Viața în zilele pandemiei / Bogdan Silion

A 30-a zi de izolare autoimpusă. Suntem închiși între pereții unor apartamente care ne-aduc aminte de o altă lume. Acum toată existența noastră se reduce la acest spațiu. Ordonanțe militare, cred că 6 la număr. Timp dilatat și spațiu comprimat. Lacrimi pentru morți. Respirația copilului ca semn de speranță. Viața, acel ceva pe care îl trăiești fără să îți dai seama, devine ceva ce te privește personal. Totul e mai dens, mai urgent, esențial. Nu-ți mai permiți să iți pierzi timpul. Încerci să nu obosești. Ți se face frică. Moartea e un animal de pradă. Ai curajul să o privești, să o adulmeci, să o aștepți. Te gândești însă, ca filosoful, că viața însăși este singura care sfidează moartea și poate de aceea nu o înțelege. E un truc aici: moartea care e gândită nu e decât moartea filosoficească. Cea reală, a ta, te așteaptă undeva, într-un alt timp. Acum este timpul vieții tale, e viața ce desfășoară timpul, pe care gândurile încearcă să-l întrerupă pentru o clipă. Mai rămânem puțin aici, ca să scriem, să ne amintim, să căutăm sensul, să ne pregătim…

Gândurile îmi sunt întrerupte de bătăi puternice în ușă. Simt că nu trebuie să deschid, că intervalul acesta de timp și de spațiu în care trăiesc și în interiorul căruia, în mod ciudat, mă simt bine, se va transforma. Presimțirile mi se confirmă. Vecina tocmai îmi spune că la noi în bloc avem un caz confirmat de persoană infectată cu noul virus. Zice ceva de lift, de scări,  de clor. Aud doar cuvintele finale: „Dacă se confirmă, blocul va intra în carantină”. Închid, dar aud în minte mereu și mereu „ca-ran-ti-nă”. Nu vreau să transform locul acesta, spațiul acesta, viața mea într-o carantină. (De abia apoi am înțeles că a exagerat, cuprinsă, probabil, de panică). Mă gândesc că de acest lucru va depinde supraviețuirea mea și a celorlalți. În cetatea în care m-am izolat nu las să pătrundă niciun străin. Barbarul este deja la poartă, deghizat în cavaler pregătit pentru carnaval. Masca morții roșii ni se arată, hâdă și seducătoare, în același timp. Cetatea noastră trebuie să rămână chilia noastră, laboratorul nostru sau casa noastră. Este ca și cum am strâns un strop de viață și l-am pus într-o sticluță. Acum sorbim și ne recreem viața la scara timpului și a spațiului nostru infinitezimale, fractalice. Civilizația se replichează în fiecare loc al izolării. Rețeaua-plasă a internetului este noul spațiu-timp de refugiu al civilizației noastre, care ne prelungește existența, ne amplifică senzația că vom fi veșnici, nemuritori. Deși știm că nu vom fi. Dar, la fel ca stoicul, credem că de acest lucru nu ar trebui să ne pese, pentru că nu stă în puterea noastră să alegem. Da, ne trăim viața ca un destin, aflat în mâinile unui pistolar ce ne joacă pe toți la ruleta rusească. Se numește SARS-COV-2 și este, ca majoritatea lucrurilor din lumea noastră, un produs de export. E pandemie, adică o lume microscopică invadează macrouniversul nostru, în care totul era bine.

*

Multe gesturi dobândesc semnificații ritualice în zodia pandemiei: lectura, comunicarea prin rețelele  de socializare, jocurile din familie, manifestările de iubire. În sfârșit, timpul ne aparține. Din interiorul bulei noastre privim în urmă. Ce am lăsat acolo în alt timp, în alt spațiu? În câteva săptămâni s-au destrămat iluzia progresului, principiul utilității, viața servită zeului eficienței. Acum avem răgaz și liniște, tot mai multă liniște. Suntem în intervalul dintre două lumi, ambele egal depărtate una de cealaltă, de care ne despart câteva ziduri și un virus. În interval, totul se intensifică, se schimbă perspectivele, dioptriile, dimensiunile. Lumea devine mai mică, virusul parcă ne unește, ne repliază pe toți asupra acelorași gesturi, de care ne agățăm disperați pentru a supraviețui. Suntem personaje dintr-un film, unde se desfășoară alte sensuri, alte jocuri, cu reguli speciale. Descoperim cât de complexă este simplitatea. Ceea ce facem, ceea ce simțim seamănă cu ceva ce am mai trăit în urmă cu mii de ani. Este ca și cum, prin mijloace civilizației noastre, trăim într-un trecut recurent, atunci când nu inventasem limbaje specializate, iar noi construiam lumea prin gesturi și prin fapte. În infinitezimalul timp pe care îl traversăm în interval, experimentăm un nou ritm de viață, în care paradoxul, dinamismul contrariilor, devin noii noștri oaspeți. Astfel, distanțarea socială ne face mai responsabili, mai prietenoși, solidari; îl prețuim pe celălalt, fără să ne apropiem de el; ne apropiem lumea, expropriindu-ne, îndepărtându-ne de ea. Nicicând aproapele meu nu a fost mai viu, mai prezent ca acum, când suntem fizic, departe de el. În dinamismul contrariilor, dispar granițele conceptelor, sensurile tari, echivocurile. Suntem în interiorul unei parabole, a unui simbol, gândirea își schimbă funcțiile, lumea devine mai transparentă. Este ca și cum am traversa deodată toate nivelurile de realitate, am experimenta totul într-o singură clipă. În spațiul acesta comprimat, toate evenimentele sunt posibile, iar alegerea înseamnă salt. Trăind în extensia unei expresii de limbaj, „omul este o ființă socială”, aproape că uitasem avantajele singurătății, a meditației, a introspecției.  Aproape că am uitat cât de oameni suntem.

*

Asistăm în aceste momente la gesturi de solidaritate autentice, ce vin de la oamenii obișnuiți. Nu numai că ele ne arată cât de interdependenți am devenit – unul dintre avantajele civilizației – ci și cum ar trebui să privim către viitor. Dacă până acum, am așteptat ca sistemele sociale, economice și politice să genereze valoare, de sus în jos, acum este timpul oamenilor, nu a sistemelor. Solidaritatea a ajuns să se transfere de la cetățean, de la baza societății, către instituții. Și acest lucru este excelent, pentru că ne arată cum poate să funcționeze societatea în viitor. Acum, când sistemele sociale se dovedesc a fi instabile,când sunt într-o criză fără precedent, acțiunile oamenilor au rolul de a le reface stabilitatea, de le salva, într-un fel. Și cu cât sistemele își dovedesc limitele, cu atât oamenii devin mai solidari și, prin aceasta, mai puternici. Una dintre caracteristicile civilizației noastre este că oricine poate prelua funcția unui hub în rețea. Centrele se schimbă, iar oamenii preiau puterea centrului. Memoria tradiției și tradiția memoriei prelungesc civilitatea. Casele devin mici fabrici în care se fac vizete, echipamente pentru medici sau devin unități financiare, de unde circulă banii, ce întrețin economia. Așa ajung sistemele să funcționeze în perioada aceasta de criză, când multe dintre funcțiile centrelor de putere se suspendă.

Este ca și cum civilizația se prelungește prin ceea ce oamenii fac efectiv, ca și cum viața se afirmă în permanență în gesturi. O nouă modernitate, un nou chip al civilizației se întrevede, o (trans)modernitate a oamenilor care schimbă sisteme, o civilizație a calității relațiilor umane, o trans-formare a societății, în ansamblu. Intuiesc că lumea de după pandemie va fi o rețea de oameni, care va înlocui rețeaua de sisteme de acum. Asta nu înseamnă că sistemele vor dispărea, dar se vor „umaniza” mai mult, în sensul în care Papa Francisc, de exemplu, vorbește de „punți între oameni”.

Mai „reale” decât oricând în această perioadă ni se par a fi simbolurile scoase la suprafață de filme, de literatură și de poezie. Ele răspund unei funcții esențiale a omului, cea a imaginarului, unei realități indubitabile, fără de care nu am putea exista. Solaris-ul lui Tarkovski sau lumile distopice ale scriitorilor au prins viață în aceste momente. Trăim realitatea imaginarului – simbolurile devin evenimente, fapte, lucruri. Sincronicitățile, simetriile perfecte între contrarii, întrepătrunderile de nivelurile diferite de realitate, a literaturii cu realitatea socială, a microuniversului biologic cu macrosistemul social, între infinitezimala credință și raționalitatea științei, civilizația umană cu barbaria virusului aflat la granița dintre viu și neviu, a conștientului cu inconștientul devin fapte reale. Virusul ne supune pe toți unui test în care sunt puse în tensiune credința, rațiunea, imaginația. Miza întregii evoluții umane pare a se juca în aceste săptămâni. Este ca în pariul lui Pascal: riscăm să pierdem sau să câștigăm totul. În fond, între a supraviețui și a pieri nu este o distanță atât de mare, e spațiul imaginar or matematic dintre lumea noastră și Atlantida.

*

Cetatea este asediată. Virusul SARS-COV-2 ne readuce angoase de mult uitate, frici refulate, disonanțe cognitive. În ceea ce privește imaginarul colectiv și stările afective, omul zilelor noastre nu diferă prea mult de omul medieval, confruntat periodic cu molime și viruși „apocaliptici”. Imaginarul este zona de rezistență, de dincolo de civilizații și culturi. Distanța temporală dintre omul zilelor noastre și medieval este saltul calitativ pe care l-am realizat. Acceptându-l pe homo scientificus, nu am renunțat la homo religiosus. Credinței în Dumnezeu i se adaugă astăzi încrederea în știință.

Prezența celor două dimensiuni nu este însă suficientă întotdeauna. Interogațiile, gândirea critică, spiritul filosofiei, iscoditor și neliniștit, reapare în momentele de așteptare sau de tensiune. În așteptarea vaccinului sau a unui medicament eficient împotriva COVID-19, ne oferim răgazul reflecției filosofice de pe baricadele cetății noastre. Și punem întrebări: Unde am ajuns? Ce avem de făcut mai departe? Este civilizația noastră în pericol? Ne vom schimba oare noi înșine? Ce spune criza aceasta despre noi? Dar despre sistemele noastre? Cum ne vom trăi viața de acum înainte? Ce se va schimba esențial în societate după pandemie? Vom supraviețui? La ce suntem dispuși să renunțăm și ce vom câștiga?

Percepția asupra crizei tinde să devină mai importantă decât criza însăși. SARS-COV-2 este un virus cu PR, ce aduce în lumea o nouă ideologie, pe care unii analiști nu ezită să o numească „ideologia carantinei”. De la strategia izolării, adoptată de majoritatea statelor lumii (ultima care cedează e Suedia), la insecuritatea socială, generată de temerile unei escaladări post-pandemice a problemelor economice și politice, de la  problema responsabilității sociale a guvernelor la cea a cetățenilor, ideologia în formare a acestor zile ne otrăvește mințile, ne pune la îndoială valorile. Este din ce în ce mai greu să  ne păstrăm cumpătul, să rămânem rezonabili, raționali, puternici.

Între timp, vedem cum Papa Francisc se roagă pe o ploaie măruntă și deasă, în Piața San Pietro, pustie și tristă. Este imaginea-simbol a acestor vremuri. În cele din urmă, singurătatea izolării poate transforma sufletele în cămări tainice. Acolo lumina se aprinde încet, ca într-o candelă. Este lumina speranței într-o lume nouă, care va fi a solidarității și credinței. Sau nu va fi deloc.

, , , ,
Articolul precedent
Motivația și angajarea morală în acțiunile socio-umane / Acsinte Dobre

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu