Constelații de Nick Paine

 

 

 

 

 

 

 

 

 

intru în poveste pe de-a-ntregul, ba chiar și cu bocancii

 

 

 

 

 

sensibilitatea ne domină constituția

 

 

 

 

 

aceeași scenă recompusă din trei unghiuri diferite

 

 

 

 

 

 

 

farfurii negre

 

 

 

 

 

 

 

mișcări fracturate, sacadate, repezite sau extrem de lente

 

 

 

 

 

pătratul cu pătrate

 

 

 

 

 

 

 

 

proiecții video pe podea, cerul înstelat

 

 

 

 

 

 

 

plânsete și foșnet de batiste frământate în mâini

Ador să merg la spectacole de genul acesta. Grele ca subiect, care te răscolesc pe interior până te dau peste cap total, care te provoacă să cauți răspunsuri și soluții și nu-ți cer doar simple reacții. Este adevărat că nici n-aș putea să merg de trei ori pe săptămână la astfel de reprezentații. Aș înnebuni în mod sigur, sau, varianta mai convenabilă, aș trece pe pilot automat și n-aș mai internaliza nimic. Un text cum este Constelații de Nick Paine îmi oferă ceva mai mult decât textele lui Shakespeare sau Cehov, de care voi fi veșnic îndrăgostită, să ne înțelegem. Aici, în Constelații, trec dincolo de convenția teatrală și intru în poveste pe de-a-ntregul, ba chiar și cu bocancii, că așa se întâmplă când te simți brutalizată. Și o să-mi explic această afirmație, dar până atunci va trebui să fac un mic ocol.

 

 

Negarea (care uneori vine la pachet cu izolarea, depinde de persoană), furia, negocierea, depresia și acceptarea sunt cele cinci faze prin care trece orice persoană care află că este bolnavă grav și/sau că are o boală cronică sau cu risc letal major. Nimeni, dar nimeni dintre noi nu sare peste una dintre etape, diferențele apar la nivel de durată și, uneori, de inversare a unei etape cu alta; cert e că acest ciclu începe cu negarea și se încheie cu acceptarea, invariabil. Ce mă interesează pe mine, ca om, este cât de mult putem învăța din tot acest proces, fie că-l trăim noi înșine, fie că-l observăm la cei din jurul nostru. Și, din păcate, nu prea reușim să învățăm multe. Poate și pentru că sensibilitatea ne domină în continuare constituția, poate și pentru că nu reușim să trecem peste un prag al fricii sau al blocării în noi înșine, sau, cel mai probabil din punctul meu de vedere, nu cred că suntem încă pregătiți mental să acceptăm ceea ce aflăm despre noi. E o chestiune extrem de delicată autocunoașterea și, după cum bine știți, unii dintre noi nu se cunosc nici măcar 15%.

Despre toate acestea este vorba în Constelații. Și despre încă ceva. Toate aceste interogații au drept background/fundal o relație de dragoste dintre un el și o ea. Că așa e în viață: când vrem să ne complicăm singuri existența, ne îndrăgostim. O să râdeți aici, știu eu sigur, dar asta îmi și doresc. Ca să mai îndulcesc un pic din tonul destul de grav al subiectului cronicii. Marianne și Roland sunt, pe rând, la fiecare moment important din construcția relației dintre ei, persoană dominată, respectiv dominatoare. De aceea veți vedea recompusă aceeași scenă din trei unghiuri diferite, pentru că ei schimbă inclusiv tipologia personajelor; ba sunt calzi, ingenui, ba sunt grosolani, agresivi; ba sunt în căutare de răspunsuri, ba resping aproape tot ce le vine pe cale rațională etc. Alternanța asta de roluri pentru aceași scenă te obligă să privești, să internalizezi, să te recunoști în personaj, să te implici și, mai ales, să te izbești cu cruzime de realitate. Este greu de egalat nivelul jocului pe care-l fac cei doi pe scena de la ACT. Aproape că o bănuiești de schizofrenie pe Ana Ularu când vezi cu ce viteză uluitoare schimbă stările și-și asumă dispozițiile afective impuse de faza bolii care o macină sau de faza în care este relația cu partenerul ei.

Ținute all black, mai puțin eșarfa ei, care capătă diferite roluri de-a lungul reprezentației. Până și farfuriile din care ar trebui să mănânce, la un moment dat, sunt negre. Lumini discrete vin dinspre spoturile de lumină plasate strategic, fie în spatele scenei, fie sunt purtate în scenă de  Marianne (candela pe post de veioză de noapte). Dar avem și spoturi de lumină mai agresive, țintite și venite sub diferite unghiuri în scenă, doar pentru a accentua duritatea unui anumit moment. Schimbul de replici dintre cei doi se face fără niciun fundal sonor, muzica fiind doar element de legăură între diferitele momente/scene. Și e o muzică excelent aleasă, care potențează bine gravitatea fiecărui moment. Ce să mai spun de vocea lui Björk din final, care te conduce până ieși din sală. Mișcările lor sunt fie fracturate, sacadate, repezite sau nu, fie extrem de lente la început și la final. Exact cum trebuie – diferitele etape ale vieții pot fi decupate prin intermediul acestor gesturi și, studiind omul, îți dai seama cam în ce fază este.

Pătratul cu pătrate: în interiorul pătratului mare – viața celor 2 personaje – ei sar de la un pătrat la altul și construiesc câte un moment special pentru fiecare pătrat, în acest fel ei asigură schimbarea tipologiei personajelor și a unghiului de abordare a situației în sine. Poziționarea pe diagonală a celor doi – opoziția în interiorul situației; practic cei 2 nu sunt un cuplu, nu formează o pereche, sau dacă formează una e departe de ideal. Reunirea în interiorul unui singur pătrat – inducerea posibilității ca cei doi să formeze un cuplu într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Din punct de vedere regizoral, nu e o idee nouă, doar felul cum rezolvă anumite treceri este atipic: apelul la proiecții video pe podea, care poate la fel de bine să fie și cerul înstelat. Punctarea sincopei prin intermediul muzicii este o soluție veche, dar e drept că aici muzica face totul.

Punerea accentului pe gest – centrarea atenției spectatorului pe acesta, aproape că-l obligă pe spectator să-și lipească ochii de protagoniști – ei bine, aici e un fel de manipulare din partea regizorului; îl forțează pe spectator să intre în pielea personajelor, să se pună în situația lor, să se abandoneze acolo, în poveste. Cum îi determină pe aceștia să se lipească de personaje: ținute all black, crearea efectului de disproporție – personajele par mari în raport cu scena, efectul de lumini etc.

Trecând de efectul de șoc dat de subiect și de maniera de rezolvare a unor scene, îți dai seama că din punct de vedere regizoral nu a „inventat” foarte mult. Nu e nimic rău în asta, ci am impresia că tocmai pentru asta ar trebui apreciat, că n-a forțat prea mult în zona experimentului, cred că dacă ar fi făcut-o dădea într-un fel de Radu Afrim, ceea ce chiar nu era cazul.

Și n-am spus nimic despre adevăratul subiect al piesei, care se află dincolo de toate cele scrise aici. O să fac o excepție de această dată și nu o să vi-l povestesc. Pentru că trebuie să mergeți să vedeți spectacolul. O, da,  tocmai ce mi-am adus aminte că a fost selectat în FNT 2018, pe bună dreptate. Ana Ularu și Radu Iacoban dau tot ce e mai bun din ei pe scenă, efectul fiind că din sală, în ultima jumătate de oră se aud plânsete și foșnet de batiste frământate în mâini. E imposibil să nu ai asemenea reacții din partea spectatorilor; am văzut fețe împietrite, oameni gândindu-se altfel la dramele prin care trec sau au trecut cunoscuți și/sau apropiați de-ai lor; am văzut oameni schimbați. Și asta contează cel mai mult.

Pentru mine Constelații a însemnat final de stagiune 2017 – 2018. Un spectacol amânat de vreo trei ori, dar văzut la timpul lui. Și mă bucur că Ana Și Radu mi-au arătat că teatrul chiar este una dintre cele șapte arte, pentru mine poate că prima dintre ele.

133 vizualizări
Articolul anterior
Nebuna din Ilion sau Numele Hellenei. A doua farsă mito(logică) a lui a.g.secară
Articolul următor
Santinela nu ţine post

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut