Doină metamodernă

Navigând între timpuri fragile peste lumi în conflict,
când putem măsura dorul doar prin depărtări și absențe,
când nicio realitate nu rămâne îndeajuns înțeleasă,
când sufletele contemporane au devenit matrioșe,
când instituțiile ajung tiruri mergând pe contrasens,
când ideologiile curăță asemenea ultimului duș
la Auschwitz
sau a unei spovedanii din penitenciarul Pitești
și exportă
război, proteste, fake-news, rezistență, activism,
terorism, fanatism, misoginism, naționalism,
și alte „isme”,

când dorința de-a emigra devine bolidul cu frânele rupte
gonind în viteză maximă la ore de vârf,
când alegem să iubim după planuri nepricepute
duse prea repede către stele prin plămâni digitali,
când vrem să fim simultan eroi, antreprenori, erudiți și
meditativi,
și dorim să părem tuturor nice, cool, geek și hipster,
când nu mai calculăm decât ce avem de pierdut,
când inamicii s-au transformat în customer service

*

În aceste vremuri mult prea rapide,
aleg să vorbesc cu celălalt
nu dialectici ale înțelepciunii pe hârtie
ori ale singurătății,

iar poemul devine ondulația neobosită
de la rărunchi către stele,

fiind preocupat de-a spune ce nu știu
pentru a rămâne angajat unicului mod rezonabil
de-a pretinde că nu cunosc
dinainte ziua de mâine,
de-a fi sufletul
ce înaintează într-o periculoasă curbură
între adevăr
absurd
amintire
excludere…

Acum… totul devine ambiguitate generativă,
colaborare, simultaneitate explozivă,
idealism peste balcanizarea inimii,
ironie peste sinceritate,
întoarcerea precaută
dincolo de meta-
narativul negru al razelor
cu răspuns timid-optimist
tragediei,
juxtapunere, repoziționare
de niciunde
pe cerul interior
al unui filament perfect
în fața ochilor nimănui
și-a inimilor tuturor.

*

Mă întorc mereu pe coordonatele
galaxie – mamă – memorie,
scrisul rămâne unicul mod
de-a fi în cetate,
sculptând cu dalta speranței
marmura de revoltă-autenticitate.

În loc de-o euforie așa-zis universală
ce ne inundă canalele de biți
pentru întreaga noastră ziuă de trudă,

navighez către o speranță mică
dată de-o cometă îndepărtată
spre o cale de-a învăța să fim împreună
dar să ne judecăm singuri

făcând glume de noi înșine
pentru nesfârșitele noastre greșeli
întru speranță și duioșie
prin jocul inimilor noastre

cu dragostea,
moartea,
astrele.

 

Stetoscopul stelelor

Trăiesc într-o barieră de corali, unde deplinul îmi pare
acasă
adică locul unde-i lumină când totul împrejur piere
într-o beznă
adăpostindu-mă de gropi ale trecutului, unde
rechini tot vin
necontenit,

neobosiți, flămânzi și furioși,
tot dând târcoale,

când amintirea și durerea se confundă
într-o scoică
cu o privire unică curgând
printre țărmuri, maree și stele.

Mi-a crescut o membrană pe inimă,
ca o rană, pentru a pricepe

orice fărâmă de viu,

din fiece poveste, mai nouă sau veche,
de aici sau de departe.

Descifrez totul ca pe o unică pulsație,
dintr-o matriță pierdută
a astrelor,
fiecare poem mă duce în lumi diferite
ce-au fost, sunt sau vor fi,
când le deslușesc pe toate împreună
transformându-mă în durere și dor.

Și-așa mă ascult în liniște
devenind
un stetoscop pentru stele. Mereu
îmi alung sufletul peste tot,
iar el vine neștiut înapoi,
aducând fapte, ritualuri sau întâmplări.
Le transformă în clipele unei zile obișnuite
din confuza lui viață.

Și oriunde aș merge, merg către mine,
trimițând neliniștea către stele,

în speranța că ele
într-o zi
vor licări

eternitatea din noi.

 

Hanuka

Se recită povestea veche – rugăciunile Macabeilor –
faptele lor când, în îndepărtate timpuri,

o mână de oameni au distrus armatele puternicilor lumii
ce-au poftit a le necinsti Dumnezeul și țara.

Rugându-se în acele zile de restriște, uleiul pentru ardere
rămăsese pentru o singură zi, însă flacăra

s-a păstrat nestinsă în templul închis
timp de opt zile, până a trecut urgia toată.

Acum, flacăra acelor vremuri alungă trupul
de învins și sfărâmă bucată cu bucată

organele nefericirii de fereastra sufletului, luminând
ardoarea de iarnă a desăvârșirii și-l urcă

pe câte-un braț nou al candelei,
cu unul mai mult în fiece zi a sărbătorii,

pentru opt zile, reînnoind întru deplinătate
acel cuibar pierdut

cu licărul reînnoirii păstrate –
pod peste eternitate.

 

1 ianuarie, Sfântul Vasile

În prima zi a noului an, totul pare pustiu. Mă trezesc,
mă străduiesc să reînvăț cum să par odihnit
cu viziuni și puteri noi, să scotocesc timpul irosit,

vrând să scap de greața mâncărurilor de sărbători,
când îmi doresc să uit prostiile din anii trecuți,
când mă gândesc la ce va veni…

Cum pot deveni mai bun, mai luminos, mai prosper?
Vor răni trădările-ezitările de până acum?

Condac:

Ce bine-i aleasă ziua aceasta în cinstea marelui sfânt
Vasile,
cel de egală măsură cu apostolii,

Ce-a învățat tot ce era de știut pentru vremea lui
și-a lăsat știința lumii deoparte ca pe nimica
pentru învățătura divină!

*

Ce-ai făcut minuni ce acum par basme,
ce-ai dat atâtea binefaceri
încât filantropia de azipare zgârcenie,

Ce-ai făurit din rugăciune o putere
mai mare decât o armată,
iar din cugetarea la Dumnezeu mai mult
decât mințileunei universități,
unei cetăți,

chiar a unui astru.

 

Poeziile publicate fac parte din volumul Stetoscopul Stelelor Migratoare, lansat în noiembrie 2022.

Articolul anterior
Poarta Soarelui / La porte du soleil
Articolul următor
Născute în balcon, la o țigară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut