Concepția tradițională: individul ca subiect ultim al demersului spiritual

Cea mai larg răspândită opinie cu privire la spiritualitate/religie este aceea că ar reprezenta cea mai „intimă”, cea mai personală, mai individuală experiență cu putință. Ba chiar, adeseori experiența spirituală este considerată în antagonie cu toate celelalte tipuri de experiență care, în general, presupun relaționarea individului cu lumea exterioară. Spre deosebire de acestea, spiritualitatea ar reprezenta o trăire circumscrisă condiției subiective a individului, relaționarea producându-se doar cu un „divin” dincolo de lume. Această izolare a individului față de lumea înconjurătoare și conectarea sa la un plan „divin” ar înnobila persoana, conferindu-i o dimensiune spirituală.

În această abordare a spiritualității, individul este întrucâtva central. Reprezintă subiectul principal al demersului religios iar individualitatea nu doar că nu se pierde în contextul experienței religioase dar este chiar transfigurată într-o condiție personală „spiritualizată”, „îndumnezeită”. În această perspectivă teologic-soteriologică își găsește întemeierea o la fel de larg răspândită concepție și anume cea a „sacralității” vieții individuale, considerată nu ca un fenomen oarecare din Univers, ci drept o potențialitate către realizarea unei condiții sacre.

În cele ce urmează, vom arăta că Universul nu doar că nu validează acest mod supra-evaluativ de a ne raporta la individualitate, ci chiar îl infirmă de-a binelea. Concluzia va fi că, dacă e ca Universului să îi „pese” de ceva, să „urmărească” ceva, acest „obiectiv” nu poate fi decât unul colectiv, de amploare cosmică chiar, la care indivizii doar participă, fără a fi și „beneficiarii” ultimi ai acestui proces. Dacă e să existe un „țel” sacru, subiectul și totodată „beneficiarul” demersului de accedere la acesta, nu poate fi decât colectivul, Cosmosul, nu și indivizii înșiși.

 

Indiferența Universului față de viețile individuale

Modul în care decurg lucrurile în Univers infirmă larg răspândita concepție referitoare la „sacralitatea” vieții, mai ales dacă, prin „viață”, nu avem în vedere, în mod restrictiv, doar viața umană. Față de multe vieți individuale, Universul se arată adeseori cu totul nepăsător, ba chiar, de-o indiferență care pe noi, tot forme ale vieții individuale, ne revoltă. O simplă operațiune de curățenie, necesară totuși pentru a-mi derula propria viață în condiții de igienă rezonabilă, a curmat viețile a câtorva zeci de furnici. Măcelul care a luat câteva zeci de vieți întrucâtva nevinovate nici măcar nu a fost provocat în mod voluntar de mine și astfel, oricât de atent aș fi fost, nu ar fi putut fi evitat. O simplă mutare a unui ghiveci mai mare a dus la strivirea furnicilor. Pentru ele, „cataclismul” a venit în mod gratuit, neașteptat, năsprasnic, ca o lovitură a soartei. A, fost pur și simplu, o cruzime a Universului, structurat în așa fel încât interesele mele de menținere a igienei să contravină supraviețuirii acelor furnici. Dacă e să căutăm vinovați pentru această dramă ce a luat câteva zeci de vieți, doar Universul se poate face responsabil de ea. Bietele furnici nu aveau capacitatea intelectuală de a realiza că s-au așezat într-un loc predispus la astfel de operațiuni iar eu pur și simplu nu am avut habar de faptul că se aciuiaseră sub acel ghiveci. Ceasul rău, pisica neagră! Un Univers care, pur și simplu, nu se sinchisește să aranjeze lucrurile astfel încât să poată exista o modalitate cât de cât accesibilă de a preveni astfel de lovituri năpraznice, neașteptate și necontrolabile, asupra unor vieți individuale.

Iar dacă situația nu ne revoltă îndeajuns din cauză că ar fi vorba doar de niște furnici și nu de oameni, putem să aruncăm privirea și în lumea umană și vom constata că și cu oamenii, Universul e cam la fel de nepăsător. Capriciile plăcilor tectonice sau ale norilor supraîncărcați conduc adeseori la drame încă și mai ample decât cea a celor câteva zeci de furnici strivite de mine. Pare să existe un anumit sens uman în unele morți. Mori ucis dintr-un neajuns moral: moartea are o relevanță, joacă un rol în edificarea morală a umanității. Ea indică un neajuns moral și astfel, oarecum, reprezintă o piesă/etapă în edificarea morală a umanității. Oricât de nefericită ar fi, ea are un sens. La fel ar putea fi interpretată și moartea ca urmare a unei boli. Poate fi luată drept un indiciu al unui stil de viață necorespunzător, neadaptat naturii umane. Ba chiar, i se poate asocia o anumită relevanță „etică”. La o adică, s-ar putea spune că cineva moare de o anumită boală întrucât, din lăcomie, din „păcătoșenie”, a pus mai presus propriile capricii de viață față de propria sănătate. În ambele aceste situații, se poate spune că moartea ar avea un „sens”, că ar indica ceva.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul morții în urma unui accident natural, a unui cataclism. Moartea într-un cutremur, într-o inundație, reprezintă, pur și simplu, „accidente” care nu prea „semnifică” nimic. Ca om, nimeni nu ar fi putut face nimic ca să prevină un cutremur și astfel moartea ca urmare a unui seism nu înseamnă nimic mai mult decât, pur și simplu, a cădea victimă unui capriciu al naturii/Universului.

La fel ca în cazul furnicilor omorâte de mine „din greșeală”, se întâmplă adeseori ca oamenii să fie uciși „din greșeli” ale unui Univers care nu pare să trateze viața umană ca pe ceva „sacru”.

„Dezinteresul” Universului față de derularea într-un mod încărcat de semnificație a vieților individuale reiese și din nu tocmai rara situație a indivizilor care, în urma unor malformații, se nasc fiind „damnați” să nu își poată derula viața într-un mod încărcat de un sens „existențial”. Există oameni care se nasc având minimul capacităților de supraviețuire, cu facultăți psihice foarte puțin dezvoltate, și pentru care „victoria” individuală supremă este simpla perpetuare, pentru o vreme, a vieții. Unor astfel de indivizi, în cel mai cinic mod cu putință, Universul le „interzice” orice altă semnificație a vieții.

 

Caracterul conflictual al vieții globale și imposibilitatea „dragostei” universale

Lucrurile stau însă și mai și. Nu doar că Universul permite frecvent, ba chiar constant, astfel de „accidente” care sfidează sacralitatea vieții individuale, dar, mai mult decât atât, este constituit în așa fel încât anumite vieți individuale sunt posibile doar cu prețul sacrificării altora. Cea mai relevantă situație este cea a animalelor carnivore care, pur și simplu, nu pot supraviețui altfel decât ucigând alte vietăți. Totuși, situația se regăsește în numeroase alte cazuri, inclusiv în unele care presupun indivizi umani. Stârpirea dăunătorilor este un exemplu elocvent în acest sens. Oricât de bine intenționați am fi față de „Viață”, oricât de ecologic am gândi, probabil că este cu neputință să putem supraviețui laolaltă cu șoarecii, șobolanii, gândacii, insectele și celelalte vietăți care ne periclitează recoltele. Chiar dacă poate să nu pară un conflict pe viață și pe moarte, coexistența unui om și a unui biet țânțar într-o cameră este dificilă pentru o noapte, extrem de dificilă pentru două nopți și aproape imposibilă pe termen mai lung. La un moment dat, omul va decide să suprime țânțarul, măcar pentru a-și putea continua în bună condiție fizică activitățile necesare asigurării vieții.

Pieirea individuală „înainte de termen”, înainte de bătrânețe, pare să fie astfel nu doar un accident permis de un Univers cam indiferent la viețile individuale dar, mai mult decât atât, o condiție necesară funcționării Universului.

Privită dintr-o perspectivă globală, viața are ceva conflictual în ea. Anumite forme de viață nu pot coexista cu altele, supraviețuirea unora fiind posibilă doar prin suprimarea altora. Sistemul holist al vieții poate funcționa doar prin sacrificarea anumitor vieți individuale; mecanismul vieții globale funcționează înghițind, devorând vieți individuale. Perspectiva edenic-idilică în care toate vietățile trăiesc laolaltă în pace este negată de o perspectivă mult mai puțin prietenoasă cu viața individuală, care ni se arată chiar și la o simplă privire aruncată asupra Universului.

 

Ce contează, individualul sau colectivul?

Așadar, Universul nu pare să funcționeze „în folosul” vieții individuale. Viețile individuale par să fie, mai degrabă, elemente, adeseori sacrificate în mod brutal, fără vreun sens clar, dintr-un scenariu mai larg.

În actualul stadiu al cunoașterii, nu ne stă în putință să spunem care este „scenariul” amplu la care participă și căruia adeseori i se sacrifică viața individuală. Pare totuși plauzibil ca Universul să fie mai degrabă „interesat” de perpetuarea „Vieții”, în totalitatea sa, decât de soarta vreunui individ anume.

Există mecanisme ale vieții care ne sugerează faptul că o astfel de „abordare” colectivă a vieții de către Univers ar prevala față de abordarea individualistă. De exemplu, în cazul a numeroase tipuri de pești, perpetuarea speciei se realizează printr-un mecanism cât se poate de cinic. Iau naștere numeroși pui, dintre care foarte puțini supraviețuiesc. Majoritatea covârșitoare sfârșesc fiind mâncați de alți pești si nu sunt tocmai puțini aceia care, în cazul speciilor care nasc pui vii, ajung hrană pentru propria mamă. Universul nu a avut nici măcar acel minim de compasiune față de micuții pui încât să le asigure măcar o protecție minimală, din partea propriei mame. Ba chiar, cu un cinism aproape desăvârșit, cea care le-a dat naștere se transformă adesea, în foarte scurt timp, în cea care le ia viața. Pe cât e de dezinteresat de viețile individuale ale puilor de pește, pe atât de „grijuliu” pare Universul în a perpetua specia. Iau naștere suficient de mulți pui încât, în ciuda cruntului infanticid la care sunt supuși, specia să poată fi totuși perpetuată. Universul „a ales” să asigure supraviețuirea speciilor de pești printr-un mecanism de-a dreptul cinic: produce suficient de mulți pui lipsiți de apărare și expuși la o agresivitate nemiloasă inclusiv din partea propriei mame, încât măcar câțiva să supraviețuiască măcelului și să ducă mai departe respectiva specie. A „preferat” o procedură „cuantificatoare”, prin care, în pofida decimării nemiloase a majorității puilor, specia iese totuși „pe plus”. Acesta a fost, se pare, singurul „interes” al Universului, nu și soarta fiecărui individ în parte. Ar fi putut, la fel de bine, să asigure continuitatea speciilor de pești prin metode prin care se realizează aceasta în cazul mamiferelor mari. Cu acestea, Universul se arată mai „milos”, mai empatic cu condiția individuală; iau naștere mai puțini pui dar care beneficiază de atenția protectoare a părinților și astfel supraviețuiesc în mai mare măsură. Perpetuarea acestor specii se face într-o manieră mai „prietenoasă” cu viața, fără sacrificarea majorității indivizilor încă de la o vârstă extrem de fragedă.

Și totuși, Universului pare să îi fie indiferent ce procedură de perpetuare a speciei alege. E la fel de deschis către ambele, ba chiar, având în vedere multitudinea covârșitoare a speciilor ce sunt perpetuate printr-o avalanșă de pui aruncați și în bună măsură nimiciți în lupta vieții imediat după naștere (alături de pești, și insectele și multe alte specii au parte de acest mecanism de perpetuare), se poate considera că Universul preferă acest mecanism. Tot ce contează pare să fie ducerea mai departe a unei „Vieți” colective, indivizii fiind întru-totul subordonați acestui ideal, ba chiar și sacrificați în numele său.

Reminiscențe ale acestui mecanism de perpetuare a speciei sunt de găsit și în cazul rasei umane, ai cărei indivizi nu pare să fi beneficiat de o „grijă” specială din partea Universului. Până acum un secol, echilibrarea demografică se realiza printr-o natalitate foarte ridicată, care compensa la fel de ridicata mortalitate infantilă. Iată că nici măcar față de indivizii umani, față de copilașii atât de prețuiți de oameni, Universul nu se arată mai milos și acționează cu un cinism similar cu cel manifestat în cazul peștilor. Prefera un calcul rece al compensării mortalității infantile prin natalitate ridicată unui plus de grijă pe care ar fi putut să îl arate față de soarta fiecărui individ în parte. Eforturile disperate ale părinților care făceau tot posibilul ca să își mențină în viață copiii nu primeau nicio asistență din partea Universului care, atunci când acestea eșuau, „constata” cu relaxare fie că au mai rămas câțiva copii în viață fie că părinții respectivi puteau să mai dea naștere la câteva odrasle în viitor. Drama pierderii unui micuț pare să îi fie indiferentă Universului care își face socotelile demografice și privește triumfător cum specia iese totuși „pe plus”.

 

O spiritualitate „colectivă”

Fără îndoială, cel puțin la prima vedere, la o primă confruntare cu interesul nostru de supraviețuire, perspectiva are ceva pesimist. Pur și simplu, supraviețuirea noastră individuală, ca să nu mai vorbim de bunăstarea noastră, nu face obiectul interesului Universului. Constatarea nu e tocmai o noutate, dintotdeauna oamenii trăind cu perspectiva morții iminente.

Conflictul acestei perspective cu instinctul nostru de supraviețuire este cât se poate de brutal și nimeni nu se poate sustrage măcar simplei neplăceri organice pe care o simte în confruntarea cu moartea, fie și doar ca perspectivă mai îndepărtată.

Totuși, dincolo de „deranjul” pe care îl aduce instinctului nostru de supraviețuire, perspectiva aduce și o anumită înseninare, un anumit sens, o speranță, chiar dacă nu pentru individul însuși. Viața individuală, cu sentința capitală aferentă, nu pare să fie ultimă, ci pare să reprezinte doar un mecanism inclus într-un scenariu mai larg. Nu știm precis care e scenariul cu pricina dar pare destul de verosimil ca fiecare individ, în moduri încă neînțelese, să participe la acel scenariu. Povestea Cosmosului pare să nu fie în primul rând despre indivizi ci despre altceva mai larg. Dramele individuale și eșecul individual suprem, care este moartea, nu par să fie ultime. Vom experimenta la un moment dat eșecul instinctului nostru de supraviețuire dar se pare că în Univers nu este vorba în principal despre indivizi și astfel, eșecul acestui instinct nu reprezintă un eșec final, ci doar doar un hop integrat în procesul cosmic, proces care, la nivelul colectiv-holist pe care îl presupune, ar putea avea totuși un sens inalterabil, o direcție de neabătut.

Nu avem o speranță clară întrucât nu știm încă ce este cu procesul la care luăm parte, care e rolul nostru și nici măcar ce anume reprezentăm noi în acest proces. Ne-am trezit prinși în el, conștientizând anumite elemente, conștientizând anumite direcții pe care le cere natura noastră, conștientizând că avem nevoie de perpetuarea noastră ca indivizi dar cam atâta. Nu avem nici cea mai vagă idee despre ce anume suntem la nivelul acelui proces. Tot ce conștientizăm sunt niște elemente și niște conexiuni din planul proxim al experienței noastre, nu și ce e cu noi aici, care e rolul nostru în contextul larg al Cosmosului. Astfel că nu putem să ne definim prea clar „speranța” pe care ne-o dă constatarea că nu suntem elemente de importanță ultimă, ci elemente integrate într-un sistem mai larg. Totuși, ne lasă măcar cu posibilitatea „încrederii” oarecum oarbe în acest sistem. Mai mult decât atât nu cred că se poate în actualul stadiu al cunoașterii.

Însă cel mai concret remediu pe care îl poate inspira această perspectivă este o redefinire valorică, de la individual către colectiv. „Nepăsarea” aproape crudă cu care Universul sacrifică indivizi în favoarea intereselor speciei, ba chiar sacrifică specii de dragul menținerii echilibrului ecosistemului, ne sugerează că, la un nivel superior, mai amplu, nivel în care, de altfel, ne și punem speranța „oarbă”, individualul este radical subordonat colectivului. Implicația spirituală/religioasă a acestei constatări ar putea fi aceea că împlinirea vieții individuale nu ar consta într-o „mântuire/salvare” a sa într-o închipuită „viață de apoi”, ci în exercitarea rolului său la nivelul colectiv/holist în care este integrat. Soteriologia devine astfel sociologie iar valorile „mântuitoare” devin valorile sociale/comune pe care un individ ar trebui să și le asume pentru împlinirea, la cel mai înalt nivel ce se poate întrezări în acest stadiu al cunoașterii, a propriei vieți individuale.

