile matematice, unde joacă un rol clar).

“Ortofizica” presupune entităţile existenţei pe care noi le luăm ca atare, ca fiind inexistente şi e normal ca apoi să ajungă la anumite contradicţii în ceea ce priveşte existenţa, să inventeze orto-existenţa, deplasînd astfel paradigma acelor entităţi într-o “orto-existenţă”. Deci noi considerăm acele entităţi că nu pot constitui obiecte ale gîndirii, pentru că nu ştim (ştiinţific) ce sînt şi le privim ca pe nişte singularităţi mentale. Ele sînt forme complexe a ceea ce observăm noi că există, în realitate, pe cînd ortofizica le consideră obiecte ale gîndirii, pentru ca astfel să ajungă la alte entităţi “mai profunde” înşurubate tot în realite. Nimic nu justifică acest lucru. E o falsă ceartă a universaliilor aici, fiindcă filsoful se declară materialist, deci eminamente, realist. Însă din jocul conceptelor fără realitate nu poate depista niciodată realităţi “mai profunde”. Asta una la mînă… etc.

*

Notaţii din caiete (idei pe care le-am notat, dezbătut şi dezvoltat la Bucureşti, cît am fost student, transcrise din caietele de atunci).

Un obiect este obiect dacă atunci cînd acţionează o “influenţă” asupra lui, nu-l distruge. Dacă l-ar distruge, atunci obiectul nu mai e obiect. El trebuie să reziste unor presiuni interne şi externe aflate între anumite limite ce-i stabilesc plaja de existenţă. Dacă într-un obiect, o forţă este mai mare decît celelalte, atunci obiectul dispare prin autodistrugere. Dar subiectul? Cît de rezistent este el? La ce fel de constrîngeri, sociale, exterioare şi interne trebuie să facă faţă? Un sistem prea bogat ajunge la autocontradicţie. Dacă caut să elimin contradicţia, ajung la incompatibilitate (pe urmele lui Gödel).

În Teoria sistemelor, performabilitatea ţine de echilibru, aşadar, de medie şi mediocritate. Unde este contradicţia aici, pe ce plan alunecăm? Văd cît se poate de lucid toate aceste lucruri, la care nu găsesc nici un răspuns. Un sistem complex (complet) îşi găseşte cu greu echilibrul.

Geniu = Dezechilibru. Forţele care acţionează asupra sistemelor induc instabilitatea şi dispariţia lor. De aceea, apare fuga faţă de forţele degradatoare. Da, sînt în situaţia asta. Trebuie să fug, să mă ascund, dar unde?

*

Căutînd să scap de materie, încerc să văd cum a fost ea definită de materialişti. Se spune că materia există independent de senzaţii şi e dată omului prin senzaţii. Lupasco are o definiţie mai interesantă, pe bază de rezistenţă. Dar ce există independent de senzaţii, ne este dat prin senzaţiii şi nu este materie? Iată, lucrul în sine la Kant. Într-un fel, şi voinţa la Schopenhauer, care în anumite grade de obiectivare, trece de la stadiul brut de materie neînsufleţită, la opera de artă, idee, sentiment, ideea apriorică, înăscută – mi-a spus-o Maestrul H. Dacă materia ne e dată prin organele de simţ, depinde ea oare de numărul organelor de simţ? E ea independentă de numărul organelor de simţ? Poate că ne lipseşte un organ esenţial de percepţie a materiei şi adevărului – poate că sîntem “înadins” alcătuiţi astfel, incomplet, pentru a nu exploda, a nu ne autodistruge. De aceea sîntem neputincioşi, bolnavi, fricoşi etc. Pentru că altfel, am fi nişte fiinţe supreme care dîndu-şi seama de cacialma (fie ea şi divină), am proceda la autoanihilare, fiindcă atunci nu am accepta altă condiţie decît pe aceea de dumnezei (cum atinge foarte frumos, aş zice sublim, aspectul, Eminescu, în Sărmanul Dionis…)

*

Totul e materie? Dar informaţia? Materia e dincolo de timp şi spaţiu? Se pare că nu! Există cuante de timp şi spaţiu dincolo de care divizibilitatea nu are sens. Ce s-ar întîmpla dacă n-ar exista invarianţi? În ce măsură invariantul este o măsură a obiectivităţii? Realitatea nu poate fi abordată psihologic şi nici fiziologic. Realitatea dată senzorialului e falsă – după Kant, probabil, poate fi falsă; fenomenul reflectă în precaritatea lui adevărul şi invarianţa lucrului în sine. Dar senzorialul e supus iluziei. Aşa că mai degrabă trăim o iluzie, toate dovezile converg spre această concluzie, care este şi singura soluţie a materialiştilor, pe care ei totuşi o refuză. Ar trebui căutat un alt simţ, al realităţii plenare.

Să merg pe drumul: Realitate – Obiect – Invariant (trebuie observat caracterul invariant al obiectelor). Alt drum: Senzaţii – Concepte filosofice – Realităţi.

Obiectul este un invariant supus obsevaţiei (care nu-l influenţează) – aşa zice fizica clasică. Există ceva invariant raportat la diferite procese la care e supus obiectul, care îi oferă caracterul de substanţialitate. După Marx, obiectul e ceva invariant la procesele subiective (chiar la cunoaştere?) Deci, dacă observînd, intervin asupra realităţii, mai există ea? intervenţia mea asupra ei, cum acţionează? În legătură cu relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg.

O definiţie de compromis a obiectivului (pe care i-am dat-o Maestrului H. în seara în care l-am întîlnit): obiectivul este subiectivul care se repetă. Am putea contrage de aici că materia este ceea ce visăm cu toţii la fel. Mai lăsaţi-mă, dom-le, cu materialismul ăsta, că nu e bazat pe nimic, nu se poate nici măcar defini.

Problema materiei, în viziunea materialiştilor se reducea la două probleme: una a substanţialităţii, care am văzut că nu e rezolvată, mai ales atunci cînd invocăm şi forma de cîmp şi de energie (cu valenţe spirituale – cel puţin aici ne aduce fizica). Şi doi: planul delimitării materiei de conştiinţă – după părerea mea, o falsă problemă. Se poate “demonstra” că materia e o formă de conştiinţă, după cum, la fel de îndreptăţit şi contrariul, conştiinţa fiind o formă de existenţă a materiei, ca în paralogismele lui Kant.

În ce priveşte prima problemă, materialiştii culeg de prin filosofie unele concepţii care le convin: că transformările obiectelor au ca substrat o substanţă ultimă, comună. La Democrit au găsit atomul. La Aristotel, substanţa şi forma (forma poartă calităţile substanţei – nu ştiu, să citesc). Substanţa, zic ei, materia ultimă a lucrurilor, reprezintă o posibilitate o, materie primară. De la Heraclit au luat conflictul, lupta, focul, pantha rei (totul curge) ca să explice crearea noului prin dialectică (ei o văd “răsturnată” pe cea a lui Hegel, prin care Fiinţa ajunge la conştiinţă de sine) teză-antiteză-sinteză. Am găsit o definiţie foarte frumoasă a progresului, a evoluţiei, la Spencer – am citit o traducere veche a unei scrieri de-a lui legată de evoluţie, la BCU: progresul este trecerea de la omogenul nedefinit, nediferenţiat, la omogenul bine definit (diferenţiat).

Trebuie văzute şi bine cîntărite condiţiile (sociale, ştiinţifice, filosofice) de apariţie a unei noi filosofii. Metoda filsofiei rămîne totuşi una speculativă (nu e treaba filosofiei să producă modele de universuri aşa cum le văd eu, în urma unor calcule şi ecuaţii…) Să merg totuşi în paşii: Experienţă – Gîndire – Adevăr logic (ne trebuie o nouă logică – nu neapărat care să generalizeze principiul terţului exclus şi celelalte principii, ci una ca o creaţie ex-nihilo, la care consimte şi fizica şi pe care o poate modela geometria, spaţiile Hilbert n-dimensionale, vezi modelul Riemann împrumutat de Einstein etc). Trebuie totuşi să abordez, ca Piaget, diferenţa dintre cunoaştere şi înţelepciune – un fel de a te opri din cursa epuizantă a cunoaşterii şi a privi pînă la capătul timpului. Să găsesc instrumentul de coordonare al valorilor umane, să iau atitudine, fiindcă filosofia nu rezolvă omul (fiinţa), problema vieţii şi morţii, a posibilităţii nemuririi… Cum se comportă omul, cum apar valorile? Omul are un comportament axiologic înăscut (şi religios?)

De cîntărit şi soluţia metafizicii, cea a unei armonii universale: în acord total cu ce spunea Leibniz: trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Răul este doar o aparenţă. El este, după Leibniz, o formă aparentă a Binelui. Da, calumea chestie! De văzut şi caracterul moral al unei filosofii, disputa dintre scop şi mijloace (Machiavelli).

Mă enervează freoudo-marxiştii ăştia (Fromm şi Marcuse etc) cînd îi bagă în aceeaşi oală pe Marx, Budha, Iisus, Mohamed.

Ce mă deranjează la Descartes: singurul adevăr mai presus de orice îndoială este îndoiala însăşi. Mă îndoiesc, deci gîndesc, gîndesc deci exist. Descartes trebuia să-şi pună la îndoială capacitatea de a gîndi.

*

De văzut, în legătură şi cu teoria relativităţii, ce greutate (obiectivitate) poate să capete timpul biologic în legătură cu timpul filogenetic (trăit). Bătrîneţea este o formă de entropie? Atunci, de ce creştem, ne maturizăm, tot din cauza entropiei, a sensului de la trecut la viitor care nu se deosebeşte în univers decît convenţional, ca mişcare de la o ordine mai mare la una mai mică? Să fim serioşi, lucrurile nu stau numai aşa. Entropia e pentru materie, pentru calculele lor neînsufleţite. Noi mergem spre ordine, coerenţă şi adevăr.

*

Mă înnebunesc după spusa lui Gorgias, de care am aflat de la maestrul H., pe care el a sintentizat-o astfel:

  1. Nu există nimic
  2. Dacă există, nu putem cunoaşte
  3. Dacă putem cunoaşte, nu putem comunica.

Ne caracterizează timpul pe care îl trăim, întrutotul.

Pe unde mi-or fi scrisorile către maeștri?

*

Că spaţiul şi timpul sînt „iluzii”; că nu putem şti ce s-a întîmplat sub  secunde. Că putem percepe un obiect în două locuri deodată sau în timpi inversaţi. Că un lucru poate să existe şi să nu existe în acelaşi timp… toate aceste aspecte ale fizicii cuantice, valabile doar atunci cînd filosofăm despre lucrurile „mici” şi „rapide”, nu rămîn valabile la scară macroscopică, unde altfel se constituie spaţiul şi timpul. Noi ne putem mira de efemeritatea acelor existenţe, de faptul că nu putem decide clar dacă există sau nu, sau sub ce formă există; în ce relaţie sunt cei ce le observă cu lucrurile observate; urcînd pe scara interacțiunilor subiect-obiect, aceste aspecte capătă obiectivitate, trăinicie, cel puţin o aparenţă de statornicie, o viteză încetinită de derulare la nivelul percepţiei, căreia îi străbate toţi porii. Intuiţia sensibilă are la bază o cantitate independentă de orice calcul sau investigaţie numerică. Un fel de a fi coerent, robust, ceva ce suportă sau suferă existenţa. Pînă acolo încît să spunem: această fiinţă a existat pentru că a suferit. Să caut să găsec dovezile vieţii în alte proprietăţi, ce ţin de fiinţă, de suflet. Prin jertfa sa, această fiinţă este nemuritoare, ea a cucerit timpul bun infinit. Dar obiectele neînsufleţite, cum există ele? Ce le justifică pe acestea? Ce grad de existeţă le putem acorda? Aceeaşi pe care o acordăm materiei contemporane? Totul e la egală distanţă de un acelaşi început, iată marea democraţie a materiei. Toată existenţa „neînsufleţită” trebuie să aibă legătură cu o „minte” universală, cu o conştiinţă care pur şi simplu ar „emana” lumea materială şi care ar face-o posibilă, întreţinînd-o prin energia sa vie, în orice caz netrucată, autentică, regenerabilă. Obiectele neînsufleţite s-ar reduce şi ar fi determinate de circumstanţele morale ale acestei conştiinţe care a consimţit la existenţa lumii şi din care ar emana şi celelalte categorii de spaţiu, timp, mişcare etc. Pentru că în esenţa lor şi lucrurile materiale sunt spirituale. Cît despre timpul de 10-43 secunde, trebuie să existe o limită temporală sub care să nu se poată concepe sau sub care să nu se poată coborî; acest lucru e necesar şi nu trebuie să ne mire. Ce sens ar avea să măsor o fracţiune mai mică de timp? E clar că dacă îl concep ca dimensiune continuă, voi ajunge imediat în originea lui unică (sau indiferentă). Sau, dacă timpul ar avea mai multe origini, n-ar mai avea nici un sens să vorbim de un înainte şi un după. 10-43 secunde este prima treaptă la scară. Acest timp, căruia i se spune Planck are legătură cu constanta lui Planck, cea care determină cuanta de energie a interacţiunii dintre corpuri, care nu reprezintă decît o altă limită, la fel de exactă şi hieratică.

Articolul următor
Simon Ajarescu – o viață îngropată până-n temelii / Darie Lăzărescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu