Cătălin Ghiță, Echivocul nodului gordian. Ipostaze ale actului critic 4, Ed. Aius, Craiova, 2023

Cătălin Ghiţă (n. 18.10.1976) este, din 2015, prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova și membru al Școlii Doctorale „Al. Piru”, unde conduce doctorate în literatură comparată. Principalele sale direcții de cercetare sunt: poezia vizionară europeană, romantismul din perspectivă comparatistă, frica și anxietatea în istoria mentalităților, teorii ale receptării literaturii, relațiile intelectuale dintre Orient și Occident și istoria culturală a secolului al XX-lea. A publicat, în calitate de autor sau de editor, 25 de volume, apărute în țară și în străinătate (Marea Britanie, Polonia, Țările de Jos), pentru care a primit numeroase distincții literare. Între altele, este membru al PEN România și al Uniunii Scriitorilor din România.
Cartea pe care îndrăznim să o aducem în centrul atenției adună editorialele apărute, în perioada 2020-2021 (atenție, pandemie!!!), în revista Opt motive, în cadrul rubricii „Echivocul nodului gordian”. Mulțumirile autorului se îndreaptă spre Doina Ruști și spre colegii cu care a avut plăcerea să colaboreze: „Aceste texte scurte au fost scrise cu intenția de a nu plictisi; nu-mi rămâne decât să sper că ele se vor dovedi tolerabile și la recitire. Nu în ultimul rând, le mulțumesc lui Nicolae Marinescu, lui Petrișor Militaru și celorlalți redactori ai Editurii Aius din Craiova pentru amabilitatea de a publica aceste modeste microeseuri.”

Cu vreo două-trei ore înainte de a începe să scriu despre cea mai nouă carte a lui Cătălin Ghiță, am vizionat „The Menu”, filmul parabolă-satiră al lui Mark Mylod, după un scenariu semnat de Seth Reiss & Will Tracy, la care fac referire și pentru că în volum se bate apropo la Marco Ferreri și „La Grande bouffe” (printre alte filme, albume de muzică, preferințe de tot felul (toate felurile), formulări, citate, printre care și literare, politice). Aceasta nu pentru că profesorul Cătălin Ghiță s-ar asemăna cu personajul lui Ralph Fiennes, chef-ul Julian Slowik. Este, dacă vreți, măcar o distanță ca și cea dintre cele două filme mai sus amintite, dar în ceea ce privește… „meniul” propus cititorilor, acesta este mai mult decât divers, savuros, rafinat, „prietenos”, sățios, pledând pentru „o logică a ambiguității menite să restituie frumusețea conversației mai mult sau mai puțin livrești, purtate dincolo de frontierele paginii tipărite.” (p. 15), profesorul craiovean (un cioranian, cu vervă papiniană sau, pentru moldoveni, lucapițuiană!), spre deosebire de bucătarul hotărât să pedepsească răutatea și lăcomia contemporanilor, fiind atras „ca teoretician și comparatist”, „irezistibil de ceea ce a făcut obiectul muncii mele de cercetare: fragilitatea. Fie că vorbim despre un sentiment estetizat, fie că ne referim la condiția materială a unei opere de artă, fragilitatea a fost prezentă constant în fundal. Aceasta a fost dublată, aproape invariabil, de un alt fenomen al vieții artistice: efemeritatea.” (p.182).
Fragilitatea și efemeritatea pot caracteriza și textele literare, totuși, care formează volumul. Și este vorba de fragilitatea și efemeritatea condiției umane, dar implicând și sistemele care rezultă: cele politice, educațional-culturale, evident și cele ideologice ș.a. Dar mai este altceva, un fel de magie: se întrevede scriitorul care este, care poate fi Cătălin Ghiță, dar care este refuzat, negat; printre rânduri, este schițat un (auto)portret pe care un alt scriitor, fără scrupule, l-ar putea degrabă prelua și transforma într-un erou sau anti-erou. Literari acești eroi sau anti-eroi, ca să fie clar!
„Refuzul” apare clar în „capitolul” „De ce nu creez pură ficțiune”:

„Poetul și eseistul Paul Valéry gândea că textele artistice nu sunt niciodată încheiate, ci doar abandonate. În aceste rânduri sprințare, încerc să răspund, pe scurt, la întrebarea care mi s-a adresat constant: de ce nu scriu literatură artistică. Motivele sunt numeroase și complicate, însă, dacă mă constrângeți să ofer un răspuns, iată-l calibrat, ca motorul Trabantului de odinioară, în trei timpi.

1. În primul rând, un text artistic este fructul exclusiv al hazardului. Ca individ specializat, între altele, în literatura profetică și vizionară, sunt convins că nu există niciun fel de instanță transcendentă care să ghideze mâna care scrie, iar orice noțiune de acheiropoieton (i.e. text scris în absența oricărei intervenții intelectuale umane) este o simplă (auto)amăgire auctorială. Neexistând deci scriitură revelată, creată de instanțe angelice sau divine, responsabilitatea redactării unui text cade exclusiv pe umerii agentului uman, care, singur, trebuie să decidă, potrivit unor criterii estetice arbitrare, unde începe și unde se termină respectiva operă. Pentru că nu mă pot hotărî în ruptul capului să închei definitiv un text, nu mă simt satisfăcut pe de-a-ntregul nici să-l abandonez în stil valéryan, așa că prefer să nu-l scriu din capul locului.

2. În al doilea rând, un text artistic este suma unor influențe greu detectabile și încă mai greu disimulabile. Anxietatea influenței de care pomenea, acum câteva decenii, profesorul american Harold Bloom se dovedește dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, de depășit. Pentru că nu am intenția să mă transform într-un ventriloc al unor voci artistice bine definite din trecut, am optat să învăț să merg pe propriile picioare într-un domeniu mai puțin ambițios, dar mai credibil în ordinea autonomizării unui discurs: cel al criticii literare.

3. În al treilea și ultimul rând, un text artistic este nutrit de ceea ce Gaston Bachelard numea imaginația materială, care traduce capacitatea fanteziei personale de a acționa combinatoriu, aducând pe canavaua memoriei voluntare conținuturi ideatice care mențin iluzia concretului, care se individualizează în sens plastic, dobândind un soi de autonomie de reprezentare. Fiindcă această facultate intelectuală este, în cazul meu, relativ banală, ca să nu spun de-a dreptul deficitară, textele artistice pe care le-aș produce ar fi complexe jocuri de limbaj vidate de tramă sau de caractere, oarecum pe modelul Noului Roman francez. Fiindcă am considerat întotdeauna că proza unui Robbe-Grillet ține mai degrabă de exercițiul ludic decât de expresia profund personalizată a sinelui estetic, am decis să mă țin deoparte de orice exercițiu în acest sens.

În final, trebuie să adaug că, deși răspunsul în trei timpi s-ar putea să nu vă satisfacă exigențele critice, el are măcar meritul deloc neglijabil că este complet sincer, ceea ce nu este puțin lucru în lumea contaminată de Trump.” (p. 127 și. urm.).

Desigur, nu este ficțiune, dar literatură da, măcar prin tot ceea presupune sinceritatea umană absolută, cu adresa judecăților de apoi, greu sau chiar imposibil de demonstrat… științific, rațional, apelul la rațiune fiind unul dintre celelalte atuuri ale cărții.
„Auto-portretele” ar reieși din întreaga carte, mai cu seamă din articolele „Fără sfaturi”, deja citatul „De ce nu creez pură ficțiune”, „Pentru secularizare”, „Despre singurătate”. Cităm din ultimul:

„Am cunoscut, de-a lungul vieții, numeroase persoane singure și cele mai multe dintre ele erau și triste. Ca individ eminamente solitar, dar solar, aș dori să împărtășesc câteva gânduri legate de scăderile și, mai ales, de virtuțile singurătății.
Nu am înțeles și continuu să nu înțeleg nevoia obstinată a unor cunoscuți de a petrece cât mai mult timp în compania celorlalți, de a le cerși acestora atenția, de a-i linguși pentru a dobândi de la ei un gest în plus. Viața ne-a pus și ne va pune pe toți în situații care reclamă situarea confortabilă în solitudine, detașarea de contingent. Dacă nu realizezi că, înainte de a putea funcționa corespunzător ca parte a unui întreg, trebuie să funcționezi impecabil ca parte în sine, sentimentul de a-ți fi de ajuns îți va rămâne complet necunoscut. Este necesar, mai ales pentru un intelectual care se vrea lucid și echilibrat, să devii, precum se visa Cioran odinioară, un Privatdenker, adică un gânditor particular, la adăpostul zarvei de grup, acaparatoare și iritantă.
Singurătatea, așadar, poate fi și sursa acelui demon al amiezii, care este melancolia descrisă de Robert Burton, dar poate fi și izvorul acelei liniști ca rezultat al bunei situări în sine însuși de care vorbea Pascal. Actuala izolare impusă de pandemia noului coronavirus ne-a confruntat pe toți cu retragerea intra muros și cu evaluarea sau, în cazul celor mai exigenți dintre noi, reevaluarea priorităților din viață. Aceia care au înțeles pe deplin că un timp petrecut cu sine este un timp câștigat, nu pierdut au dobândit un modicum de înțelepciune. Iar timpul consumat în solitudine ar trebui să fie nu unul steril, în care subiectul reflector devine obiect pasiv, dominat de obiecte (telefon, tabletă, televizor), ci unul bogat, bazat pe introspecție, pe contemplație și pe autoevaluare fără menajamente.
Am făcut pași importanți pe drumul unei solitudini fertile petrecând o jumătate de an complet singur în timpul unei burse în Japonia, la o vârstă la care alții merg zilnic la petreceri. Am învățat atunci mai multe despre mine însumi decât aș fi putut învăța în șase vieți petrecute în febra mulțimii dezlănțuite. Și ceea ce am învățat poate fi redat confortabil în câteva cuvinte adunate aici, care, ideal, se topesc și ele în strălucirea discretă a unei tăceri încărcate de sens.” (pp. 174-175).

Desigur, aici poate apărea paradoxul conversației… dintru singurătate sau cu Singurătatea, având ca subiect, posibil, de pildă, „Virtutea de a nu fi popular”:

„M-a agasat constant un fenomen cultural pernicios, dificil de circumscris și încă mai dificil de combătut: cel al popularității. Popularitatea (chiar și cea modestă, a unui simplu eseist) aduce cu sine iluzia înțelegerii. Concret, receptorul admirativ își supune obiectul unei tiranii a conformității: acesta din urmă începe să fie apăsat de dorința de a plăcea și, mai ales, de dorința de a menține viu acest sentiment, de a-l hrăni constant, cu speranța tacită a augmentării treptate. Cel admirat este înrobit de admirator și se metamorfozează, treptat, dar inevitabil, într-o portavoce intelectual-estetică a ultimului.
Popularitatea este, fără îndoială, fluctuantă și aproape toți scriitorii pe care-i cunosc o curtează cu asiduitate. Oameni care nu au un statut cert nici măcar între frontierele literaturii române se visează laureați ai Nobelului (Samuel Beckett s-a numărat printre puținii care au considerat că obținerea acestei distincții este o catastrofă). Se află, la mijloc, și un opiu al orgoliului de sine, umflat peste măsură de elogiile exagerate pe care facțiunile scriitoricești și le aduc una alteia, în bloc, mânate de interese editoriale obscure, dar și de năravul dominării celorlalți, oricine ar fi ei: colegi, cititori, critici. Este greu, dar vital să admiți că rolul pe care-l joci în economia culturii rămâne umil.
Cea mai gravă consecință a popularității nu este însă pierderea mărcii originalității, care constituie substanța vitală a unui creator, ci abandonarea independenței de gândire, singura în măsură să autonomizeze un discurs intelectual și să-i asigure integritatea pe termen mediu și lung. Altfel spus, de multe ori, ai prieteni cu care trebuie să nu fii de acord, pe care trebuie să-i contrazici, de care trebuie să te distanțezi. Și acesta nu pentru că ai înceta să mai ții la ei, ci pur și simplu pentru că propria rațiune îți dictează un alt curs de opțiuni și un alt set de inițiative. Această încăpățânare de a-ți fi fidel ție însuți îți garantează nepopularitatea, dar te ferește de trădarea propriului intelect și, uneori, te apără de rătăciri de moment. Pe acestea le poți regreta din perspectiva conferită de înțelepciunea unui deznodământ pe care mierea popularității nu-l intuiește decât rareori.
Asumarea nepopularității este o virtute rară, dar neprețuită pentru un scriitor. Pentru că numai îndărătul ei se găsește autenticitatea de sine.” (pp.179-181).

Aceste episoade oarecum… anti-sociale, dar cred că destul de argumentate, sunt, totuși, rare, contribuind la tensiunea dialectică, Cătălin Ghiță reînnodând „ceva”, având acel farmec despre care nu știi, franțuzește, să spui exact cum s-ar descrie, care devine un nod gordiano-… craiovean (un pic și punk, sic!), pe care, dacă îl desfaci, dar nu îl tai, te poate ajuta să cucerești… Europa, ori spațiul euro-atlantic ș.a.m.d.
Și dacă tot am adus vorba de tensiunea dialectică, ne întoarcem la fragilitate și efemeritate (care caracterizează și delicata artă a editorialelor… la început de mileniu trei după), continuând ceea ce citam mai sus, de la pagina 182 (scuzați repetiția!):

„Ca teoretician și comparatist, am fost atras irezistibil de ceea ce a făcut obiectul muncii mele de cercetare: fragilitatea. Fie că vorbim despre un sentiment estetizat, fie că ne referim la condiția materială a unei opere de artă, fragilitatea a fost prezentă constant în fundal. Aceasta a fost dublată, aproape invariabil, de un alt fenomen al vieții artistice: efemeritatea. Tocmai de aceea criticii de artă au recurs la canon și la canonizare: gesturile respective sunt menite să compenseze caracterul vulnerabil al operei de artă, mumificând-o, într-un chip artificial, prin inserarea într-un corpus de valori grație căruia noțiunea de capodoperă exclude tensiunea unei negocieri permanente.
Cel mai pertinent exemplu care îmi vine în minte atunci când asociez fragilitatea și efemeritatea cu condiția produsului estetic este cel al celebrei vaze Portland. Este vorba despre o camee romană, datând, cel mai probabil, de la începutul secolului I al erei noastre, recte din perioada primilor împărați, Augustus și Tiberius. Probabil că publicul contemporan a auzit de camee atunci când a frunzărit colecția de poezii a lui Théophile Gautier, Émaux et camées (Emailuri și camee, 1852), definitorie pentru curentul estetic ce va fi cunoscut sub numele de parnasianism. Pentru a simplifica, o camee este o piatră semiprețioasă (adesea, onix) sculptată în relief, prin tehnica devenită celebră sub titulatura de basorelief. Vaza în cauză, a cărei existență a fost semnalată la Roma abia la începutul secolului al XVII-lea, într-o scrisoare trimisă lui Rubens de către un savant francez, a fost descoperită, probabil, în mormântul împăratului Severus Alexander.
Intrată în tezaurul influentei familii patriciene Barberini, vaza, considerată un desăvârșit exemplu de artă latină clasică, a fost cumpărată, la finele secolului al XVIII-lea, de ducesa de Portland, Margaret Cavendish-Harley (care a și împrumutat numele celebrei camee). Din 1810, vaza a intrat în patrimoniul marelui British Museum. Și aici, paradoxal, intervin fragilitatea și efemeritatea. Deși muzeul ar fi trebuit să asigure protecție și intangibilitate inestimabilului obiect, fatalitatea nu a întârziat să se manifeste. Pe 7 februarie 1845, vaza a fost complet distrusă de un individ aflat în stare de ebrietate, William Lloyd, arestat și ulterior amendat cu suma de trei lire sterline!
Astfel intră în scenă geniul restaurării migăloase, cel care a salvat, de atâtea ori, de la extincție opere de artă aproape pierdute. Nu mai puțin de trei reconstrucții succesive (în 1845 de John Doubleday, în 1947-1949 de J.W.R. Axtell și, finalmente, în 1988-1989 de Nigel Williams și Sandra Smith) au reușit să restituie splendoarea originală a vazei. Vizitatorul contemporan al muzeului poate privi, cum am procedat eu însumi, minute în șir vaza, fără a izbuti să detecteze semnele vandalismului cultural la care aceasta a fost supusă. Fragilitatea și efemeritatea pot fi contracarate de grijă și de meticulozitate. Acestea sunt soluțiile pe care iubitorii artei le opun neșansei și timpului”.

Grija și meticulozitatea presupun, de multe ori, un fel de singurătate și astfel înțelegem mai bine rândurile de mai sus, care pot contribui la construcția unor capcane… ale politeții (există, spre final, un text intitulat chiar „Capcanele politeții”, unde sunt povestite două întâmplări din Japonia, experiența de acolo fiind deja amintită mai sus), în cele din urmă cartea fiind și un mic tratat de… tratat falsele politețe și magnifica ipocrizie românească, despre ale cărei origini ar trebui constituit un colectiv academic sau nu, un text precum „Fructe și legume” fiind exemplar în acest sens:

„O anecdotă apocrifă legată de vegetale o are în centru pe Margaret Thatcher (din păcate, spre deosebire de conservatori, politicienii progresiști arareori furnizează replici spumoase, fiindcă aproape toți par a suferi de o formă stranie de anxietate a influenței, indusă de corectitudinea politică). Astfel, ea se afla la un restaurant de marcă din Regat, însoțită de câțiva consilieri. Fără a se obosi să consulte prea mult meniul, premierul britanic a adoptat tonul superior obișnuit și i-a spus chelnerului că ar dori friptură de vită. «Cum rămâne cu legumele?», a întrebat acesta, îndatoritor, cu acel vid de emoție pe chip de care sunt capabili doar domesticii britanici. Doamna de Fier i-a oferit un zâmbet larg: «Legumele iau și ele tot friptură de vită».
De la acel moment în care bieții consilieri englezi defilau inert prin imaginarul thatcherian s-au scurs vreo patru decenii. Între timp, lumea a aflat că trebuie să înghită cinci porții de fructe și de legume zilnic pentru a se menține în formă. Ca fidel consumator de carne, brânzeturi și ouă, nu am numărat niciodată fructele și legumele printre favoritele mele. Fructele îmi sunt cu deosebire nesuferite: salata mixtă care le include creează impresia unei orgii provinciale, la care se fac fotografii mișcate. Tolerez fructele doar în stare crudă și în cantități mici; dintre ele, nu aș putea alege decât pepenii, căpșunele și merele. Celelalte se pot scufunda fără regrete în ungherele evoluției pomicole.
În ceea ce privește legumele, lucrurile stau ceva mai bine: orice friptură care își merită numele se cere însoțită de ceva delicat și cotiledonat, menit să-i potențeze gustul. De pildă, curcanul „merge” cu fasole verde, vita, cu sparanghel, puiul, cu mazăre, iar peștele, cu broccoli. Și salatele simple (mediteraneene) sunt excelente vara, iar legumele se salvează iarna grație unei zombificări oțetite, numite murătură. Vegetalele sunt bune și la tavă, și în supă (minestrone este o capodoperă a gustului). Există însă și aici orori: păstârnacul, de exemplu, pare o fundătură a evoluției legumicole.
Oricum ar sta lucrurile, simultan îi admir și îi deplâng pe vegetarieni, în special pe vegani. Viața este, din fericire sau din nefericire (depinde de poziția filosofică adoptată), scurtă, iar mâncarea, bogată și variată, reprezintă unul dintre puținele fenomene rafinate care o fac tolerabilă. A reduce fenomenologia realului culinar la pulpa vegetală aseptică, nestrăbătută de niciun vas de sânge și de niciun mușchi este echivalent cu a citi doar cărți pentru copii. Jules Verne își păstrează farmecul, dar tot la Flaubert te întorci atunci când ai cu adevărat o problemă.” (pp.188-190).

Bouvard și Pécuchet, dar să nu o uităm nici pe Madame Bovary, dar și mai vechii Gargantua și Pantagruel ar fi încântați de lectura acestei noi… „Educații cu grijă (anti)sentimentale”. Ca să nu mai spunem despre studenții cu anumite probleme (de cultură generală) care ar putea fi atenți la următoarele liste, cu tot cu motivații:

„Cum orizontul cultural al studenților înșiși scade de la an la an, spre disperarea celor ce-și doresc performanță și efort constant, m-am gândit că nu ar fi complet inutil să le prezint celor curioși în privința evoluției literaturii europene de la începuturi și până astăzi cum arată, în opinia mea, the best of the best. Atenție, mă refer doar la opere influente, practic inconturnabile, care au marcat, ca tot atâtea jaloane imposibil de ignorat, o constelație de opere uneori la fel de valoroase sau chiar mai valoroase, dar care, din varii motive (limba de origine, epoca publicării, traseele traducerii, impactul critic precar inițial), nu au exercitat o influență comparabilă.
Dacă aș scrie, vreodată, un vademecum al capodoperelor literare de pe bătrânul continent, i-aș diviza materia exegetică în două părți. Prima ar fi Perioada clasică, în care aș include Iliada și Odiseea (Homer), Eneida (Vergiliu), Divina comedie (Dante), Gargantua și Pantagruel (Rabelais), Don Quijote (Cervantes), Romeo și Julieta, Hamlet, Regele Lear, Macbeth, Othello (Shakespeare) și Faust (Goethe). A doua ar fi Perioada modernă, în care aș insera Florile răului (Baudelaire), Doamna Bovary (Flaubert), Crimă și pedeapsă și Frații Karamazov (Dostoievski), Anna Karenina și Război și pace (Tolstoi), Ulise (Joyce), Procesul (Kafka), În căutarea timpului pierdut (Proust), Omul fără însușiri (Musil), Spre far (Woolf) și Muntele vrăjit (Mann). După cum observați, am ales, din motive de simetrie familiare unui geometru ratat, câte 12 titluri pentru fiecare dintre perioade, cu precizarea că enumerarea de mai sus nu reflectă preferințe personale, ci doar un tablou al influențelor decisive din spațiul cultural european, care trebuie înregistrate cu fidelitate critică.”

Din fragmentele citate, cred că ați înțeles că este vorba și despre umor, un umor special, deseori subtil, ironic, dând cu flit (decent) și corectitudinilor politice… ipocrite.