Dintotdeauna m-a intrigat importanţa atât de mare pe care o acordă Homer descrierii unor obiecte de luptă sau ustensile, precum scutul lui Achille sau pocalul lui Nestor. Cântul alocat descrierii făuririi şi descrierii pe părţi componente a scutului viteazului peleean, cuprinde o întreagă concepţie cosmologică şi sacră a lumii. „Cânturile despre scuturi reprezintă miniaturi ale universului”, scrie Ernst Jünger, iar aliajele din care sunt întocmite, în număr de patru, întăresc această simbolistică. Spre deosebire de acest instrument de război, cu caracter aproape sacru, la prima vedere, cupa lui Nestor pare a nu presupune aceste implicaţii simbolice. Este o cupă din care se bea, de regulă, vin sau poate ambră.
„Cupa cu ţinte bătută era şi-avea patru
Torţi, fiecare de-mprejur cu podoabe de aur.
Doi porumbei ciugulind; stă cupa pe două picioare.”
Te pune pe gânduri această insistenţă a vechilor rapsozi în atenţia cu care sunt descrise, în detalii, vechile artefacte. Începi să bănuieşti faima extraordinară de care se bucurau şi veneraţia de care erau înconjurate acest gen de obiecte în vremurile vechi. Transmise din generaţie în generaţie, informaţiile despre acestea era păstrate cu grijă în tezaurul memoriei colective a comunităţii.
Oare de ce nu se întâmplă la fel cu obiectele tehnologice de uz personal din vremurile noi? De la patefonul străbunicului, la aparatul de radio sau la ceasul de mână al bunicilor, trecând prin televizorul părinţilor, până la i-phone-ul adolescenţilor de azi? E clar că atitudinea vechilor greci faţă de ele – dacă e să rămânem la exemplul de mai sus – era una cvasi-sacrală, de veneraţie sau, în orice caz, de admiraţie, atât pentru frumuseţea lor desăvârşită, cât și faţă de ingeniozitatea tehnică şi măiestria făuritorului. Oamenii de atunci cunoşteau ce înseamnă să torni un aliaj, cât efort şi ce unelte ca să cizelezi metalul, ce experienţă trebuia să fi acumulat făuritorul şi calfele lui. Erau „scule” de preţ.
Urma, apoi, consacrarea. Odată terminat, obiectul nu era pur şi simplu livrat destinatarului, nu intra imediat şi fără tranziţie în uz, ci se aduceau prinoase zeilor tutelari ai artei meşteşugăreşti care făcea posibilă fabricarea unei asemenea opere: Hefaistos era cu siguranţă invocat. Şi astăzi privim cu admiraţie celularul, televizorul sau computerul, însă amestecată cu orgoliu, din care a dispărut, parcă, mirarea, în sensul ei profund de contemplaţie. Apariţia lor nu ne mai surprinde. Ni se pare firesc ca ele să existe, să fie perfecţionate în permanenţă, să apară modele noi sau alte gadgeturi. Toate sunt „smart”.
Iniţial am fost tentat să pun semnul egal între lauda adusă pocalului lui Nestor (sau scutului lui Achile) şi cea care însoţeşte ultimului gadget apărut pe piaţă. Ce face, în fond, Achile, mă întrebam, intrigat de lungimile plictisitoare alocate descrierii scutului, din epopeea homerică? Se laudă în faţa prietenilor cu „noul său telefon mobil”. Însă, dacă aprofundăm analiza, postându-ne într-o justă perspectivă şi într-o stare de spirit corespunzătoare, realizăm cât de diferită este atitudinea omului tradiţional, în raport cu cel (post)modern, faţă de artefacte. Admiraţia lui faţă de aceste realizări de vârf ale tehnicii vremurilor pe care le trăieşte este pătrunsă de un fior sacru. În această admiraţie este cuprinsă lauda pentru ingeniozitatea tehnică şi artistică a faurului (tehnica şi arta erau văzute, pe atunci, ca alcătuind o singură „măiestrie”, un singur domeniu), lauda şi mulţumirea faţă de zeii care au binecuvântat şi patronat întregul proces pe parcursul întocmirii artefactului, abluțiunile rituale la care servea un crater, sau plăcerea folosinţei unui pocal în timpul ospeţelor, astfel transmiţându-se şi ceva din jubilaţia pentru satisfacţia celui ce le posedă.
Ca să nu mai vorbim că, pe vremurile acelea, nu oricine putea fi proprietarul unui astfel de obiect. Pocale din aur lucrate cu măiestrie nu se găseau în fiecare casă, precum telefoanele mobile astăzi, şi – poate cel mai important – asemenea obiecte nu erau fabricate pentru doi ani. Ele erau păstrate la loc de cinste într-o familie, unele se transmiteau de la o generație la alte ca realizări tehnice de excepție, prețuite la adevărata lor valoare. Altele erau aşezate în mormintele princiare alături de fostul lor proprietar, dovadă că s-au şi păstrat.
Este imposibil să contempli, în momente de reverie, o podoabă de preţ, de exemplu un colan realizat prin tehnica împletirii unor sârme de aur răsucite, împodobite debordant la capete şi încrustate cu fărâme de pietre scumpe, şi să nu simţi că spiritul ţi se înalţă în lumile soarelui, eliberat de lanţurile materialităţii, unde domneşte bucuria şi poezia pură. Într-adevăr, familiaritatea cu anumite metale schimbă firea omului, cum arăta atât de convingător Eliade în Cosmologie şi alchimie babiloniană. Când oamenii nu cunoşteau decât aurul, argintul şi alte materiale preţioase (nobile), epoca nu putea fi decât „de aur”.
Omul făurea podoabe, nu arme.
Se poate spune că înseşi proprietăţile acelor metale le stimulau aptitudinile artistice, simţul frumosului, al creativităţii. Nobile în substanţa lor, intimitatea cu ele – atât a celui care le prelucra, cât şi a celor ce erau demni să le poarte, genera şi întreţinea trăsături de nobleţe şi moralitate în caracterul oamenilor. Arama şi bronzul, descoperite mai târziu, au stimulat instinctele gospodăreşti, deoarece din ele s-au făurit, în afară de statui şi decoraţiuni pentru edificiile publice, primele unelte metalice. Gustul pentru frumos nu se atrofiase. Descoperirea fierului, însă, a fost o catastrofă. Proprietăţile lui intrinseci i-au orientat pe oameni către fabricarea armelor pentru ucis, a lanţurilor pentru prizonieri, a zăbrelelor pentru temniţe.
Vârsta de Fier.
Oare familiarizarea cu obiectele din plastic de astăzi să nu aibă o contribuţie la formarea unei mentalităţi anumite? În mod sigur da: manipularea obiectelor din plastic (de la banala pungă de polietilenă, până la pixul cu care scriem sau la cardul de fidelizare la farmacia din colţ), ne cultivă trăsături de caracter precum nepăsarea, neglijenţa, indiferenţa. Pierderea lor nu e resimțită decât ca o plictiseală în plus. Un pahar de sticlă nu se aruncă la gunoi, deși poate fi spart, simbolic, la petreceri. Cu atât mai puțin un cristal de Bohemia – obiect artistic păstrat cu mare grijă, făcut pentru a degusta lichide nobile. Însă nimănui nu i-ar da prin cap să plece acasă cu paharul de la automatul de cafea, odată golit. Deoarece ştim că aceste materiale sunt ieftine, reciclabile, făcute din deşeuri. Din gunoaie.
Ce trăiri spirituale înalte ar putea stimula materiale ignobile precum supraelasticul, celofibra, poliesterul? Convingerea că orice obiect poate fi înlocuit cu altul. Ne scăldăm în propriile noastre dejecţii, aşa cum, a rebours, regele Midas se scăldase, în timpuri mitice, în obiectele sale din aur, din virtuțile cărora simțea nevoia să se împărtășească.
