O tendință unificatoare vizând cu deosebire domeniul organic, pe de o parte și acela al psihicului, al socio-umanului centrat pe conștiință, pe de altă parte, se înfăptuiește pornind de la conceptul de informație, de la metodele și modelele cibernetice și computaționale, corelate cu același concept. Chiar dacă statutul ontic al informației – ca, de altfel, și al energiei – suscită discuții și controvere, luarea în considerație a primeia drept componentă fundamentală a sistemelor lumii reale ( pe lângă substanță și energie ) este general admisă, chiar inconturnabilă.

După P. Oleron, (L’intelligence de l’homme, Ed. A. Collin, Paris, 1989, p. 176) informația nu este un tot (autonom), care s-ar placa pe nimic, un fel de „plin” care ar umple  un vid, ci un complement necesar, în raport cu funcții, activități și – de la un anumit nivel – cunoașteri, déjà prezente. Pentru a marca semnificația înnoitoare a Teoriei  informației, geneticianul Waddington nota: „Ea ( informația) instituie ideea crucială, că în lume există nu numai factori fizici (poziție spațială, masă, accelerație ș.a.), sau cei chimici (compoziție atomică și moleculară), ci și un alt domeniu de factori fundamental-importanți, pe care putem să-l numim specificitate de caracter. (vezi C . H. Waddington, Tools for Thought, J. Cape Ltd., London, 1977, p.144 ).

Pornind de la preocupările de inginerie a telecomunicației, Shannon și Weaver au elaborate câmpul teoretico-practic, relativ nou, al Teoriei informației (1949). Conceptele specifice acestui câmp, precum acelea de: informație, incertitudine, redundanță, zgomot, canal de informație și capacitate a canalului, codaj și decodaj ș.a., păreau susceptibile de extindere pentru a aprofunda limbajul natural, cunoașterea și subiectul psihlogic, în ansamblu. Ele au fost, destul de repede, adoptate în disciplina Psihologiei cognitive. La Shannon și Weaver Teoria informației se funda pe noțiunea de probabilitate, iar informația apare ca o funcție (în sens matematic) cu semn invers, vizând probabilitatea evenimentelor în cauză; ceea ce înseamnă că informația purtată de eveniment este mai mare, când acesta este mai rar, mai puțin probabil. Abordarea aceasta definițională este legată și cu faptul că valoarea informativă în cauză implică și o valoare în plan calitativ, un aspect de surpriză. Probabilitățile pot avea trăsături definitorii (și deci tipuri) distincte: probabilitatea secvențială, unde apariția probabilă a unui eveniment dintr-o secvență este funcție de apariția evenimentului care îl precede; apoi, probabilitatea statistică, depinzând de mărimea mulțimii din care desprindem elementul vizat, în sensul că, în măsura în care mulțimea este mai mare, probabilitatea de apariție a unuia dintre elementele sale este mai slabă. În planul comunicării prin limbaj sau al învățării, perceperea și înțelegerea cuvintelor  vor avea mai multe șanse de a fi realizate corect, în măsura în care apariția lor este mai probabilă, mai frecventă. Problema este analogă, când este vorba nu doar de evenimente fizice sau de cuvinte, ci și de întâlnirea unor persoane, de maniera lor de a acționa și a reacționa.

Conceptul shannonian de informație explicitează alte trei noțiuni esențiale ale psihologiei cognitive și ale praxiologiei: incertitudine, alegere, decizie. Într-o situație acțională de alegere (cel puțin între acțiune și abținere) există, de regulă, incertitudine. Iar decizia rațională înseamnă înfăptuirea alegerii – fundată informațional – între mai multe acțiuni posibile sau, cel puțin, între acțiune și abținere, cu aproximarea și diminuarea incertitudii inerente.

Subiecții umani, ca și calculatoarele, nu doar transmit, ci și tratează informația, o evaluează, distingând pe cea uzuală, normală, de noutățile semnificative. În plus, față de calculator, omul este capabil de a efectua demersuri ce-i permit să colecteze informație, care nu era la punctul de plecare, nici disponibilă, nici susceptibilă de a fi preluată spontan. Evaluarea informației de către om presupune și distingerea informațiilor autentice de informațiile parazite (zgomote), de cele redundante sau, mai ales, de cele trucate și, implicit, elaborarea de căi și mijloace de diagnostic pentru a stabili validitatea informației.

Despre amintitele aspecte ale inteligenței vizând informația tratează nu numai psihologia cognitivă, ci și (în modalități specifice), lucrările de istorie, sociologie, pedagogie, medicină, comerț, doctrine militare, politică, jurnalistică ș.a. Pedagogia, de exemplu, recomandă, pentru mai temeinica asimilare a informațiilor noi, unele fragmentări, etapizări, abordări, inițial, predominant metaforice, pentru ca cel care învață să nu fie copleșit de masa de informații noi, revărsate oarecum brutal, în avalanșă. Se păstrează însă, ca procedeu pedagogic fertil, și aspectul de surpriză, legat de șocul elementelor radical noi, neașteptate, dar cu evitarea tendințelor spre mari dezorganizări, adesea generate de apariția unor fragmente de informație șocant noi.

În ontologia informației, W. Krajewski sublinia existența a trei componente fundamentale, corelate indisolubil, în procesele naturii și ale societății. (W. Krajewski, „Materie, energie, informație”, în vol., Metamorfoze actuale în filosofia științei, Buc. 1988, p. 267). Este vorba de transferul și transformarea materiei (substanței), concomitent cu transferul și transformarea energiei și a informației. Științele și tehnologiile detectează, asamblează și transformă – inclusiv pentru aplicații în câmpuri extinse sau chiar noi – o mare varietate de informații. De exemplu, științele educației și sistemul de învățământ  tratează și transformă informațiile penuru a fi asimilate (mai mult sau mai puțin bine) de către cei care se instruiesc.

Privite în lumina cauzalității universale, cele trei componente enumerate de Krajewski se constituie și ca trei tipuri, ce se completează reciproc, ale cauzalității: cauza materială, cea energetică și cea informațională. Ele amintesc și de trei din cele patru concepte aristotelice despre cauzalitate: cauza materială, cea eficientă și cea formală; însă mai puțin despre cauza finală, postulată,de asemenea de Stagirit, prin care se trimitea la prezența unor convergențe cu religia, respectiv cu scopul Divinității. Într-un domeniu sau altul al proceselor Universului, deși coexistă primele trei tipuri de cauze, unul dintre ele poate trece  pe primul plan. De exemplu, în lumea vie, cum notează același Krajewski (ibidem, p. 273), „dezvoltarea embrionului este datorată unor cauze energetice și altora materiale (substanțiale), ce apar ca exterioare și unei cauze informaționale, care este internă”. Cum informația genetică decide structura și caracteristicile funcționale ale organismelor vii, această cauză internă informațională, codificată în gene, este precumpănitoare, fără a se rupe de cauzalitatea energetică, nici de cea substanțială.

Numeroasele categorii de aparate și agregate tehnice îndeplinesc, sub raport informațional, două funcții mai importante: una, de detecție și înregistrare a diferitelor semnale-stimuli,altfel,cel mai frecvent, inaccesibile (telescoape, detectoare de radiații ș.a.), iar a doua – chiar mai importantă în cunoașterea științifică – de evaluare și măsurare a caracteristicilor respectivelor semnale (intensitate, nocivitate și/sau utilitate, coordonate de localizare precisă  etc.). Legătura între aceste funcții, cu înregistrările respective – realizată nu doar de aparate, ci mai ales de către subiectul uman – a fost interpretată simplist în metodologiile empiriste. Potrivit lui P. Oleron, nu ar avea loc o transformare simplă a colecțiilor de înregistrări sensibile, în idei explicative coerente. Este nevoie, în plus, de extragerea din datele înregistrate sensibil  a unor informații cuantificate și corelate, pentru evaluări. Acestea din urmă se instituie, abia, drept cunoaștere rațională, prin idei. Plecând de la acest nivel mai înalt, se produc  alte mașini precum computerele, care generează noi elemente (artificiale) de inteligență. Sistemele de calculatoare, cu încărcătura lor soft, nu pot genera însă libertate artificială, nici morală artificială, în viața scio-umană.

Dimensiunea etică a tratării informațiilor, deși extrinsecă mașinilor inteligente, este, însă, extrem de importantă pentru om și sistemul social în ansamblu. Prezența informațiilor trucate (fake news ș.a.), a dezinformării intenționate în relațiile interumane, de exemplu, prin unele rețele ale serviciilor secrete străine, constituie realități tot mai extinse și mai preocupante. Cuceriri ale psihologiei și ale altor științe centrate pe informații pot fi utilizate de dezinformatori, specializați pentru manipularea motivației și a acțiunilor  indivizilor, ba chiar a unor grupuri și comunități întregi. Trebuie remarcat că intelectualitatea este –  în ciuda  aparențelor – mai vulnerabilă la dezinformare (vezi H.P. Cathala, Epoca dezinformării, Ed. Militară, Buc. 1991, p. 55), față de alte grupuri sociale. Între cauze ar fi orgoliul prezent excesiv aici, cu generarea iluziei de a se crede la adăpost de erori și minciuni, iluzie corelată și cu așa-zisul complex Faust, respectiv a atracției sporite spre puteri oculte și clandestinitate. Evitarea unor asemenea consecințe ale dezinformării, în cadrul relativ liberei circulații a ideilor, se poate realiza, fie și parțial, însoțind informarea de dialog critic cu publicul vizat. Calea dialogului va permite acestuia din urmă să devină mai activ, mai exigent, mai puțin vulnerabil și mai nemanipulabil. Experimente de psihologia grupurilor (Lewin, Sherif ș.a.) arată că atunci când două grupuri, având fiecare o puternică și durabilă coeziune, sunt menținute în stare de segregație și de evitare a dialogului, în ciuda situației de vecinătate, ele vor tinde către relații de ostilitate crescândă. De aici urmează că nu trebuie depășite anumite limite în politica de autonomie a unor grupuri profesionale, politice sau a unor minorități etnice, dacă nu se urmărește – cum, din păcate, fac adesea dezinformatorii – compromiterea cooperării, a relațiilor pozitive, pașnice.

Pentru o avansată educație civică și ca antidot al dezinformării organizate, cu intenții distructive, același Cathala sugera ca formatorii neduplicitari de opinie (începând cu profesorii) să-i facă pe discipoli să înțeleagă și să simtă clar diferența între opinia unei persoane, niciodată infailibilă, pe de o parte, și descrierea onestă a faptelor și evenimentelor, pe de altă parte. Astfel, le vor induce trebuința de a gândi mereu cu propria minte și a depista limite inerente în argumentația opozanților agresivi și uneori, chiar în unele argumente proprii, anterioare, prea unilaterale. Fructificând o serie de elemente ale raținalismului critic popperian, ei vor înțelege astfel, că, dacă afirmarea unui adevăr universal, așa-zis absolut, este imposibilă, în schimb sunt totdeauna posibile critica rațională și eliminarea treptată a erorilor.

Cunoașterea argumentată, știința, pe de o parte, și puterea diriguitoare, pe de alta, sunt principalii protagoniști ai marilor dezbateri, construcții și înnoiri socio-umane, ce trebuie desfășurate fără a instrumentaliza excesiv, sofistic, inteligența, știința, dar și fără a idolatriza puterea politică.