Steven Weinberg şi spiritul bun al ştiinţei / Doru Căstăian

 

Steven Weinberg este, ca laureat al Premiului Nobel pentru fizică (obţinut în 1979, împreună cu Abdus Salam pentru descoperirea forţei electroslabe), unul dintre nemuritori. Din fericire pentru noi, un nemuritor care s-a pasionat de popularizarea ştiinţei şi care a scris constant, în ultimele patru decenii, pentru publicul larg şi nespecialist. Desigur, nu este singurul uriaş care a făcut asta. Dar, printre toţi popularizatorii, Weinberg este aparte prin câteva elemente. În primul rând, cărţile lui nu menajează excesiv cititorul. Sunt dense şi nu favorizează niciodată confortul intelectual în dauna nuanţelor sau a profunzimii. Dacă Stephen Hawking se străduia să nu strecoare nici măcar o formulă matematică în cărţile sale, Weinberg ne oferă de regulă largi apendice matematice care să satisfacă şi publicul specializat. Într-o epocă marcată de false jubilaţii, într-o epocă a scientismului facil, a iluminismelor întârziate, dar şi al opoziţiei fanatice faţă de raţiune, Weinberg ştie exact ce se poate cere ştiinţei. Iar, el, personal, nu-i cere puţin. Aceeaşi bucurie emoţionată de a înţelege, specifică marilor savanţi, dublată de melancolia lucidă a celor care au mers în adâncurile cosmosului şi în pântecele materiei, traversează scrierile lui Weinberg. În micuţa şi electrizanta sa scriere din 1977 (tradusă la noi în 1984 de profesorul Gheroghe Stratan, la editura Politică), The first three Minutes. A Modern View of the Origin of The Universe, profesorul Weinberg cuprinde, în câteva zeci de pagini, miliardele de ani ale lumii noastre, de la un început de foc la altul. Cartea se încheie cu o meditaţie densă despre om şi condiţia sa:

 

„Putem oare să ducem această poveste tristă până la sfârşit, adică până la o stare de temperatură şi de densitate infinite? Se opreşte cu adevărat timpul la circa trei minute după ce temperatura atinge o mie de milioane de grade? Bineînţeles, nu putem fi siguri. Toate incertitudinile pe care le-am întâlnit în capitolul precedent, în încercarea de a explora prima sutime de secundă vor reveni pentru a ne nedumeri pe când privim spre ultima sutime de secundă… Totuşi, aceste probleme pot fi rezolvate în totalitate, dar oricare ar fi modelul cosmologic care se dovedeşte corect, aflarea lui nu ne dă o senzaţie prea confortabilă. Este aproape irezistibilă pentru oameni ideea că am avea o relaţie specială cu Universul, că viaţa umană nu este o consecinţă, mai mult sau mai puţin comică, a unui lanţ de accidente ancorat înapoi în primele trei minute şi că noi am fi fost cumva clădiţi de la început. Când scriu aceste rânduri, mă aflu într-un avion, care zboară la 10 000 de metri deasupra statului Wyoming… Dedesubt, Pământul arată foarte moale şi confortabil – ici, colo, nori pufoşi, zăpada care devine roz la apusul soarelui, drumurile care taie ţara de-a lungul, de la un oraş la altul. E foarte greu de realizat că toate acestea sunt numai o parte firavă dintr-un univers copleşitor prin ostilitate. E chiar şi mai greu de realizat că universul actual a evoluat astfel pornind de la condiţii deosebit de ostile şi că se află în faţa perspectivei epuizării sale într-un frig fără sfârşit sau într-o dogoare de nesuportat. Cu cât universul pare mai cognoscibil, cu atât pare mai lipsit de sens. Dar dacă roadele cercetării noastre nu ne aduc întotdeauna alinare, există cel puţin o consolare în cercetarea însăşi… Efortul de a înţelege universul este unul dintre foarte puţinele lucruri care ridică viaţa omului deasupra condiţiei sale de simplu particpant la o dramă, conferindu-i în schimb ceva din măreţia unei tragedii.”

 

După aproape două decenii, în Dreams of a Final Theory (Visul unei teorii finale, Humanitas, Bucureşti, 2008), aceeaşi voce, deopotrivă electrizată de emoţie, sceptică şi copilăros încrezătoare, vorbeşte despre melancolia care înconjoară inevitabil efortul gigantesc de înţelegere a lumii. Şi ne face să aruncăm o privire lucidă asupra viselor noastre de civilizaţie bătrână:

 

„Există şi o altă posibilitate care mi se pare mai probabilă şi mai tulburătoare. Poate că există o teorie finală, un set simplu de principii din care decurg toate săgeţile explicative, dar nu o vom cunoaşte vreodată. De exemplu, s-ar putea ca oamenii să nu fie pur şi simplu suficient de inteligenţi pentru a descoperi sau a înţelege teoria ultimă. Poţi antrena câinii să facă tot felul de lucruri isteţe, dar mă îndoiesc că va reuşi cineva să antreneze un câine pentru a folosi mecanica cuantică la calculul nivelelor de energie atomică. Cel mai întemeiat motiv de speranţă că specia noastră e în stare să progreseze intelectual şi în viitor e minunata capacitate de a stabili prin limbaj o comunicare, dar s-ar putea ca acest lucru să nu fie suficient.”

