Vechiul univers Gutenberg și lumea virtuală nouă a internauților / Acsinte Dobre

Într-o carte densă (Mario Varga Llosa, Civilizația spectacolului, București, Ed.  Humanitas, 2018), cuprinzând analize filosofico-culturale ale progresului ambiguu din contemporaneitate, Llosa – deținătorul Premiului Nobel pentru literatură – repunea o întrebare, prezentă și la alți creatori de prim rang, anume, „vor supraviețui oare cărțile pe (suport de) hârtie sau cărțile electronice le vor îndepărta definitiv ?” (loc. cit., p. 177 ). Ținând seama de tendințele prezente, unii entuziaști ai Internetului și ai universului IT preconizează o epocă apropiată, în care cititorii pe ecrane și desktop-uri să fie larg majoritari, iar cealaltă categorie de cititori ar ajunge doar o minoritate infimă, apoi dispărută. De ce o asemenea perspectivă este – pentru Llosa – cel puțin neliniștitoare și nu încântătoare, ca pentru entuziaștii amintiți?

Plecând și de la constatarea unei profesoare universitare de literatură, Katherine  Hayles, anume că ea nu mai reușește să-i convingă pe studenți să citească o carte remarcabilă (de ex. Război și pace a lui Tolstoi), în întregime, Llosa explică noua situație prin invazia noilor tehnologii ale comunicării și a Internetului. Tinerii și-au format obișnuințe să-și adune fragmentar informații de pe Internet. Uneori, mai multe informații fragmentate înseamnă mai puțină cunoaștere de profunzime; nu se mai poate manifesta atenția, răbdarea și dăruirea, solicitate pe un termen mai lung, pentru lectura autentică, încărcată cu bucurie, a marilor opere literare sau filosofice. Chiar dacă în timp nu prea îndepărtat, toate operele amintite vor fi transpuse pe internet, prin așa-zisele cărți electronice, lectura acestora va fi diferită față de cititul cărților pe suport de hârtie implicând nu doar asimilarea conținutului ideatic (neutru sub multe aspecte de sensibilitate ), ci și o plăcere estetică, dată de putința de a atinge și a mângâia cartea în forma clasică. Este ceea ce nu mai iau în considerare partizanii exclusiviști ai navigării pe Internet, unde, eventual, poți afla, transpuse prin digitalizare, mari opere, precum cele ale lui Homer, Platon sau Shakespeare ș.a., autori ce au marcat epocile cultural-istorice. Llosa remarcă, faptul că, prin revoluția informatică are loc o extindere cu noi posibilități, neîntâlnite anterior, a lecturii. Dar aceasta ar fi prilej de bucurie și împlinire numai presupunând că genul de cultură care înlocuiește vechea cultură, ni s-ar părea un progres, în sens absolut, dincolo de orice îndoială. Sunt însă și poziții sceptice în această privință, cum ar fi cea susținută de van Nimwegen – cercetător al efectelor generalizării în ansamblul culturii, a Internetului. Potrivit acestuia, în urma studierii efectelor Internetului asupra creierului uman, ca și asupra obiceiurilor oamenilor, se ajunge la concluzia că, dacă lăsăm în seama computerelor soluționarea oricăror probleme de cunoaștere, aceasta duce la reducerea capacității creerului nostru de a construi structuri stabile de cunoștințe (Llosa, op. cit. p.184). Ar fi posibil, pornind de la o astfel de concluzie, să admitem ipoteza că devenim tot mai limitați spiritual, cu cât este mai inteligent și omniprezent sistemul calculator – program, pe care-l  utilizăm.

Între avantajele generalizării accesului quasigratuit, prin Internet, la bibliotecile virtuale, de ținută culturală înaltă (cantitativ și mai ales calitativ) se află o democratizare, în sens pozitiv, a culturii și cunoașterii. În această direcție, cunoscutul istoric al cărții, Robert Darnton, președinte al bibliotecilor Universității Harvard dezvăluie unele dimensiuni remarcabile (Vezi „L’entretien avec R. Darnton”, Philsophie magazine, nr. 85, Janvier, 2015). Asocierea mai largă a cărților de tip clasic cu amplificarea democrației este prezentă mai ales după secolul al XVIII-lea, al Luminilor și al Enciclopediei, secol corelat, la rândul său, cu moștenirea umanistă a Renașterii. Tocmai în această perspectivă, Condorcet promova ferm lupta pentru libertatea de expresie, ca și credința în cuvântul tipărit și difuzarea largă a cunoașterii, respectiv în libertatea presei și în acces neîngrădit la școală, la biblioteci și cărți. Pentru explicitarea amintitului proces de democratizare, Darnton pune în centru ideea de opinie publică. El se întreabă nu numai cum ideile circulă, ci și cum ele se imprimă în moduri de gândire, de viață ale indivizilor, până la a închega o conștiință publică comună. Aceasta din urmă, având o mare complexitate, se formează de o manieră obscură, chiar dacă presa, media scrisă constituie nucleul procesului socio-psihologic în cauză. Odată constituită, opinia publică devine o remarcabilă forță, oferind sistemul de valori și de percepții prin care este văzută întreaga realitate. Astfel, nu este suficient ca textul (în variate forme accesibile) să existe; trebuie să mai știm prin cine și prin ce procedee, textele ajung să fie citite și în mare parte asimilate. În istorie, ideile nu au așteptat existența cărților pentru a se transmite și a-și pune pecetea asupra spiritelor. Totuși apariția scriiturii, apoi a tiparului și recent, a cărților și media electronice au amplificat și au supracomplicat rețelele de difuzare și de receptare a ideilor mai mult sau mai puțin aproape de adevăr.

R. Darnton pledează contra celor care prevăd dispariția apropiată a cărților de tip clasic și vor să instaureze, eventual, un monopol financiar pe circulația noilor scrieri în formă digitalizată. În opoziția fecundă dintre cele două tipuri de circulație a ideilor și de culturalizare, același Darnton constată că a apărut o lărgire amplă a editării textelor, dar cartea electronică nu este inamicul cărții tipărite și nici invers. El remarcă – fiind unul dintre fondatorii Bibliotecii digitale publice a Americii (Digital Public Library of America), cu peste opt milioane de „obiecte” numerice – că apare o cerință presantă: nu este suficient de a avea constituit un uriaș fond de obiecte digitale, ci se impune să ajustăm această ofertă spre a genera și cererea respectivă. Pentru o asemenea cerere va fi nevoie de „pachete” pedagogice; apoi de motoare de căutare adaptate spre a face accesibile „depozitele” de memorie și pentru utilizatorii mai puțin obișnuiți cu noul univers al cărții. Să nu ne rezumăm, așadar, la a realiza accesul tehnic la moștenirea culturală pentru toată lumea; în plus, este nevoie de intermediari și de ghizi, oarecum ca și în învățământul clasic. Numai așa noua tehnologie va permite o autentică democratizare a cunoașterii și culturii. Procedurile variate, noi, de transmitere și ghidare se dovedesc a avea o funcție indispensabilă. Pledând pentru o dezvoltare, cu intermediari și ghizi adecvați, a bibliotecilor virtuale, Darnton subliniază necesitatea conviețuirii și complinirii respectivei dezvoltări prin cărțile (bibliotecile) pe suport clasic, de hârtie. Cel puțin pentru încă o perioadă, hârtia rămâne materialul cel mai sigur. Tehnicile de păstrare a documentelor numerice, pe suport electronic, sigur vor progresa, dar între timp, defecțiunile, ieșirea fie și temporară din uz a lor reprezintă mari pericole, cu toate marile cheltuieli pentru implementare și mentenanță. Pentru arhivele din toate țările, problema amintită este de mare importanță, inclusiv prin gravitatea ei. Pentru moment, consideră istoricul american invocat, singura soluție, de exemplu, pentru a conserva milioanele de opere ale Bibliotecii Harvard este aceea de a salva în permanență textele sub mai multe formate, inclusiv acela pe suport de hârtie. Noul și vechiul, în transmiterea, asimilarea și păstrarea creației umane presupun mereu opoziție creativă, conlucrare deschisă spre viitor, ca și spre trecut, nu exclusivism, nici distrugere.

, , ,
Articolul precedent
Sapiens – ȋntre iluzie şi aspiraţie / Vasile Mihai

Related Posts

No results found

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu