O cunoaștem pe Viorica Vodă ca actriță doar din filmul Filantropica. Ne permitem să notăm o impresie: ne-a plăcut prezența naturală, jocul curat, neafectat al frumoasei actrițe. Nu prestația sa actoricească ne preocupă însă acum. Ci momentul de sinceritate și vulnerabilitate pe care și l-a asumat pe scena Galei Premiilor Gopo. La fel de natural, în ciuda emoțiilor și a expunerii, știind, probabil, că mărturisirea sa va fi vulgarizată, banalizată, judecată în fel și chip. De ce a făcut-o, totuși, s-au întrebat cei mai mulți? De ce la această Gală, după 20 de ani? De ce nu a simțit nevoia acestei dezvăluiri mai devreme, când fenomenul #metoo de la Hollywood era în centrul atenției publice?
Nu se cade să căutăm, cu orice preț, răspunsuri la aceste întrebări. Nu am face decât să cedăm simțului comun, care ne incită să credem că putem vorbi oricând și oricum, despre orice și despre oricine. De la încurajări, perplexități, căinări distante, tăceri, la sfâșieri, apostrofări, miștouri, apropouri și grimase acre și sfătoase, nici o reacție, nici o impresiune, nici o luare de poziție nu va fi lipsit. Și subiectul va mai reține atenția o vreme. Toți își vor da cu părerea, întorcând și pe-o parte și pe alta cartoful fierbinte, neștiind ce să facă cu el. De vină va fi Viorica Vodă că nu a dat nici un nume. A aruncat opiniei publice o simplă mărturisire care, fără dovezi, nu va avea nici o urmare.
Pentru simțul comun, adevărul trebuie rezolvat dintr-o bucată, alb pe negru, cu dovezi, înregistrări, procese-verbale și rapoarte. Atunci simțul comun se va schimba la față și va lua satirul de coarne. Dar cum se întâmplă în astfel de situații, reacțiile, luările de poziție, cuvântările se înmulțesc, se încalecă și se resping unele pe altele, o întreagă babilonie din care riști să nu mai ieși întreg, încât, simțului comun, de bună-credință cum este, și degrabă dispus spre autosatisfacere intelectuală, nu-i va rămâne decât să capituleze ipocrit: empatizez cu Viorica Vodă, dar exagerează, e frustrată, căsătoria nu i-a mers, regizorii nu prea o caută. Vrea să ocupe centrul, scena. Și simțul comun va avea dreptate.
Simțul comun gândește în categorii, teoreme, și demonstrații. Simțul comun iubește gașca, clica, curentul, partidul. Simțul comun se înduioșează la filmele cu teză. Simțul comun ascultă Bach și râde la filmele cu Louis de Funes. Simțul comun e conservator și comparatist. Se îmbracă fistichiu și-l traduce în cheie creștin-ortodoxă pe Constantin Brâncuși. E de-al nostru. Simțul comun e canonic. E însuși Canonul. Sim’ul comun e tulbure și funest. Confundă speculația cu exercițiul firesc al gândirii. E vizionar. Activist. Are cauze. Inițiază cruciade pentru salvarea planetei, a țării, a culturii, a creștinismului. Practică divinația. Știe cum va arăta noua ordine mondială. Deplânge soarta omenirii conduse de extratereștri, roboți și playboys. Simțul comun literaturizează excesiv atunci când s-ar cere un pic de limpezime, de discernământ. Nu are ureche pentru sunetul cristalin al adevărului. Simțul comun e sedus de imaginea autorității, și de aceea vede în pătrățele, în multe pătrățele. Simțul comun e superior inadecvat. Face critică de film, savant, apelând la categoriile filozofiei. E mereu în alt loc decât acolo unde s-ar cuveni să fie. Când refugiații ucraineni ne copleșesc granițele, simțul comun alege să sufere pentru soarta copiilor din Africa. La ei nu se gândește nimeni. Simțul comun inventează mereu o scuză. Se află mereu în treabă și în vorbă. Neștiind să fie prezent, simțul comun e omniprezent.
Simțul comun e monumental, decent, sfătos. E neaoș și te rezolvă gospodărește. Chestia asta cu hărțuirea sexuală e o modă, nu e ceva românesc, se scuză actorul Mircea Diaconu, cu imperturbabila lui naivitate tâmpă. La noi, în bătătură, îi zicem amantlâc de culise.
Ne permitem, în treacăt, o remarcă: actorul Mircea Diaconu beneficiază de calitățile unei bune unelte: docilitatea și faptul că e la îndemână atunci când ai nevoie de ea. Dar să revenim.
Simțul comun e… comun. E natural. Nu-și iese din fire, din datele familiare, nu-și riscă pielea, nu-l privește. E înțelept. Elitar. Nu coboară în cetate. El e laolaltă cu zeii, în panteonul valorilor eterne. E cu Andrei Pleșu, cu Victor Rebenciug, cu Ion Caramitru, cu Nichita Stănescu, cu Andrei Tarkovski. E intangibil. E snob. Mărturisirea unei actrițe ca Viorica Vodă nu-l mută din loc. Nu e genul lui. Altfel stăteau lucrurile, în imaginația lui omnipotentă, dacă Viorica Vodă era… Ingrid Bergman. În definitiv, ce mari roluri a făcut Viorica Vodă? Ce înseamnă Viorica Vodă pentru cinematografia românească? Pentru țară? Întrebări legitime ale simțului comun.
Nu vrem sa insinuăm nimic legat de numele de mai sus, le-am ales aleatoriu. Am reținut însă că nu despre niște oameni obișnuiți este vorba în mărturisirea Vioricăi Voda, ci despre personalități publice, despre regizori, directori de teatru, adică despre unii dintre idolii, prietenii noștri. Și m-am întrebat cum am reacționa dacă Viorica Vodă ar da și nume, și ne-ar cădea fața la propriu pentru o secundă, aflând că e vorba despre oameni pe care i-am admirat o viață întreagă și care erau pentru noi singurele repere de onestitate și bun-gust. Simțul comun ar triumfa? La cei mai mulți dintre noi, cu siguranță. Am trece dezvăluirea la categoria „ciudățenii”, și am lua distanță, hamletizând. Cine știe ce s-a întâmplat și unde este adevărul? Ca de obicei, undeva la mijloc. Și simțul comun va triumfa.
Va fi cuvântul unei actrițe talentate, dar neimportate, împotriva unor autorități ale lumii filmului și teatrului. Dezvăluirea numelor ar suscita noi luări de poziție, reacții, interviuri, dezbateri. „Zeii” demascați nu vor intra în joc. Vor rămâne la toate „rece”. Își vor conduce în liniște teatrele, revistele, își vor regiza piesele. Nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase. Hărțuirea sexuală va fi fost o toană, un flirt, o hârjoneală, o repetiție, o ucenicie în tainele artei. În cercuri restrânse, unul dintre zei, cu cinismul celui care a văzut și încercat multe la viața lui, chiar și hărțuirea sexuală, va calma spiritele: Până la urmă, de ce ar fi așa de supărată Viorica Vodă? Omul nu e un înger, și, în fond, ceea ce nu te omoară, te face mai puternic. A învățat, iată, că viața nu e o colecție de icoane. Riscurile meseriei. Să nu diabolizăm. Viața e dincolo de alb și negru. Și simțul comun va triumfa.
Viorica Vodă este o femeie sensibilă și inteligentă. Știe că dând nume se va expune unei opinii publice indiferente și nemiloase. Simte, poate, că nu va face față tensiunii, consumului psihic. Că va aștepta confirmări pe care nu le va primi. Că va avea de înfruntat simțul comun. Știe că adevărul poate fi distorsionat, desfigurat, instrumentalizat. Că viața ei personală va fi făcută ferfeniță, de presă, de televiziuni. Știe că-și va pune în pericol echilibrul emoțional și familial. Știe că lupta nu va fi de o zi.
Și mai știe că primăvara e un anotimp splendid, de care ar vrea să se bucure mai mult, mai ales după ce a depășit un moment critic, în urma îmbolnăvirii cu Covid. Poate acum cântărește altfel lucrurile și poate din acest motiv a ales să facă această mărturisire. Și atât. Un simplu act de conștiință. Fără nume. Altfel, ar fi urmat începutul unei alte hărțuiri. Iar primăvara este totuși splendidă, în ciuda hărțuitorilor sexuali, tiranilor, măgarilor. O mărturie, mereu reînnoită, împotriva simțului comun.