 

Anul acesta, editura Humanitas ne-a oferit un nou titlu al lui Steven Weinberg. Bazat pe cursul său de istoria ştiinţei de la universitatea din Texas, volumul Explicarea lumii. Descoperirea ştiinţei moderne (Humanitas, Bucureşti, 2017) este o incursiune pasionată în istoria cunoaşterii umane, o incursiune în care recunoaştem acelaşi spirit bun al ştiinţei care traversează scrierile lui S.W.: „Sunt fizician, nu istoric, însă de-a lungul timpului istoria ştiinţei a ajuns să mă intereseze tot mai mult. Este o poveste extraordinară, una dintre cele mai interesante din istoria omenirii. Este, de asemenea, o poveste care, pentru oamenii de ştiinţă ca mine, are o miză personală. Cercetarea actuală poate fi ajutată şi limpezită de cunoaşterea trecutului ei, iar pe unii savanţi cunoaşterea istoriei ştiinţei îi stimulează în activitatea lor. Sperăm ca demersul nostru să aducă o contribuţie, fie cât de mică, la măreaţa tradiţie istorică a ştiinţelor naturii.”

Cartea  nu este încă o istorie a ştiinţei, ci mult mai mult. Este o revizitare sobră şi riguroasă a momentelor epocale ale cercetării naturii, dar, într-un mod mai semnificativ şi mai profund, o meditaţie emoţionată asupra chestiunilor delicate care au marcat această selectă devenire intelectuală a umanităţii şi, totodată, o chestionare modestă, dar deloc inhibată, a marilor întrebări pe care omul şi le-a pus de-a lungul vremii despre sine şi despre universul în care trăieşte.

Ca mai toţi umaniştii remarcabili care provin din câmpul ştiinţei (pentru că asta este în primul rând autorul cărţii), Weinberg este o combinaţie de disciplină, onestitate, seriozitate şi grijă, o conştiinţă care nu se poate opri să mediteze la marile chestiuni metafizice care au marcat devenirea umanităţii. Ce am aflat despre lume? Dar despre noi? Ce semnificaţie au toate acestea? Unde vor duce toate acestea în viitor? Care sunt limitele cunoaşterii umane? Este posibil să constatăm într-o bună zi că nu avem înzestrările naturale pentru a cunoaşte şi înţelege natura? Care este natura ştiinţei? Care este raportul dintre ştiinţă şi religie?

Niciuna dintre aceste întrebări nu primeşte răspunsuri facile şi definitive. Nici o stupefacţie nu este ascunsă, nici o neputinţă trecută sub tăcere. Cartea este, ca orice carte excelentă, mai degrabă o invitaţie la efort intelectual şi introspectiv. Un volum strălucitor, o bucurie a minţii.

„Înconjuraţi de o lume misterioasă, oamenii din toate culturile au căutat explicaţii. Chiar şi când au abandonat mitologia, majoritatea tentativelor de explicare au eşuat… Dar din când în când, cineva găseşte explicaţia unui fenomen care se potriveşte atât de bine şi lămureşte atât de mult încât îi procură o satisfacţie intensă, mai ales dacă noua înţelegere e cantitativă, iar observaţiile o confirmă în amănunt. Închipuiţi-vă ce a simţit Ptolemeu când şi-a dat seama că, adăugând un ecuant la epiciclurile şi excentricele lui Apoloniu şi Hiparh, a obţinut o teorie a mişcărilor planetare cu care putea prezice destul de exact unde se află o planetă pe cer, la orice moment”. Ne putem face o idee despre bucuria pe care a simţit-o din cuvintele lui citate în capitolul 8:

 

„când studiez marile cercuri rotitoare ale stelelor, picioarele mele se desprind de pământ şi, alături de însuşi Zeus, sorb din cupa de ambrozie, hrana zeilor.”

 

Bucuria i-a fost ştirbită, aşa se întâmplă mereu…

 

„Lumea acţionează asupra noastră ca o maşinărie care ne predă lecţii, recompensând ideile bune cu momente de satisfacţie. După secole, aflăm ce tipuri de înţelegere sunt posibile şi cum putem ajunge la ele. Învăţăm să nu ne facem griji în privinţa scopului, fiindcă asemenea griji nu ne aduc niciodată satisfacţia pe care o căutăm. Învăţăm să abandonăm căutarea certitudinii, fiindcă explicaţiile care ne produc bucurii nu sunt niciodată certe. Învăţăm să facem experimente, fără să ne pese de artificialitatea montajelor noastre. Ne dezvoltăm un simţ estetic care ne oferă indicii privind teoriile care vor funcţiona, iar asta sporeşte plăcerea noastră atunci când funcţionează. Înţelegerea noastră se acumulează. Este cu totul neplanificată şi impredictibilă, dar conduce la o cunoaştere demnă de încredere, şi, pe tot drumul descoperirilor, ne umple sufletul de bucurie.”

 

Rămâne doar să-l citim şi să-l recitim la nesfârşit pe Steven Weinberg. Ingenuu, entuziast, sceptic, curios, melancolic, lucid, el este reprezentantul luminos al ştiinţei moderne şi al spiritului ei bun.

, , , , , ,
Articolul precedent
Teorii despre Univers / Corina Rotaru
Articolul următor
Timpul și relativitatea / Constantin D. Florea

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu