Întâmplarea de mai jos i-a fost povestită autorului de tatăl său la vârsta de șaptesprezece ani, când era elev de liceu în clasa a XI-a. Pop Ioan Alexandru s-a născut la 9 septembrie 1923 la Valea Lungă, județul Alba, lângă Blaj. În timpul studenției (la Academia Comercială, mutată de la Cluj la Sibiu) a fost încorporat în armată în baza unui ordin special al Conducătorului statului, dată fiind penuria de cadre ofițerești. După o pregătire de șapte luni la un Centru de instruire de la Radna (Arad) a fost încadrat în Regimentul 7 Infanterie Prahova. Ulterior, a ajuns împreună cu regimentul în nordul Moldovei pentru apărarea frontului stabilizat în acea regiune. Compania în care a fost încadrat era în poziție de luptă lângă Podul Iloaiei, în apropierea Iașilor. Încheierea povestirii coincide cu ofensiva sovietică din Operațiunea Iași-Chișinău, 20-21 august 1944. Avea 21 ani când a fost rănit, ca sublocotenent și comandant de companie de infanterie; titularul fusese ucis de un grup de cercetare sovietic infiltrat în adâncimea dispozitivului de luptă.
Era luna august. Și mergeam, Milucule, mergeam înainte, tot înainte, străjuiți de tuleii înalți și galbeni ai cucuruzului copt de pe marginea drumului de țară care ducea negreșit spre dispozitivul nostru de luptă din inima Modovei. Era cald, foarte cald, dar câteodată o briză răcoritoare de vânt pleca capetele porumbului cu foșnete obosite. De departe lanurile se vălureau la fel ca marea cea mare despre care deocamdată numai auzisem. Soldații cântau ca să-și ritmeze pașii: „Suflecată până la brâu (sus!) / Ducea, ducea rufele la râu (jos!) \ Și-o‘ntrebai dacă e fată \ Ea mi-a spus c’a fost odată”.
Din când în când la intervalele de timp reglementate luam pauza necesară refacerii picioarelor obosite și pe urmă iarăși la drum, tot la drum. Gândurile noastre zburau cât de repede și norii la câte-o mândră drăguță de-acasă ce cu siguranță acum își ștergea lacrimile cu colțul năframei întâmpinînd visurile de liniște și casă fericită pe timp de război. Iar cei care nu lăsaseră prin satele lor ochi frumoși și înlăcrămați care să le petreacă clipele de scurtă reverie își aduceau aminte de copilăreștile și voioasele hârjoneli cu ochioasele și zbânțuitele fete moldovene. Deh, vreme de război! Altfel se leagă relațiile, timpul curge altfel mult mai repede când știi că poate peste câteva zile ori mai devreme sau mai tîrziu vei cădea fără suflare lovit de vreun glonț sau cine știe ce armă vrăjmașă. Ce arșiță, ce vreme, ce vremuri ! Gândurile îmi fugiră deodată la popasul etapei de marș trecute. Domnu căpitan tare s-a supărat atunci… Că am oprit într-o comună mult binecuvîntată cu vin roșu și fete frumoase, frumoase și tare miloase la suferințele ostașilor. Prima grijă a tuturor era încartiruirea. Pentru ostași se mai găsea vreo șură mai răcoroasă plină cu fân înmiresmat în care să-ți toropești noaptea oasele ostenite de drumul lung și anevoios. Iar pentru comandantul companiei și cei de plutoane se găsea vreo casă mai arătoasă, cu ospeție mai bună, a învățătorului, preotului sau unui om mai avut din sat.
– Să trăiți domnule sublocotenent, am găsit loc de dormit la casa popii din sat ! Și are și trei fete frumoase să le pui în ramă. Și un vin… Că mi-a dat să gust, domnule sublocotenent. Dar, e de rău, domnule. Că a venit ordonanța domnului căpitan și mi-a transmis să părăsesc locul că vine dumnealui.”
– Pune parul pe ei, Ioane! am zis mai în glumă, mai în serios. Noi am fost primii, noi rămânem acolo.
Ei, și nici nu apucarăm bine să ne bucurăm de toată ospeția popii și a mândrelor sale fete că uite se dădu la miezul nopții alarma, așa că în mare grabă și nici dormiți, nici nedormiți o luarăm iarăși la goană către locul final al călătoriei. Se făcu dimineață, trecu vremea chinuitor de încet, arșița își câștiga tot mai mult din drepturi și mă cuprinse o strașnică oboseală. Am uitat să vă spun că pe atunci la trupele de infanterie numai comandantul de companie și de la el ierarhic în sus aveau cai. Priveam cu jind la domnul căpitan care mergea călare la pas în fruntea coloanei prăfuite cu galben din colbul drumului și tot mai des întorceam capul înspre căruța sanitară lipsită încă de vreun rănit sau bolnav.
– Dom’ Căpitan! Nu mă lăsați să mă sui puțin în căruță?
– Nu, fir-ai să fii, Ioane! zise căpitanul, de altfel, prieten bun cu noi comandanții de plutoane. Ce, tu m-ai lăsat pe mine să mă găzduiesc la popă? Acum, stai și mergi aici pe lângă mine până-i cădea jos!
Și uite tot așa cu peripeții felurite am ajuns după mai multe zile la locul nostru de apărare pe undeva pe lângă Podu Iloaie. Acolo ne făcurăm toate lucrările de geniu și așteptam cu înfrigurare atacul sovieticilor. Întreaga linie de apărare a grupului româno-german era mai întărită de cum se poate. Mareșalul trimisese ofițeri de geniu până la Tobruk, la Rommel ca să studieze sistemele de fortificație germane și să le aplice și la noi. Poziția noastră era cufundată în lanurile galbene de porumb. Într-o zi blestemată, pe când urmăream cu binoclul vizita căpitanului la un post înaintat de observație am văzut cu groază cum din pădurea uriașă de cucuruz se desprind vreo 6 soldați sovietici care îi taie calea pe cărarea îngustă, îl culcă la pământ și îi trag un glonț în ceafă, după care dispar ca niște fantome în negura râului. Am apucat doar să alergăm cu niște ostași, dar din păcate nu i-am mai găsit pe asasini. E bine măcar că am luat trupul căpitanului și l-am putut înmormânta creștinește.
Așa am ajuns comandant de companie, Milucule! Îi urmam la rând, eu fiind comandantul plutonului întâi. Toate ceasurile care ne-au mai rămas am revizuit planul de apărare și ordinea și dispunerea ostașilor, a cuiburilor de mitraliere și ceea ce mai aveam. Am dat porunci strașnice de observare și pândă în așa fel încât să evităm vreo surprindere și am continuat să așteptăm. Încordarea era așa de mare că se simțea de la distanță și nu de puține ori ni se părea că foșnetul trecerii vreunei jivine de câmp e totuna cu bubuitura tunului. Așteptam hotărâți să ne vindem scump pielea dacă va fi cazul, încrezători însă în sistemul de fortificații ridicat de geniștii noștri și în steaua noastră de tineri la începutul vieții, timp miraculos, în care de multe ori ni se pare că nu ni se poate întâmpla nimic rău. Sovieticii s-au apropiat atât demult de dispozitiv încât le simțeam prezența, dar mai presus auzeam îndemnurile la dezertare transmise prin megafoane de către stațiile mobile de propagandă și război psihologic. Cu durere îți spun, Milucule, că într-una dintre nopți toți soldații noștri basarabeni au dispărut. A doua zi, dis-de-dimineață dintr-un difuzor instalat aproape de vârful unui plop înalt în limba română se scurgeau vorbe care nu mică îmi făceau mirarea.
– Sublocotenentul Pop ! Predați-vă! Nu mai aveți scăpare ! Predați-vă, soldați!”
– Ioane, pune mitraliera pe ei Ioane!
Și bag seama că Ion avu nu numai iscusința să lovească difuzorul, ci și doi lunetiști care se pregăteau să țintească în inima noastră de pe crengile falnicului și bătrânului copac.
Se simțea deja iminența atacului. A doua zi de dimineață am primit de la punctul de ccomandă al regimentului ordinul de a ocupa un nou aliniament de luptă. Dar, cum ? Era într-o regiune total neprotejată din perspectiva infanteristului și la doar câteva sute de metri îapoi de actuala poziție întărită după toate regulile războiului și artei geniului. Blestemând și înjurând aiuritoarea manevră și concepție a apărării ne-am retras grabnic pe noua linie ordonată și am început să săpăm locașurile individuale de tragere. Dar, nu am apucat să facem nici măcar acea sumară mască a infanteristului care să ne protejeze fața și călcîiele, că iată a început pregătirea de artilerie. Zeci de tunuri și-au împrăștiat ghiulelele ucigașe, pe urmă un uriaș și extrem de larg nor de praf se ridică din fața noastră și începu să strige cu putere.
– Huriii ! Huriii!
– Ioane, pune mitraliera pe ei, Ioane! Foc de voie, soldați!
Am tras, Milucule, până s-au înroșit țevile armelor și cât am mai avut cartușe. Sovieticii au adus atâția soldați încât nu era glonț fără să muște din carnea lor și se înroșise pământul de sânge. Și tot mai erau, și tot mai veneau. Am dat ordin să ocupăm o altă poziție mai bine protejată natural de unde să continuăm lupta când a început atacul aviației inamice. Cu un huruit terifiant păsările de fier străine au început să-și reverse ouăle de fier și moarte deasupra capetelor noastre. Vai de soldații mei! Nu cred că din plutonul meu a mai scăpat cineva cu viață. Am văzut, Milucule, capete desprinse de schije când trupurile încă alergau cuprinse de fiorul morții, am privit viscere ieșite din abdomene cuprinse cu mâinile și apăsate pentru câteva secunde ori minute de ostașii mei blăjeni în speranța că așa vor putea merge mai departe până la o nouă poziție de unde poate vor avea parte de brancardieri, de spital, de viață. Peste tot doamna Moarte își striga cântecul despre iubire a neființei. Deodată, un zgomot asurzitor iscă o lumină fulgerătoare și dureroasă în capul meu după care se făcu întuneric. Când mi-am revenit am simțit o durere ascuțită în coapsa dreaptă din care se căsca o gaură imensă astupată cu pământ și iarbă. Fire de sânge dădeau a se scurge tot mai năvalnic. La nici o sută de metri de mine sovieticii înaintau revărsând fier și moarte din automatele cu încărcător rotund poreclite balalaica.
Există, Milucule, momente ale destinului în viața unui om? Nu știu, dar dacă nu s-ar fi întîmplat ceea ce a fost în continuare, atunci tu nu ai mai fi văzut lumina zilei. Rănit fiind, în imposibilitate de a mai mă deplasa nu aveam altă șansă decât să fiu împușcat de sovietici sau să fiu luat prins. Și în acest ultim caz bănuiam că mă vor aștepta cărările nebătute ale Siberiei și despărțirea nesfârșită de cei dragi. Fără preget, cu nebunia disperării am îndreptat pistolul la tâmplă și am dat să apăs pe trăgaci. Mă trezi o lovitură puternică peste mână și o voce poruncitoare: „Ce vrei să faci ? Așa e la război! So ist der Krieg!”. Era un subofițer german de la o subunitate de tancuri primită ca sprijin de luptă. Mi-a făcut o injecție antitetanos, m-a pansat și m-a urcat pe spinarea unui tanc cere se deplasa către o nouă linie de apărare lângă Focșani, loc unde trupele germane începuseră îmbarcarea spre patria lor. Așa am scăpat cu viață.