Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2019, o surpriză pentru România?

 

Tatiana Țîbuleac s-a născut în Chișinău în 1978 și trăiește de câțiva ani la Paris. A studiat jurnalism și a lucrat în mai întâi presa scrisă și apoi la ProTv Chișinău timp de 10 ani. După ce s-a mutat la Paris şi apariţia celor doi copii (un băiat şi o fată, primul de aproape zece ani, fata cu doi ani mai mică) a început să scrie ficțiune și a publicat două romane: Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2017) și Grădina de sticlă (Cartier, 2018), primul luând premiul „Observator cultural” pentru proză în 2018, fiind tradus în franceză și transformat în piesă de teatru de Nicoleta Lefter, al doilea, Grădina de sticlă, acordându-i-se unul dintre premiile Uniunii Europene pentru Literatură.

Exordiu

În ziua 22 Mai 2019 Ministrul Culturii și Identității Naționale, Valer-Daniel Breaz, și Tibor Navracsics, Comisarul European pentru Educație, Cultură, Tineret și Sport, au anunțat numele celor 14 câștigători ai ediției 2019 a Premiilor Uniunii Europene pentru Literatură, în cadrul unui eveniment organizat la sediul Reprezentanței Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană. Cei 14 câștigători ai ediției din acest an au fost: Laura Fredenthaler (Austria), Piia Leino (Finlanda), Sophie Daull (Franța), Réka Mán-Várhegyi (Ungaria), Beqa Adamashvili (Georgia), Nikos Chryssos (Grecia), Jan Carson (Irlanda), Giovanni Dozzini (Italia), Daina Opolskaite (Lituania), Marta Dzido (Polonia), Tatiana Țîbuleac (România), Ivana Dobrakovová (Slovacia), Halya Kerosina Shyyan (Ucraina) și Melissa Harrisson (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).

Premiul se acordă anual, începând cu 2009, unor scriitori contemporani de opere de ficțiune din fiecare țară participantă la competiție (țările participante sunt selectate anual, prin rotație).

Trei scriitori români fuseseră recompensați până în prezent cu acest premiu: Claudiu Mihail Florian (2016) pentru Vârstele jocului. Strada Cetăţii, Ioana Pârvulescu (2013) pentru Viaţa începe vineri și Răzvan Rădulescu (2010) pentru Teodosie cel Mic.

Celor trei le-a revenit şi onoarea să aleagă dintre nominalizaţii unui juriu format din Liviu Papadima, Daniel Cristea-Enache, Angelo Mitchievici, Răzvan Voncu şi Oana Doboşi Potcoavă (a fost şi o controversă, nu are rost aici să detaliem): Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărută la Editura Polirom, Așa să crească iarba pe noi de Augustin Cupșa (Editura Humanitas), Porci de Tudor Ganea (Editura Polirom), Sindromul Stavroghin de Alina Pavelescu (Editura Humanitas) și Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac (Editura Cartier).

Câştigătoarea, mai mult decât meritată, deşi şi celelalte patru cărţi au meritele lor incontestabile (eu, citindu-le pe toate, aş fi dat la patru dintre ele!) a fost, cum scriam mai sus, Tatiana Ţîbuleac, care venea după un mare succes de public şi de critică cu Vara în care mama a avut ochii verzi.

 

Subiectul. Mai corect, subiectele:

Iată ceea ce am scris, de-a lungul timpului, despre cele două cărţi, abia aşteptând-o, acum, pe cea de-a treia, cu nerăbdare:

Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Chişinău, Cartier, ediția a VI-a, 2018.

Cu nervozitatea (şi respiraţia) literară a unui Salinger (Salinger obsedat de Holden Caulfield ori Seymour; Radu Vancu te direcţionează, pentru începutul romanului, către violenţa din Portocala mecanică!), cu talentul „regizoral-vizual” al unui mare cineast rus (de la Mihalkov la Andrey Zviaghințev, Pavel Lungin, puteţi să vă gândiţi la cine vreţi), deşi nici subtilităţile literar-cinematografice franceze nu-i sunt străine („stabilită actualmente la Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului”), Tatiana Ţîbuleac, recent laureată a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură (pentru al doilea roman, Grădina de sticlă), te… loveşte cu „submarinul de smarald” în bălăceala ta prin apele puţin adânci şi tulburi ale receptării literaturii, amorţit în gândirea asupra condiţiei umane… Cu submarinul galben te loveşte, la un moment dat mama fredonează melodia celor de la Beatles (eroii sunt englezi, dar dintr-o recentă descendenţă poloneză) sau, dacă vreţi, cu un Wolkswagen roşu (cu el călătoresc eroii la ocean, spre final, când află că satul unde se refugiaseră în aşteptarea morţii era doar la trei sferturi de oră de Atlantic), care îmi aduce aminte de un taxi mov din literatura franceză (dar acela circula prin Irlanda, dacă nu mă înşel), te loveşte cu armele unei delicateţi brutale, scuzaţi oximoronul, te hăcuieşte („te muşcă”ca un criminal în serie (este în trend, din nefericire) care îţi cântă însă rugăciuni creştine, aducându-ţi aminte că omul este o fiinţă pierdută între oroare (ca să ne ducem cu gândul la un polonez celebru, Conrad, Heart of Darkness) şi speranţa că ultima zi, care poate fi oricare, va fi o zi perfectă, a luminilor speciale („Era lumină, Moira mea. Era lumina mea, Moira.”, p.113), ale atingerilor îngerilor care ştiu atât de bine cânta bucuria de a fi, încă de a fi…

Un adolescent cu ceva probleme psihice, car a tot trăit dickensian prin ospicii, azile engleze, care îşi urăşte mama, alimentat de convingerea că a fost părăsit (trupeşte şi sufleteşte) când i-a murit şi sora care a fost mult mai iubită (de tată nu spunem nimic, sau de taţi, personajele întruchipând Absenţa ori monstruozitatea tipic masculină), acest adolescent este convins de mamă să vină cu ea în Franţa, într-un sat, pentru ca ea să-şi trăiască acolo ultimele zile!

Melodramă? Un alt miracol este aici: înduioşarea nu-ţi este permisă la modul banalizant, ieftin! Iar şocarea nu este căutată cu orice preţ, deşi prima femeie goală pe care o strânge în braţe eroul, Aleksy, este chiar mama! De parcă nu orice om, în pruncie, îşi îmbrăţişează pentru prima oară mama! Aceasta dacă nu au loc drame imposibil de explicat de orice om cu simţul credinţei în orice…

Florin Iaru, în cel mai recent volum al său, scrie despre moartea lui Mircea Nedelciu: „Cînd prietenul meu a deschis gura, / am crezut că văd ieșindu-i din măruntaie / pumnul înmănușat. / Am vrut să spun / (blestemată, îngîmfată încununare poetică): / mănușa de sticlă mișca degetul mic de vomă. / Dar nu e adevărat. / Prietenul meu nu merită așa o minciună. / Moartea a rămas înfiptă în gîtul lui / pînă l-a sufocat“. Volumul său se intitulează „Jos realitatea!” Şi asta sună ca un manifest, la care nu aş vedea-o aderând pe Tatiana Ţîbuleac, care mai degrabă ar crede aproape agnostic în tot ceea se poate crede, dar mai ales în Frumuseţe. Este un rând în Grădina de sticlă care sună cam aşa: „Cât de ascuns trebuie să fie un gând ca să învingă frumosul din jur?” Şi la aceeaşi pagină: „Înger sau diavol, pe care să-l alegi când amândoi vânează acelaşi lucru?” (p.15) Iar moto-ul de la Grădină…” este: „Mi-aţi spus că sunt o căţea sentimentală. Vă muşc până la lapte”.

Scriitoarea născută la Chişinău ar striga mai degrabă: Uitaţi-vă la realitate prin ochii verzi ai frumuseţii oricărui suflet! Dacă nu ştiţi să iubiţi sufletele, dincolo de orice aparenţă, veţi fi vânaţi de către îngeri, decăzuţi sau nu! Şi să înveţi să iubeşti, ştim de la orice încercare de înţelegere-trăire a oricărei religii, este aproape imposibil! Uneori, dacă nu laşi o mărturie credibilă, nu te vei crede nici tu însuţi că ai iubit!

Aleksy, un alt personaj „polonez” care intră în istorie prin literatura română, după regizorul polonez al lui Liviu G. Stan (din Sânge de pasăre pe haine), ne aduce aminte că toţi „suntem puţin luaţi”, măcar puţin, dar mai ales este o nouă lecţie existenţialistă, depăşind lecţia pop a unui Forrest Gump, întorcându-ne un pic, dacă există întoarcere în acest domeniu, la o anume solemnitate a recuperării frumosului din condiţia umană, un frumos care nu plăteşte tribut tragicului în sensul antic, deoarece, lucid, ştim că, de fapt, nici nu putem provoca divinitatea când Sfârşitul este genetic… Frumosul este, în ultimă instanţă, încrustat în fiinţa umană, acel „frumos” este doar al fiinţei umane, dar poate a-l avea, a-l conştientiza, avem nevoie să fim condamnaţi şi la o anume linişte, aşa cum observă foarte bine un Bogdan Alexandru Stănescu:

„Întregul text (roman? poem?) este negocierea unei împăcări între conştiinţa tulburată a tânărului şi mama sa muribundă, care redescoperă într-o ultimă vară împreună, petrecută într-un sat franţuzesc, o linişte care le-a lipsit întreaga viaţă. Ritmul textului urmează şi el această coborâre în limburile verii, pornind prin mijlocul vârtejului acestei conştiinţe tulburate (un stil agresiv, rece, argotic) şi ajungând, în cele din urmă, la o linişte melancolică ce-şi află corespondentul într-un stil poetic de cea mai bună calitate.” (p.2).

Epicul are şi savoarea întâmplărilor din Destinul fabulos al Amelie Poulain, ca să nu spunem şi de simfonia de culori, cu toată semnificaţia lor, din acest punct de vedere romanul fiind cel mai van goghian text cunoscut, rolurile florilor de floare soarelui fiind excelent scrise, de la aurul vieţii la culorile morţii. Într-un lan de floarea soarelui îl cheamă mama pe fiu să-l anunţe de cancerul turbat!

Pagina 44:

„De multe ori când mă gândesc la moarte şi mă întreb ce se întâmplă cu omul după, pe urmă, la final – amintirile sunt răspunsul meu. Paradisul – pentru mine cel puţin –  ar însemna să trăiesc iar şi iar acel câteva zile, ca prima dată. Iar Dumnezeu sau vreun înger mai puţin ocupat să-mi ţină fişierele pe repeat. Întotdeauna am ştiut că voi ajunge în rai pentru că cer puţin şi nu am nevoie de nimeni ca să mă servească.

Chiar şi aşa, din toate acele amintiri-nestemate pe care le port cu mine mereu, sperând că într-o zi – după ce voi fi scăpat de ciorna de viaţă pe care o duc acum – acestea vor deveni din nou realitate, una singură este inima. Una singură are puterea de a dizolva negrul, mucegaiul şi disperarea.

Floarea-soarelui.”

Personajul narator se va dedica artelor plastice, va avea noroc, pe lângă talent, opera sa va deveni foarte bine vândută încă din timpul vieţii, totuşi zeii au fost sfidaţi, fericirea lui şi a soţiei, pe care a cunoscut-o în satul ultimei veri a mamei sale, va trezi invidia zeilor, ceva se va întâmpla, ochii verzi ai mamei vor vedea totul de dincolo, dar acest tot va fi şi al florilor de mac, personaje rivale ale florilor soarelui, rămâne să simţiţi oamenii ca florile, pentru a trăi frumuseţea acestei cărţi de referinţă.

Dintre titlurile tablourilor sale ne-am oprit la „Curcubeul muribund”, (altă) sintagmă estetică a condiţiei umane. Trestiile înţeleg asta foarte bine. Şi Moira, cealaltă Moira, nu personajul din carte!

Este cartea remuşcării perfecte, pe care numai o floare care a rupt un om o poate înţelege… absolut. Retrăi. Empatiza. O carte de ales pentru deveni una cu ea în distopia lui R. Bradbury.

Evident, subsemnatul nu este deloc o floare, nici măcar o plantă, în pofida numelui de familie. Subsemnatul, atent la cruzimile şi crudităţile textului, amintind prin subtilităţi şi de frumuseţile unora dintre filmele lui Lars von Trier (Melancholia, Dogville şi Dancer in the Dark, ultimul tradus la noi „Dansând cu noaptea”), dar aici se dansează cu vara, şi ne mai amintim şi de o altă carte deja celebră, cum o să devină, aproape că aş face pariu, şi Vara în care mama a avut ochii verzi, mă refer la o celebritate mondială, după ce va fi ecranizată: „N-a dansat decât o vară” de Per Olof Ekström…

Vara în care mama avut ochii verzi sigur nu va fi o carte de-o vară, recentul premiu european pentru Grădina de sticlă o confirmă… Dar mai important este că avem o Voce (literară) care pare să se fi întors dintr-o serie de călătorii de dincolo de bine şi de rău, călătorii unde ajung doar sufletele, care pot ajunge să cânte ca într-o operă (ascunzând excelent sub pielea unor polonezi sufletele unor moldoveni care, de fapt, sunt nişte oameni ai eternităţii) a unui compozitor necunoscut, dar unde libretul orfan şi-a găsit o mamă:

„La moarte te gândeşti doar când mori, Aleksy, abia când mori, şi este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranţă. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepţi, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face şi mai multe lucruri aiurea şi pentru a muri şi mai repede.” (p.71).

La urma urmelor, este o carte despre taine, taină fiind şi miracolul scrierii, adică cuprinderea în chihlimbarul unui anumit sens, în nişte semne care pot face astfel de legături între o altă Voce şi o altă taină, în momentul descrierii intrării în panică a bolnavului adolescent:

„Număram cu voce tare, disperat şi sărind cifrele (…) Numerele însă nu mă mai ascultau şi ieşeau din gura mea câte două, câte trei, câte zece, până când s-au terminat toate şi am încetat să mă mai împotrivesc. Ca un vârcolac care întrezărise de după nori marginea lunii, mă resemnasem.

Mărgelele de cristal ale bunicii au apărut una după alta în faţa mea împletindu-se într-un lanţ bizar, al unui ADN fantastic, de parcă chiar atunci, sub ochii mei, se punea baza unei creaturi noi. Globurile lor scânteietoare aveau voci şi vorbeau toate odată, producând un sunet atât de străin şi, totodată, atât de cunoscut, încât mi se părea că tocmai asistam la scrierea unui cod primar, cu care aş fi putut descifra orice linişte din orice univers.

«Opreşte-te, opreşte-te» le înţelegeam fără a le auzi şi le răspundeam în aceeaşi limbă, pe care o găsisem în creierul meu dintr-odată, aşa cum pruncii găsesc sfârcul mamei. Aş fi dat orice ca să mor atunci, să mă descompun în milioane de particule şi să mă alipesc acelei coloane tremurătoare şi infinite, chiar dacă asta ar fi însemnat să mă trezesc parte a unui monstru necunoscut. Vocea bunicii dispăruse însă din senin, aşa cum apăruse mai devreme, luând cu sine cea mai frumoasă taină care mi s-a arătat vreodată.” (p.33).

Este o confirmare a faptului că unele cărţi, când sunt cu adevărat bune, sunt percepute ca nişte creaturi pe care le poţi lua, vrei să le iei acasă sau nu! Sau pur şi simplu te îndrăgosteşti de ele! Ca de o linişte de început sau de sfârşit de lume!

 

Tatiana Ţîbuleac, Grădina de sticlă, Chişinău, Cartier, Ed. a II-a, 2018

Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi se dezvăluie taina unei Voci pe care mulţi au considerat-o surprinzătoare, în Grădina de sticlă Vocea capătă noi valenţe prin asumarea unui multiculturalism în care şi spiritului rusesc i se dă nu numai ceea ce este al… Ţarului! O Voce care are forţa unui cor întreg al unei simbolice armate literare sau un cor alcătuit din toţi locuitorii din jurul unei curţi cu trandafiri, dintr-o casă demnă de marile case din literatură! Oricum, este o carte elementară pentru cei care vor să înţeleagă adevăratul spirit al Chişinăului, oraş multicultural, sau măcar o parte a acestui spirit… Limba rusă este şi ea… personaj: „Limba aceea”!

Era mereu o luptă între urechi şi gură, arareori câştiga gura. Cuvintele ruseşti îmi păreau mai lungi şi însemnau mai multe deodată. O literă greşită te arunca dintr-o lume în alta. Chiar şi tăcerile aveau ceva de spus. Dacă e scurt cuvântul, taie ca în carne vie! Dacă e lung, nu-l pierde, mergi în rând cu el. (…) Rusa devenise un chip mereu încruntat. Frumos, nepământesc de frumos, însă plin de cruzime. Când îmi zâmbea, în jurul meu înfloreau până şi spinii. Iar când greşeam… Regina mea de gheaţă se transforma într-o fată de la internat cu care începeam să mă bat de la brânzoaice. Plângeam în fiecare zi. Împingeam din mine cuvintele cu piciorul. Le scoteam din carne cu dinţii, ca pe nişte spini de măceşe. La greu îmi înfigeam unghiile în pulpe. Astfel, durerea se simţea în mai multe locuri deodată. Sunetele se limpezeau şi ieşeau din mine clare şi corecte.” (p.23).

Dacă Heidegger are dreptate, şi de ce nu, măcar filosofic, spunând că „Limba este locul de adăpost al fiinţei”, o parte din tensiunea cărţii este de înţeles şi de aici, deoarece trecerile naratoarei (o fetiţă părăsită de părinţi, adoptată de la internat de către o „sticlăreasă” rusoaică din Chişinău), de la limba maldavinească la cea rusă şi apoi la cea română, subtil strecurate în construcţia romanului, o parte din crizele existenţiale ale eroinei, ale apropiatelor sale (personajele feminine sunt, totuşi, cele principale, deşi mai avem şi câte un Mihail, un Radu, personaje aproape principale, şi alţii, ca secundare, memorabili, precum Dmitri din castan, un fel de baron din copaci al lui Calvino, un Pavlik, ajuns avocat prin Hamburg, un profesor de sport mizerabil ş.a.m.d.) ţinând şi de încărcătura strict istorică a cărţii, care prinde Republica Moldova între existenţa sa în cadrul U.R.S.S. (cu perestroikă, suhoi zakon, perioada de prohibiţie a alcoolului, glasnost, Gorbaciov) şi independenţă, de modul în care Puterea tratează limbile, fără a se gândi la repercusiunile pe care le pot avea măsurile luate asupra oamenilor care nu vor să intre neapărat în jocul de lumini şi umbre al politicului… Se scrie într-un alt context: „Ce e piatra pe lângă cuvânt?” (p. 30).

Dar, desigur, caracteristicile Istoriei dau mai întotdeauna un anume fundal, „o scenografie” pentru un roman, Grădina…” fiind şi o frescă socială, pe lângă bildungszăreala autentică, care ne schiţează destinul a aproape trei generaţii, neinsistându-se şi asupra vieţii fetiţei eroinei principale, născută cu boala oaselor de sticlă, botezată Tamara în onoarea mamei vitrege, care a fost vitregă cu o anume măsură, iubind în felul ei pe Lastocika (Rândunica), fetiţa înfiată, la şapte ani, aleasă pe criteriul celei mai răbdătoare (p. 49) fete de la internatul orfelinat:

„Înainte de toate, după toate, este un început de cântec: boala oaselor de sticlă. Cred că sunt nebună să caut frumuseţe până şi în durerea propriului copil, dar unde în altă parte? Eşecul pentru Tamara mi l-am asumat pe deplin. Cu o oarecare uşurare chiar, ca un om care ştie că poartă în el trădări, uri şi alte rele mărunte. Nici chiar Dumnezeu, cu care mai schimb uneori câte o vorbă, n-a spus «lasă, se mai întâmplă»”… (pp.166-167)

Tamara Pavlovna, Tamara cea mare, „Sticlăreasa” (dacă nu greşesc, o angajată la stat care se ocupa cu recuperarea sticlelor, borcanelor şi revalorificarea lor, prilej de câştiguri şi la negru; pe lângă ce primea sau vindea, aduna şi de prin gunoaie, de pe străzi, de unde se putea; era o mică industrie în care a lucrat şi Rândunica o perioadă, la cules, la spălat, la cărat ş.a.m.d.) intră în galeria personajelor feminine antologice: ruseşti, dar şi ale literaturii române! Coborâtă, ivită, apărută parcă dintr-o altă eternă dimineaţă pierdută (Gabriela Adameşteanu scrie pe coperta a IV-a: „Ţîbuleac revine, în forţă, într-un alt context şi la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/ neiubit, a consecinţelor tragice ale neiubirii, a remuşcării… Orfana care descoperă un Chişinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură şi ambiţioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper, ori poate cumpărată ca mână de lucru şi exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc şi după lectura pasionantă a acestui roman de formaţie a unei fete care creşte între două limbi şi două culturi, în anii când se schimbă frontierele şi sistemele politice.”), Tamara Pavlovna are… reflexele ei, nu ştie prea multe, dar „ştia. Şi despre locuri ştia, şi despre oameni – mai mult decât putea duce.” (p. 8) Până la urmă a ştiut să fie şi o mamă bună, nu chiar ca în poveşti, la urma urmelor, câte mame perfecte există, a fost şi exemplu şi contra-exemplu, va fi şi lovită de o boală dură, dar Rândunica va învăţa să zboare, va termina studiile medicale „Doctor şi evreică!” voia să se facă, p. 41, se va muta în România, va continua să caute frumuseţea, Frumuseţea care este firul roşu al cărţii, de la prima pagină până la ultimul cuvânt, la propriu.

Cuvântează la un moment dat naratoarea despre Tamara Pavlovna:

„Îmbătrânea şi îi trebuia un ajutor, mi-a spus. Cred însă că voia, aşa cum vor la un moment dat toţi părinţii şi stăpânii de animale, recunoştinţă. Şi i-am dat-o, i-o dau. Recunoştinţă din partea mea are din plin. Oricare i-a fost interesul din mintea ei hapsână, anume ea mi-a fost mamă. Dar cu ce preţ? La ce bun să ridici un orb pe un vârf de munte? De că să acoperi cu trandafiri proaspeţi un hoit? Cu cât îmi cumpăra mai multe, cu atât voiam mai puţine. Inimă avea, nu zic nu, doar că din alt fel de carne ca a mea. Inima ei voia aur, a mea, stele.

Ar plânge, mă întreb, dacă ar auzi ce spun acum? Ar plânge, ştiu. Nerecunoştinţa taie adânc. Nemernica asta mică, bastarda asta urâtă, doare cel mai tare. Nici să o ierţi, nici să o pedepseşti – o proastă.” (p. 21)

Glumind (filosofic), am putea spune că Rândunica este o kantiană apriorică, citatul atât de des amintit din german, „Două lucruri umplu sufletul cu veşnic nouă şi adâncă admiraţie şi veneraţie cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea umană se îndreaptă spre ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.”, potrivindu-se aici mai mult sau mai puţin. Este drept că legea morală este a Tamarei, în linii mari… Este drept că „mintea şi inima nu-s totuna”, p.17, la urma urmelor Frumuseţea e iubirea („dacă dezghioci iubirea ca pe o coajă de mesteacăn – ce găseşti? Cum arată iubirea fără pieliţă, nestricată de o inimă de om”; p.152), iubirea mai presus de orice altă iubire, după cum ar spune misticii, nu dragostea ucigaşă de la pagina 154:

„Cu dragostea, Lastocika, să nu te încurci. Să nu fugi după ea, să n-o zgândări, nu-i place ei treaba asta. Dacă ţi-a ieşit în drum, apleacă-te şi pune-o în buzunar. Dacă nu, n-o căuta singură. Pe frunte coroană nu-i aşeza, monument nu-i ridica. Nu merită ea atâta vorbă la cât rău a făcut în lume. Să ţii minte asta de la mine. Dragoste, dragoste. Behăie toţi, se sfădesc, cheltuie banii. O ucigaşă, asta este dragostea. Căci omul care nu iubeşte ce face? Trăieşte, lucrează, e om – omul care nu iubeşte. Îşi caută liniştit de altele, se bucură, iată, de-o ploaie. Iar cel care iubeşte – omul- cum este? Neom, iată cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi. (…) O ucigaşă – cum am mai spus, dragostea -, iar voi o cântaţi ca proştii.” (pp. 154-155).

Haruki Murakami în La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor scrie: „Am închis ochii şi mi-am cercetat străfundurile sufletului. Când am făcut asta, liniştea din jur s-a aşternut peste mine ca nişte firicele de praf.” Liniştea din Vara…, despre care am scris în cronica respectivă! Avem şi aici un capăt de lume, Basarabia, din ţările unor alte minuni… Sunt nişte seminţe care produc minuni în Grădina…, veţi vedea! Naratoarea închide şi ea ochii, îşi aminteşte, caută liniştea, dar poate şi dreptatea („Mai dreaptă ca singurătatea este doar moartea”, p. 185), Moartea este şi aici un personaj… seducător şi surprinzător (ca să repet mişcarea de la începutul altei cronici: Cu tăietura nemiloasă a unui Pascal Quinard, cel din Vila Amalia, straşnic, şi pe româneşte, dar şi ruseşte, fragmentul morţii Maricicăi, (şi respiraţia) lirică a unui Puşkin post-modernist exilat la Chişinău, purtătoare a unei estetici aproape şukşiniene (nu cel din Liubavinii, ci din Călina roşie, înţeles ca un existenţialist sui generis), cu o tăietură a textului amintind de Baricco, cu mierea textualistă a unui Cărtărescu (Nostalgia apare în carte; se aude şi de undeva Iurii Şatunov! Sic!) quasi-minimalist, Tatiana Ţîbuleac demonstrează graţioasă nu numai că Fetiţa cu chibrituri poate fi continuată, ci şi că metafora poate fi o copilă (chiar şi înfiată) a naturalismului.) făcând un trio de neuitat cu Dumnezeu (care uneori pare să nu fi existat, p. 111) şi Răul:

„Care Dumnezeu, Marina?, am întrebat-o. Acela care i-a îmbogăţit pe părinţii lui Volodâmâr, dar a ucis-o pe Maricica? Dumnezeu care l-a ciopârţit pe Zahar Antonovici, a putrezit-o pe Şurocika şi ţi-a luat ţie copilul? I-aş fi spus mai multe, aveam de unde. Despre violul meu, despre avortul Katiei”, p. 170, despre Ciornobîl, despre miile de morţi şi de schilodiţi în urma prohibiţiei, despre războiul mondial unde fusese schilodit Zahar…

Cred că se va mai vorbi mult despre picturalitatea textelor Tatianei Ţîbuleac, despre caleidoscopul care, ca obiect, este şi el semnificativ în acest roman, pentru el primindu-se nişte bătăi soră cu moartea: doar un caleidoscop ochean este făcut din bucăţele de sticlă colorată! Poate culese din grădina de sticle descoperită întâmplător, din sete de frumuseţe, în magazia unde Tamara depozita:

„Aranjate în lăzi de sârmă până în pod, la atingerea luminii, sticlele înviau. Culorile lor simple se amestecau, şi năşteau altele – neaşteptate.

Un rând vişiniu, un rând alb: trandafirie.

Un rând cărămiziu, un rând maro: miere.

Un rând verde, un rând alb: turcoaz.

Albele singure: argint.

Grădina mea de sticlă.” (pp. 36-37)

La cronica despre Vara în care mama avut ochii verzi am intuit câte ceva despre importanţa florilor în percepţia lumii (văzut şi ca un mare internat orfelinat) de către unii (naratori), în Grădina… existând câteva scene, cum este cea în care Polcovnicul dăruieşte trandafiri, cea în care o Bella Isaakovna mângâie florile de miresuică, „flori de oraş”, scurtul fragment în care gherghinele capătă valori deosebite (p. 180), scenele în care Rândunica cumpără şi dăruieşte trandafiri…

Şi un fragment precum acesta („Începusem să cred că pe lume erau forme de viaţă mai drepte ca oamenii. Castanul. Mestecenii. Trandafirii Polcovnicului. Să mă usuc iarna şi să renasc primăvara curată, mirositoare, fără urme. Asta îmi doream.”, p. 133) ne confirmă faptul că Frumuseţea poate fi foarte înrudită cu Dreptatea, două fiice ale Vieţii-Iubire, ale tainelor pe care literatura, când este inspirată, le mângâie şi le arată cu degeţelele precum pruncii jucăriile mici de pluş, gângurind Limba primordială, care este una numai a Bucuriilor, şi nu una a remuşcărilor, precum sunt toate cele care s-au răspândit după prăbuşirea unui alt turn, Babel, unde sticla avea o altă demnitate, dacă o fi fost pe atunci inventată…

Da, o carte despre dorinţa fiecăruia şi „sentimentul de a fi înconjurată de frumuseţe”, p. 117, dar şi despre conştientizarea faptului că omul degradează mereu şi frumuseţea… O altă izgonire din grădina raiului, de sticlă de această dată… Luciditatea de fier a scriitoarei scriind, lăsând mărturia, vizavi de fragilitatea personajelor care suntem cu toţii! Şi nu am vrut deloc să spun că Tatiana Ţîbuleac ar putea fi o Doamnă de fier a literelor europene meditând lângă gardul deloc trumpian dintre rai şi iad:

„Tamara Pavlovna îl numea bărbatul nostru şi nu a trecut niciodată pe alături fără a-i vorbi ca unui viu. Lung cât un cântec – (nota a.g.s: nu de Iura!) gardul nostru Gard. Puterea noastră, golubcikul (porumbelul) nostru. De el ne ţineam când veneam acasă cu umerii tăiaţi şi mâinile pline de scuipat. Sub el ne lăsam pe vine, stoarse de apă, ca să ne liniştim din tremurat. Acolo am plâns noi de cele mai multe ori. Dar am şi râs: tare, din inimă, ca ciorile iarna. Cât suflet într-un fier!, spunea ea de fiecare dată, iar eu o credeam pe cuvânt. Căci nu era lucru în lume pe care Tamara Pavlovna să nu-l fi ştiut cel mai bine. Peste ani, când l-am găsit ros de rugină şi cu barele dezbătute ca nişte coaste, am plâns ca la mort. Să ucizi un fier nu e uşor, dar dacă vrei tare, poţi.” (p. 8)

Literatura ca un gard al condiţiei umane!

Şi Tatiana Ţîbuleac, care a arătat că te poţi visa ca un gândac altfel decât în Kafka, stând de veghe acolo unde scândurile şi şipcile au cedat, acolo unde oamenii se preschimbă în flori şi florile în oameni! Doamnă de flori şi de oameni!

238 vizualizări
Articolul anterior
Cuarci şi funii de aur. Despre Ordinea timpului, de Carlo Rovelli
Articolul următor
555

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut