Am recurs la acest citat aparținând lui Arghezi pentru că n-am avut încotro; pentru poet – pentru cel autentic, nu pentru cel care mimează starea de grație – nu există variantă. O viață consumată la foc continuu, o existență abandonându-se secundă cu secundă iluziei, n-avea să se termine altfel, decât cu o înfrângere.

Exista cândva în Galați, o stradă, a Morilor. Pe acea stradă, la numărul 15, a locuit cândva poetul Simon Ajarescu. Două cămăruțe, cea din spate ocupată de părinții bătrâni, cea de la stradă, tixită de cărți, umbroasă, secretă – cuibul poetului. Intrai în curte ușor jenat, atent să nu tulburi o singurătate aparte. Acolo l-am citit pe Saint-John Perse, pe Ezra Pound, pe alții de care, până atunci, nu auzisem.

Simon se bucura de orice vizită. Îl găseam în vervă, nu vorbea despre altceva, poezie, literatură și iar literatură și nimic altceva. Și despre prieteni. Care, unii, se uitau la el cam dintr-o parte, căci Simon Ajarescu era un ciudat. Avea, să zicem, simpatii îndoielnice. Pe bibliotecă – o tăietură din ziar, cu portretul lui… Lenin. Însă niciodată poetul nu mi-a vorbit despre autorul revoluției ruse. Niciodată n-a discutat cu mine ceva care să semene a politică. De altfel, niciunul dintre cenacliștii gălățeni din acea vreme nu se avânta în astfel de dialoguri inutile… Așa era pe-atunci, oricât ar părea de straniu. De aceea, mult m-am mirat într-o zi când conducerea școlii unde funcționam m-a anunțat că trebuie să mă prezint la Securitate. Ei, bine, acolo subiectul a fost Simon Ajarescu.

Că nu are serviciu. Din ce trăiește?… Că adună în jurul lui tineri care-i instigă împotriva regimului comunist… Că nu e de acord cu poezia patriotică. Cam atât… Mizerii.

Am răspuns: mă vizitează des, îl primesc și, firește, îl pun la masă… Tinerii din jurul lui sunt hrăniți, la rândul lor, cu Poezie. Nici vorbă de instigare! Da, nu-i place poezia patriotică proastă. Nici pe mine nu mă aranjează. ( … ) Sunt sigur că au mai fost chemați și alții. Și nu sunt sigur că au fost la fel de tari ca mine. După amenințările de rigoare, locotenentul respectiv (un Cazacu – am auzit că astăzi e avocat – ce schimbătoare e lumea!) mi-a dat drumul. Nu m-a mai solicitat vreodată. Însă, eu am simțit cum mi-a trecut glonțul pe la ureche…

Peste ceva timp, Poetul (îl voi scrie cu majusculă!) și-a luat un serviciu – pedagog la un internat de elevi. Și a continuat să scrie. Pe urmă, casa în care a locuit încă din copilărie, pe strada Morilor (de Vânt?) a dispărut. S-au ridicat blocuri muncitorești. Poezia fusese aruncată în stradă. Iar Poetul trebuia să plătească o chirie, o întreținere, să mănânce pentru că era, orice s-ar spune, om. Poetul intrase și el în rândul lumii.

Mă vizita des. Nu pleca vreme de ceasuri. Îmi plăcea, luam lecții gratuite. Abia acum îmi dau seama cât de mult a contat Simon Ajarescu în viața mea. Peste câțiva ani, am plecat din Galați. Simon a rămas să se lupte cu himerele limbii române. De unul singur. Pe urmă, am aflat că a părăsit lumea noastră. Au rămas câteva cărți. Și o viață îngropată până în temelii.

Articol publicat inițial în Tecuciul literar-artistic, Februarie  2017, serie nouă (anul 10), revistă de cultură, opinie şi informare, editată cu sprijinul Consiliului Local Tecuci şi al Bibliotecii ,,Ştefan Petică’’.