 

Fantezia „sacralității” vieții individuale

O idee frecvent vehiculată și apreciată în cultura actuală este cea a „sacralității” vieții umane, a valorii întrucâtva „absolute”, „ne-negociabile” a oricărei vieți sau, cel puțin, a oricărei vieți umane. Ideea este relativ nouă în cultura umană și, nu întâmplător, propagarea ei a avut loc concomitent cu răspândirea creștinismului. Relația dintre creștinism și concepția „sacralității” vieții individuale este cât se poate de strânsă, prin doctrinele sale teologic-soteriologice, creștinismul ridicând individul la un rang întrucâtva ultim. „Sufletul” uman ar reprezenta o „entitate”, o „monadă” eternă, pe care nici măcar Dumnezeu nu ar putea-o anihila, iar viața individuală nu ar avea altă menire decât cea de a-i asigura acestei entități nepieritoare o veșnicie beatifică în Paradis. Condiția individuală reprezintă, în creștinism, atât un dat ontologic ultim cât și un scop ultim. Pe baza unei asemenea exaltări metafizic-soteriologice a individualității, „sacralitatea” vieții umane se putea fundamenta fără prea mari probleme.

Dacă însă dăm deoparte speculația metafizică care ne îmbie cu existența misteriosului „suflet” individual etern cât și soteriologia care ne propune, fără absolut nicio dovadă, perpetuarea veșnică a vieții personale într-un la fel de neatestat plan postum, tot ceea ce ne mai rămâne este imaginea unui Univers în care, dincolo de iminența morții oricărei ființe individuale, nenumărate vieți individuale sunt fie sacrificate pentru perpetuarea altor vieți, sau, încă și mai cinic, în care adeseori un simplu capriciu al naturii mătură brusc, fără vreo justificare moral-existențială vizibilă, nenumărate vieți individuale.

Universul pare mai degrabă să își „facă treaba” prin oameni și alte forme de viață individuală și nu pentru oameni sau alte vietăți. Nu există niciun indiciu al „sacralității” vreunei vieți individuale în Univers; nicio viață individuală nu pare a fi tratată ca scop ultim, ci toate se rostogolesc până la pieire într-un tăvălug cosmic care, cel puțin momentan, nu știm unde duce.

Viețile individuale par mai degrabă rotițe în acest mecanism, care își fac treaba fie până la uzura lor completă fie până când capriciile neînțelese ale mecanismului cosmic le curmă brusc, fără a le lăsa măcar răgazul să ia cunoștință de ce întâmplă. În aceste condiții, dacă e să „conteze” ceva în Univers, dacă e să existe o valoare „ultimă”, o direcție spre care tinde Universul, e extrem de improbabil ca acestea să fie reprezentate de viețile individuale.

Chiar dacă nu putem specifica pentru ce anume, din perspectivă colectivă/cosmică, e rezonabil să sacrificăm o viață individuală, este destul de evident că nici nu putem susține poziția sacralității intangibile a vieții individuale. Nimic din ceea ce se petrece în Univers nu vine în sprijinul aceste teze, care pare să reprezinte, mai degrabă, un abuz etico-valoric al instinctului nostru de conservare ce își caută supra-legitimare deghizându-se în principii morale. Menținerea vieții individuale cu orice preț, chiar și în condițiile în care aceasta ajunge mizerabilă și chinuitoare, pare să fie mai degrabă un caz de exercitare abuzivă a acestui instinct. Nimic din funcționalitatea cosmică nu ne îndreptățește să considerăm o astfel de atitudine drept „firească”, „normală”.

O viață individuală este importantă prin aportul său la derularea mecanismului cosmic, care, doar el, ar putea avea o importanță „ultimă”, sacră. Dacă e ca ceva să reprezinte un „scop ultim” în Univers, acest statut poate fi revendicat doar de nivelul colectiv al vieții, valoarea vieților individuale fiind de judecat în funcție de rolul lor în acest proces.

 

147 vizualizări
Articolul anterior
Călătoria către sine: o alternativă la ciclul distracție-depresie
Articolul următor
Ritualul luptei politice interpretat din paradigma „lumii vrăjite”ca Weltanschauung / Marian Dumitru

2 comentarii. Leave new

  • Multe lucruri discutabile. „Sacralitatea” este un termen normativ. Observația nu spune nimic despre asta. S-ar putea deduce din observația furturilor şi distrugerilor că proprietatea privată este inviolabilă?

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui BR Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut