Nordici și meridionali în vremea pandemiei / Daniel Mazilu

pornind de la unele fragmente de Ortega y Gasset[1] despre Kant
traduse și comentate de Daniel Mazilu

 Oricât ar fi de ignorați, filosofii trebuie să-și spună cuvântul. Să deschidă niște perspective care să lămurească, măcar în parte, perioada pe care o parcurgem. Și fie că-l ascultăm pe Peter Sloterdijk lecturând pandemia ca pe o „notă de plată”[2], fie că-l citim pe Bertrand Vergely, interpretând criza medicală/mondială ca o urmare a delăsării instituționale sau a păcatelor noastre[3], fie că, văzând deciziile autorităților de pretutindeni, ne amintim de jocurile puterii suverane descrise de Giorgio Agamben, înțelegem că gândirea filosofică nu și-a epuizat contribuția. Dimpotrivă, în dialog cu imunologia, după cum ne arată Thomas Pradeu[4], filosofia poate oferi lumii de azi și de mâine o normă de conservare a naturii umane. Pe de altă parte, texte mai vechi, precum acesta scris de Ortega y Gasset despre Kant în anii ᾽20, pot scoate la iveală constatări care ne permit să înțelegem mai bine comportamentul nostru în fața istoriei. „Nordicii” și „meridionalii” înfățișează aici două abordări complementare, două feluri de a înțelege libertatea și pericolul. Fragmentele de mai jos, traduse și publicate pentru prima dată în limba română, vor fi însoțite de câteva comentarii personale valabile pentru momentul de față.  

  • 1 Oricare ar fi valoarea atribuită de noi unei opere de cultură, unui sistem ştiinţific, unui corp juridic, unui stil artistic trebuie să căutăm dincolo de aceasta un fenomen biologic: tipul de om care a creat-o. […] Cărui tip de om îi aparţine omul recent? Este o prelungire a temperamentului precaut şi burghez? Răspunsul ar trebui să pornească de la o analiză a noii filosofii. Lucrul acesta este dificil şi totodată imposibil, pentru că noua filosofie se găseşte încă în germinare şi nu o putem vedea în întregime, completă şi la distanţă, cum vedem sistemele Greciei sau pe cel al lui Kant. Totuşi există un punct din care se poate vorbi deja, fără riscuri grave. Noua filosofie consideră că suspiciunea radicală nu este o metodă bună. Suspiciunea se păcăleşte pe sine, crezând că-şi poate elimina propria ingenuitate. Înainte de a cunoaşte fiinţa nu este posibil să cunoaştem cunoaşterea, pentru că aceasta implică deja o anumită idee a realului. Kant, fugind de ontologie, devine, fără să-şi dea seama, prizonierul acesteia. În definitiv, mai bună decât suspiciunea este o încredere vie şi alertă. Vrem nu vrem, plutim în ingenuitate[5], iar cel mai ingenuu este cel care crede că a eludat-o. Din acest punct de vedere, filosofia lui Kant ar fi putut fi numită cu subtitlul operei lui Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla sau Inutila precauţie.

 Comentariul 1: Pandemia de coronavirus ne repune în față problema tipului de om care a creat-o în mic și în mare (dacă se va dovedi că este o acțiune umană și premeditată), ne invită (ca fenomen global) să o abordăm și cu instrumentele filosofiei de azi, solicitându-ne să facem o alegere clară între „suspiciune” și „încrederea alertă”, ca metode de cunoaștere. Totodată, virusul acesta foarte mic ne reamintește că nu am epuizat cartografierea existenței terestre și că surprize uriașe pot surveni chiar atunci când ne pregăteam de noi aventuri spațiale.  

  • 2 Omul modern este burghezul. Prin aceasta i-am aplicat un atribut sociologic. Însă, în afară de aceasta, omul modern este un european occidental, iar asta vrea să spună că este, mai mult sau mai puţin, germanic. Prin aceasta i-am dat o calificare etnologică. În Europa meridională, germanul a primit în sine o izolare mediteraneană. În Franţa, o compensaţie celtică. Kant este un german fără compensaţii – nu se remarcă în el nici un simptom al slavismului care uneori apare în prusac -, este un neamţ[6]. Dar nu este suficientă suspiciunea pentru a explica psihologic filosofia lui Kant. Suspicioşi au fost Descartes şi Hume şi, fără îndoială, filosofiile lor diferă mult – în contextul stilului comun al epocii – de idealismul transcendental. Acum trebuie să ne întrebăm: dacă Immanuel Kant are în comun cu Descartes şi Hume suspiciunea, prin ce se deosebesc între ei? Evident, se vor deosebi prin modul de a şi-o potoli. Pe rând, cei trei giganţi în a suspecta realitatea, ajung la un moment în care fiecare întâlneşte o anumită mulţumire, când precauţia îşi arată roadele. Asemănători în îndoială, dar deosebiți prin actul-de-a crede[7].

Comentariul 2: Când scria acest text, Ortega considera suficentă lărgirea contextului la Europa. Pentru el, omul modern era burghezul european. Omul postmodern este cu trupul într-un loc anume și cu identitatea virtuală pretudinteni. Suspiciunea lui (în rețeaua socială din care face parte) nu întemeiază sau nu survine din vreun sistem de gândire, nu generează vreo viziune sau vreo poziție de durată. Suspiciunea, în sensul de îndoială cu privire la ce primește prin fluxul informațional sau față de „realitatea” socială, este adeseori fluctuantă, influențată de prietenii virtuali, de comentariile potrivnice sau de politicile rețelei respective. Credulitatea, însă, este mult mai stabilă și mai permisivă la adeziuni necritice față de tot ceea ce (ni) se întâmplă.           

 3 Dar acum, în ce crede Kant? Sufletul german şi cel meridional sunt profund diferite în ciuda a ceea ce se crede îndeobşte. Unul şi celălalt pornesc de la două experienţe iniţiale, de la două impresii primare opuse în chip radical. Când sufletul german se trezeşte la claritate, se întâlneşte singur în lume. Individul se găseşte încarcerat în el însuşi, fără vreun contact imediat cu nici un lucru. Această senzaţie originară de izolare metafizică este decisivă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Pentru el, există cu evidenţă doar propriul său eu. În jurul acestuia percepe o surdă rumoare cosmică, precum cea a mării ce se izbeşte de ţărmul unei insule. Dimpotrivă, meridionalul se trezeşte, de la început, într-o piaţă publică. Este în mod nativ om al agorei şi impresia sa primară are un caracter social. Înainte de a-şi percepe propriul eu, cu o evidenţă superioară, îi sunt prezenţi tu şi el, ceilalţi oameni, copacul, marea, steaua. Singurătatea nu va fi niciodată pentru el o senzaţie spontană; dacă vrea să ajungă la ea, trebuie să şi-o fabrice, să o cucerească, iar izolarea sa va fi mereu artificială şi precară.

Comentariul 3: Dacă înlocuim „sufletul german” cu populația (băștinașă) nordică și dacă, pe lângă cel meridional, îi mai adăugăm pe balcanici, orientali și asiatici avem un tablou clar al reacției lor la contagiunea Covid-19. Pentru nordic, însingurarea, izolarea sunt gesturi cotidiene, comportamente învățate din copilărie și pentru toată viața. Cazul Suediei n-ar trebui, așadar, să ne mire[8]. Și invers, dramele Italiei, Spaniei, Statelor Unite ale Americii, Franței,  României arată cât de dificilă sau de fioroasă – psihologic vorbind – este/poate fi viața casnică de lungă durată. Oamenii aflați în izolare, la domiciului, presimțind o recesiune colosală care se poate abate asupra țărilor lor, vor să ajute, să fie cât mai eficienți, dar în același timp  constată că migrează foarte greu de vechiul loc de muncă  la “minunata lume nouă a muncii”[9] de acasă.

  • 4 Spiritul tinde să considere drept realitate ceea ce îi stă la îndemână şi a cărei contemplare necesită puţine eforturi. În fiecare dintre noi se pare că atenţia se îndreaptă, cu predilecţie şi prin propriul impuls, către o anumită clasă de obiecte. Naturalistul prin vocaţie va ţine seama cu preferinţă de fenomenele vizibile pe care le tolerează mediul. Temperamentul financiar va gravita spre faptele economice. Dorinţa de a se opune acestei inclinaţii spontane va fi vană. În străfunduri vor crede mereu că realitatea definitivă constă în acel strat de obiecte preferate. Este ştiut că, dacă îi exceptăm pe psihiatri, ne rămân medicii care suferă o incapacitate colectivă în ceea ce priveşte investigaţia psihologică. Obişnuiţi de la început să vadă în bolnav un corp care trebuie reparat prin mijloace fizice, le devine imposibilă viziunea fenomenelor psihice. Medicul este un corporal înnăscut.

 Comentariul 4: Care este realitatea acestei pandemii sau ce este ea în realitate? Este o „întâmplare” favorabilă selecției naturale pe fundalul unei suprapopulări[10]?Este un război între puterile lumii, în care Drumul Mătăsii este netezit de un virus creat în laborator sau prin care populația globului este pregătită, prin marketingul groazei, pentru dependența de produsele Big Pharma? Este o consecință a păcatelor noastre? Este o criză a postmodernității și o introducere categorică în transumanism[11], în noua societate cashless și în noua mobilitate „curată” prilejuită de 5G, 6G? Vom interpreta, așadar, acest proces istoric global în conformitate cu interesele, competențele sau cu așteptările noastre. Interpretarea medicală – prin vocea specialiștilor – a dat naștere deja la o opinie oficială, dar și la o dizidență. Noutatea acestui coronavirus ține mai puțin de constituția lui. Sarcina lui virală, mai mare de 1000 de ori decât cea a fratelui său mai mare, SARS-CoV[12], îl face imprevizibil, îngrozitor și letal. Pe de altă parte, „de dragul sănătății globale”, măsurile autorităților grăbite să-și exercite prerogative excepționale lovesc la temelia democrației, după opinia lui Agamben[13], dar și a unor medici români[14]. În plus, oricât va dura, pandemia va genera o traumă în toate popoarele afectate. Va fi necesară, așadar, o terapie postpandemie prin care să ne asumăm toate slăbiciunile noastre din aceste zile, să ne împăcăm cu neputicioșii din noi,  după cum ne învață Dr. Peter Levine[15]. Unii medici aflați în prima linie, poate evoluționiști și agnostici, vor înțelege că arhistudiatul/disecatul trup al omului poartă în sine un ceas al vieții, soarta pământului din care a fost făcut, precum și o tainică demnitate în fața morții. Alții vor îmbrățișa, probabil, ideea că telemedicina reprezintă viitorul profesiei lor în noua societate pandemiofobă.   

 5 Aşadar, sufletul meridional a fost aplecat mereu spre a întemeia filosofia pe lumea exterioară.

Îi este mai evidentă şi primară existenţa lucrurilor din preajmă şi a celorlalţi oameni decât a sa proprie. Din sine percepe doar – în chip spontan – periferia, doar suprafaţa eului unde pare că se izbesc lucrurile, lăsându-şi urma sau impresia. La german, dimpotrivă, atenţia se găseşte întoarsă cu spatele la exterior, examinând intimitatea individului. Nu vede lumea direct, ci reflectată în eul său, convertită într-un „fapt al conştiinţei”, în imagine sau idee. […]

Meridionalului pur îi va fi mereu problematică, rece, evanescentă acea realitate a Eului – Conştiinţă, a Interiorului prin excelenţă. Însă, să recunoaştem, totuşi,  că nu numai din punctul de vedere mediteranean, ci în chip raţional, faptul sensibilităţii germane este ceva foarte ciudat, surprinzător şi aproape patologic. Nu există conştiinţă dacă nu este „conştiinţă a ceva”. Obiectul extraconştient este, aşadar, acela care pare a fi primar. A-ţi da seama de conştiinţă, adică, conştiinţa ca obiect este un fenomen secundar care îl presupune pe primul. Acest paradox al unei sensibilităţi care începe cu ceea ce este secundar şi care face din el aspectul primar, trebuie să fie recunoscut ca atare, subliniindu-i bine caracterul său eteroclit, dacă se doreşte să se înţeleagă spiritul germanic.

Comentariul 5: Meridionalul lui Ortega se aseamănă în bună parte cu omul chinez. Filosofia chineză de până la Mao a fost un amestec de naturalism cu umanism. De la vechea cunoaștere a omului (sur)prins în natură și în societatea tradițională, la înțelegerea destinului său (ming), apoi la cuprinderea celor care ființează și a celor care nu ființează (în neodaoism și budism) până la pragmatismul chinezesc (popularizat de către Hu Shi), care a fost înghițit repede de către maoism, chinezul este un om al aglomerației și un devorator puțin exigent al  faunei. Rezonez cu ideea lui Ortega, care spune că la meridional (aș spune și la chinez) conștiința pericolului pentru sine și pentru lume nu este aproape deloc interiorizată. El are nevoie să vadă mii de necazuri în jurul lui pentru a se convinge. Așa se explică, poate, lejeritatea cu care China a tratat această pandemie la debutul ei. Așa am putea înțelege și explozia de cazuri din Italia și Spania.      

  • 6 Întocmai precum Midas, care transformă totul în jurul său în aur prin atingere, aşa şi germanul tot ceea ce vede cu deplină evidenţă, vede deja subiectivat şi drept conţinut al eului său. Realitatea exterioară, străină de eul său, îi apare în chip echivoc, ca un ecou ori ca o rezonanţă vagă în interiorul conştiinţei sale. Trăieşte, aşadar, închis în sine şi acest “sine însuşi” este unica realitate adevărată. Precum spuneau cirenaicii, când îşi imaginau o înclinaţie asemănătoare, se află condamnat să locuiască “ca într-un oraş asediat” – φστερ έν πολιορχια – separat de univers, închis în stările sale.

 Comentariul 6: Regele Midas dorea ca totul din jurul său să se transforme în aur. El este astăzi un simbol pentru cei care caută să câștige pe seama miliardelor de oameni din sănătatea lor, din bolile lor și din fricile lor. Ideea de a trăi în proiectul altora este, în mod special, o constantă a civilizației urbane. Măsurile luate de autorități în vremea pandemiei ne dezvăluie grade de dependență și de constrângere pe care nu le bănuiam înainte. Legiunile de viruși au asediat nu un oraș, nu o țară, ci o civilizație în prag de mari aventuri stelare.  

  • 7 Eul german nu este suflet, nu este realitate în corp ori alături de el, ci doar conştiinţă de sine – Selbtbewusstsein, un termen care încă nu a putut să se traducă uşor în limbile noastre de tradiţie meridională. Timp de cincisprezece ani de catedră am putut dobândi cea mai amplă experienţă a enormei dificultăţi prin care o minte spaniolă ajunge să înţeleagă acest concept. În schimb, m-a surprins de multe ori la seminariile de filosofie din Germania uşurinţa cu care un debutant înțelegea conceptul. Acesta, debutantul, era precum răţuşca abia născută care se avânta în lagună, elementul său.

Ciudată natura aceasta a acestui eu! În timp ce celelalte lucruri se limitează la a fi ceea ce sunt – lumina la a face lumină, sunetul la a suna, albeaţa la a albi – gândirea este ceea ce este doar în măsura în care îşi dă seama de ceea ce este. Fichte, care a fost copilul teribil al kantianismului, care a strigat ceea ce Kant murmura sau se abţinea, defineşte eul precum fiinţă- ce-se-ştie-pe-sine, care se cunoaşte pe sine. Realitatea lui nu este alta decât această reflexivitate. Eul se află mereu cu sine, faţă în faţă cu sine, fiinţa sa fiind o fiinţă-pentru-sine. Lui Hegel îi datorăm încetăţenirea acestei categorii noi – Fürsichsein. Când Socrate le propune grecilor marele său imperativ Cunoaşte-te pe tine însuţi, pune în lumină secretul meridional. Pentru german nu poate valora această poruncă; germanul nu-şi cunoaşte bine decât sinele.

 Comentariul 7: „Nordicii” și „meridionalii” sunt, așadar, două modalități de a privi lumea în pandemie. Primii, introspectivi și capabili de o rigoare a vieții după învățătura “mens sana in corpore sano”, dar foarte expuși la o intrare abruptă în roluri de figurație; ceilalți, incapabili de a supraviețui în case prea multă vreme, în stare de frondă și de riscuri gratuite, în baza convingerii lor că viața adevărată exclude claustrarea trupului și interiorizarea minții. Privită prin microscop, societatea din vremea pandemiei arată la fel de atomizată precum cea de acum 100 de ani. COVID -19 a spulberat ultima scenă a iluminismului –postmodernitatea.    

[1] José Ortega y Gasset, Kant. Hegel. Dilthey, Revista de Occidente, Madrid, 1961. Fragmentele aparțin studiului său: „Reflecţii cu ocazia bicentenarului (1724-1924)”.

[2] Interviul publicat în 18.03.2020, în Le point.fr, Sloterdijk: «Le système occidental va se révéler aussi autoritaire que celui de la Chine»

[3] Vezi Bertrand Vergely: «Du coronavirus aux Pères du désert » la adresa https://orthodoxie.com/bertrand-vergely-du-coronavirus-aux-peres-du-desert/?fbclid=IwAR0IXWSpchIrmDh1fO_9LMDCMfSx40KCCsJazgQrUowu-am_tTg1TZXAG8Q

[4] Thomas Pradeu, Philosophy  of  Immunology, Cambridge University Press, 2019.

[5] Ideea aceasta, foarte dragă lui Ortega, o vom găsi zece ani mai târziu (1934) în Prefaţa pentru germani. Vezi Tema vremii noastre, Ed. Humanitas, 1997, p. 63, unde Ortega analizează idealismul german şi prelungirea acestuia la Husserl.

[6] Fraza nu poate fi înţeleasă prin simpla lectură ori relectură. Ortega pare să joace aici pe termenii german (germano), prusac (prusiano) şi neamţ (alemán) o teorie deja expusă cu zece ani înainte şi pe care o va completa puţin mai jos. De aceea, consider utilă înţelegerii lectura paginilor 79-86 din Meditaţii despre Don Quijote, Ed. Univers, 1973, unde Ortega vorbeşte despre cultura mediteraneană. Dar şi studiul Vitalidad, alma, espíritu, din El Espectador, Revista de Occidente, 1972, tomo V, pp. 71-175, unde distinge vitalitatea de suflet şi de spirit. Vitalitatea este fondul subconştient al persoanei noastre, spiritul este eul care îşi trăieşte spontan actele de gândire şi dorinţă, iar între acestea se află regiunea sentimentelor şi a emoţiilor, a dorinţelor şi a impulsurilor, numită suflet.

[7] Am tradus expresia creer prin sintagma actul-de-a-crede, întrucât termenul credinţă – utilizat aici – , având o nuanţă pasivă şi una activă, poate rata ideea lui Ortega, dacă este luat cu nuanţa pasivă.

[8] La această dată, 03.04.2020, mai mulți doctori din Suedia trag numeroase semnale de alarmă cu privire la puterea de contagiune a acestui nou coronavirus.

[9] Jakob Schrenk, Arta exploatării de sine sau minunata lume nouă a muncii, Ed. Humanitas, 2010.

[10] K.M. Zavadsky, Teoria speciei, Ed. Științifică, București, 1963.

[11] K. Hayles, How we became posthuman: virtual bodies in cybernetics, literature, and informatic, The University of Chicago Press, 1999.

[12] Conform unui studiu recent comentat aici https://elpais.com/ciencia/2020-04-02/el-nuevo-coronavirus-se-multiplica-1000-veces-mas-en-la-garganta-que-el-virus-del-sars.html

[13] Vezi articolul său: L’invenzione di un’epidemia dispobibil aici https://www.quodlibet.it/giorgio-agamben-l-invenzione-di-un-epidemia.

[14] Vezihttps://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/medicul-vasile-astarastoae-pandemia-covid-19-un-pericol-real-sau-manipulare–248305.html.

[15] Peter Levine, Traumă și memorie, Ed. For You, București, 2018.

 

Fragmentele originale: din José Ortega y Gasset, Obras completas, Revista de Occidente, Madrid, tomo IV, pp. 31-37.

 1 Cualquiera que sea el valor atribuido por nosotros a una obra de la cultura —un sistema científico, un cuerpo jurídico, un estilo artístico—, tenemos que buscar tras él un fenómeno biológico—el tipo de hombre que la ha creado. Y es muy difícil que en las diversas creaciones de un mismo sujeto viviente no resplandezca la más rigorosa unidad de estilo. Esto permite, a la vez, orientarnos sobre nosotros mismos. ¿A qué tipo de hombre pertenece el actual? ¿Es una prolongación del temperamento cauteloso y burgués? La respuesta tendría que partir de un análisis de la nueva filosofía. Este es difícil, tal vez imposible, porque la nueva filosofía se halla aún en germinación y no podemos verla completa, conclusa y a distancia, como vemos los sistemas de Grecia o el de Kant. Pero hay un punto del que puede ya, sin grave riesgo, hablarse. La nueva filosofía considera que la suspicacia radical no es un buen método. El suspicaz se engaña a sí mismo creyendo que puede eliminar su propia ingenuidad. Antes de conocer el ser no es posible conocer el conocimiento, porque éste implica ya una cierta idea de lo real. Kant, al huir de la ontologia, cae, sin advertirlo, prisionero de ella. En definitiva, mejor que la suspicacia es una confianza vivaz y alerta. Queramos o no, flotamos en ingenuidad, y el más ingenuo es el que cree haberla eludido. Según esto, el kantismo podía denominarse con el subtítulo de la obra de Beaumarchais: «El barbero de Sevilla, o La inútil precaución-»

 

  • 2 El hombre moderno es el hombre burgués. Con esto le hemos aplicado un atributo sociológico. Pero, además, el hombre moderno es un europeo occidental, y esto quiere decir que es, más o menos, germánico. Con esto le hemos dado una calificación etnológica. En la Europa meridional, el germano ha recibido dentro de sí una contención mediterránea. En Francia, una compensación celta. Kant es un germano sin compensaciones —no se advierte en él ningún síntoma del eslavismo que a veces apunta en el prusiano—, es un alemán No basta la suspicacia para explicar psicológicamente la filosofía de Kant. Suspicaces fueron Descartes y Hume, y, sin embargo, sus filosofías se diferencian mucho — dentro del estilo común a la época— del idealismo trascendental. Ahora debemos preguntarnos: si Kant tiene de común con Descartes y Hume la desconfianza, ¿en qué se distingue de ellos? Evidentemente, se distinguirá en el modo de aquietar aquélla. Puestos los tres gigantes a sospechar de las realidades, llegará al cabo un momento en que cada cual encuentre alguna satisfactoria, donde su cautela se rinda. Parejos al dudar, serán diferentes al creer.

 

  • 3 Pues bien, ¿en qué cree Kant? El alma alemana y el alma meridional son más hondamente diversas de lo que suele creerse. Una y otra parten de dos experiencias iniciales, de dos impresiones primigenias radicalmente opuestas. Cuando el alma del alemán despierta a la claridad intelectual se encuentra sola en el mundo. El individuo se halla como encerrado dentro de sí mismo, sin contacto inmediato con ninguna otra cosa. Esta impresión originaria de aislamiento metafísico decide de su ulterior desarrollo. Sólo existe para él con evidencia su propio yo; en torno a éste percibe a lo sumo un sordo rumor cósmico, como el del mar batiendo los acantilados de una isla. Por el contrario, el meridional despierta, desde luego, en una plaza pública; es nativamente hombre de agora, y su impresión primeriza tiene un carácter social. Antes de percibir su yo, y con superior evidencia, le son presentes el tú y el ¿/, los demás hombres, el árbol, el mar, la estrella. La soledad no será nunca para él una sensación espontánea; si quiere llegar a ella, tendrá que fabricársela, que conquistarla, y su aislamiento será siempre artificial y precario.

 

  • 4 Tiende el espíritu a considerar como realidad aquello que le es más habitual y cuya contemplación le exige menos esfuerzo. En cada uno de nosotros parece ir la atención, por su propio impulso y predilectamente, a una cierta clase de objetos. El naturalista de vocación atenderá con preferencia a los fenómenos visibles que toleran la medida; el temperamento financiero gravitará hacia los hechos económicos. Vano será el empeño de oponerse a esa espontánea inclinación; en el fondo, creerán siempre que la realidad definitiva consiste en aquel estrato de objetos preferidos. Sabido es que, si se exceptúa a los psiquíatras, suelen los médicos padecer una incapacidad gremial para la investigación psicológica. Habituados por su oficio a ver en el enfermo un cuerpo que es preciso por medios físicos reparar, llega a serles imposible la visión de los fenómenos psíquicos. El médico es corporalista nato.

 

  • 5 Pues bien, el alma meridional ha propendido siempre a fundar la filosofía en el mundo exterior. La cosa visible es para ella prototipo de realidad. Le es más evidente y primaria la existencia de las cosas en torno y de los otros hombres que la suya propia. De sí mismo sólo percibe —espontáneamente— la periferia, el sobrehaz del yo, donde parecencias cosas chocar, dejando su huella o impresión. En el alemán, por el contrario, la atención se halla como vuelta de espaldas al exterior y, enfocando la intimidad del individuo. Ve el mundo, no directamente, sino reflejado en su yo, convertido en «hecho de conciencia», en imagen o idea. […]

Al meridional puro le será siempre problemática, esquiva, evanescente, esa realidad del Yo-Conciencia, del Interior por antonomasia. Pero, además, reconozcamos que, no sólo desde el punto de vista meridional, sino racionalmente, es el hecho de la sensibilidad alemana algo muy extraño, sorprendente y punto menos que patológico (i). No existe la conciencia si no es conciencia de algo. El objeto extraconsciente es, pues, en el orden natural, el que parece ser primario. El darse cuenta de la conciencia, es decir, la conciencia como objeto, es un fenómeno secundario que supone el primero. Esta paradoja de una sensibilidad que empieza por lo que es segundo y hace de ello lo propiamente primario, debe ser reconocida como tal, bien subrayado su heteróclito carácter, si se quiere entender el espíritu alemán.

 

  • 6 Como Midas encuentra cuanto toca permutado en oro, todo lo que el alemán ve con plena evidencia, lo ve ya subjetivado y como contenido en su yo. La realidad exterior, ajena al yo, le suena a manera de equívoco eco o resonancia vaga dentro de la cavidad de su conciencia. Vive, pues, recluso dentro de sí mismo, y este «sí mismo» es la única realidad verdadera. Como decían los cirenaicos cuando imaginaron una propensión parecida, está condenado a habitar «cual en una ciudad sitiada» — φστερ έν πολιορχια, separado del universo, encerrado en sus estados personales.

 

  • 7 El Yo alemán no es alma, no es una realidad en el cuerpo o junto a él, sino conciencia de sí mismo—Selbstbewusstsein, un término que aún no ha podido verterse cómodamente a nuestros idiomas de tradición meridional. Durante quince años de cátedra he podido adquirir la más amplia experiencia de la enorme dificultad con que una cabeza española llega a comprender este concepto. En cambio, me sorprendió muchas veces en los seminarios filosóficos alemanes la facilidad con que el principiante penetra dentro de él. Era el pato recién nacido que se lanza recto a la laguna, su elemento. ¡Extraña naturaleza la de este Yo! Mientras las demás cosas se limitan a ser lo que son —la luz a iluminar, el son a sonar, la blancura a blanquear—, ésta sólo es lo que es en la medida en que se da cuenta de lo que es. Fichte, que fue el enfant terrible del kantismo, que dice a voz en grito lo que Kant musitaba o retenía, define taxativamente el Yo como el ser que se sabe a sí mismo, que se conoce a sí mismo. Su realidad no es otra que esta reflexividad. El yo está siempre consigo, frente a frente de sí mismo; su ser es un Ser-para-sí. A Hegel debemos la acuñación de esta nueva categoría—Fürsichsein. Cuando Sócrates propone a los griegos su gran imperativo Conócete a ti mismo, pone al descubierto el secreto meridional. Para el alemán no puede valer tal mandamiento; el alemán no conoce bien sino a sí mismo.
, , , , , ,
Articolul precedent
Alain Milon: „Diferanța: un grafem care se vede dar nu se aude” – traducere din limba franceză de Anca Călin

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu