Ilustrația: Ceramică de Ubeid (fragment, 4700-4200 BC)). Mesopotamia / Irak . Muzeul Luvru.



Cenușăreasa? O poveste drăguță, cu rochițe și un prinț care rezolvă totul. Dar ce se întâmplă când sora vitregă, Elvira, fură scena? The Ugly Stepsister (2025), debutul regizoral al lui Emilie Lindkvist, ia basmul fraților Grimm, îl aruncă într-un blender cu David Cronenberg și Sofia Coppola, adaugă o stropitură de Yorgos Lanthimos și Robert Eggers, și toarnă un coșmar à la Takashi Shimizu sau Sion Sono. Rezultatul e un fairy gothic tale care începe cu un ritm lent, dar se prăbușește într-un rollercoaster spre iad. E ca și cum autorul ar încerca să spună o poveste moralizatoare despre păcat, dar uită că mântuirea există…
Filmul pornește molcom, ca o predică de duminică dimineața, cu cadre lungi și picturale care par smulse dintr-o dramă de epocă à la Coppola o Marie Antoinette cu mai puține macarons. Elvira (Lea Myren, sfâșietoare ca o Madonă rătăcită) și sora ei, Ingvild, sunt prizonierele mamei lor, Rebekka (Elin Klinga), o figură care pare să fi citit prea multe manifeste feministe, dar a uitat de iubirea aproapelui. Ele concurează pentru afecțiunea prințului Julian, dar primele 20 de minute se târăsc ca un carusel stricat, plot confuz, cu dialoguri care promit o satiră blândă. Apoi, ca un diavol care sare din cutie, filmul accelerează și devine un coșmar demn de Ju-on al lui Shimizu sau de extravaganțele lui Sono.
Ce urmează e un festin de body horror pur Cronenberg – ca în „Crash” sau „Videodrome”, dar cu un pantof de sticlă în loc de telecomandă. Elvira se supune unor mutilări de-a dreptul biblice: degete tăiate, gene cusute, în scene care te fac să murmuri „Doamne, apără-ne!”. E ca și cum Lanthimos (The Favourite) și Eggers (The Witch) s-ar fi apucat să regizeze un episod de Grey’s Anatomy după ce au citit Leviticul. Totuși, Lindkvist păstrează o estetică à la Sophia Coppola, cu cadre opulente care fac sângele să pară aproape… artistic.
Scenariul, scris de Lindkvist și Ivar Lykke, vrea să fie o cruciadă împotriva standardelor de frumusețe și a „patriarhatului” – acel cuvânt pe care Hollywood-ul îl folosește ca să explice orice, de la ploaie la facturile la curent. Mesajul e clar: societatea care cere perfecțiunea fizică e un Baal modern, un idol care devorează suflete. Myren e inima filmului, transformând-o pe Elvira dintr-o victimă în simbol al absurdului – o martiră feministă care, culmea, uită că frumusețea adevărată vine din interior, nu din bisturiu. Totuși, ritmul lent de la început și o scenă cu un „doctor” care pare teleportat dintr-un film de groază de mâna a treia strică puțin petrecerea. Nimic din ce crezi la început nu se adeverește, twistul schimbării simpatiilor între personajele principale este un „masterclass” psihologic pe care nu l-am mai vazut decât la Hitchcock, Demme, Fincher, Scorsese, Coen, Tarantino…
The Ugly Stepsister („Sora vitregă cea urâtă”, altfel spus, „Cenușăreasa”) nu e pentru cei care vor basme cu zâne. E un coșmar gotic care începe ca o poveste pentru copii, dar sfârșește ca un avertisment despre ce se întâmplă când ne închinăm la idoli falși. Fanii lui Cronenberg, Lanthimos sau Sono vor savura această plăcere vinovată, dar dacă stomacul tău tremură la sânge sau vomă ia-ți crucea și fugi.
Ca un adevărat cinefil, aș face o grava nedreptate dacă nu aș extinde paralela acestui film cu clasicul lui Powell și Pressburger, The Red Shoes (Condurii stacojii, 1948) și cu Black Swan (Lebăda neagră, 2010) al lui Aronofsky. Sunt trei povești care vorbesc despre sacrificiul personal, obsesia pentru perfecțiune și transformarea fizică sau psihologică. Toate folosesc arhetipuri faustiene, elemente de basm sau simboluri vizuale – pantofi, oglinzi, dans – pentru a arăta ce preț plătim când vindem sufletul pentru un ideal. Fiecare are contextul său: artistic, societal sau psihologic, dar toate vorbesc despre păcatul de a ne închina la altare greșite.
Tema sacrificiului pentru un ideal. În „Condurii stacojii”, Victoria Page (Moira Shearer) e prinsă între dragostea pentru Julian Craster și cerințele demonice ale impresarului Lermontov, care vrea sufletul ei pentru balet. Ca un pact faustian, pantofiorii roșii o trag spre epuizare și tragedie. E un sacrificiu pentru artă, dar și o parabolă despre ce se întâmplă când pui gloria lumească înaintea iubirii. În Black Swan, Nina Sayers (Natalie Portman) e o balerină care vinde tot – trup și suflet – pentru perfecțiunea evoluției din „Lacul lebedelor”. Sub presiunea regizorului Thomas, a mamei ei și a propriei minți, Nina alunecă în halucinații și automutilare. E un dans cu diavolul, unde perfecțiunea artistică o costă viața. Spre deosebire de Victoria, Nina e consumată de propriul păcat al obsesiei. Revenind la Sora vitregă / Cenușăreasa: Elvira (Lea Myren) se supune mutilărilor fizice pentru a se potrivi standardelor de frumusețe și a câștiga un prinț. Spre deosebire de Victoria și Nina, care aleargă după un ideal intern, Elvira e victima unui sistem social care o împinge să-și ciopârțească trupul. E ca și cum ar fi vândut sufletul nu diavolului, ci unei reviste de modă.
Toate trei femeile fac un pact faustic pentru un ideal epuizant: artistic în Condurii stacojii și Lebăda neagră, estetic în Cenușăreasa. Victoria și Nina pierd lupta cu propriile pasiuni, în timp ce Elvira e zdrobită de idoli externi. Mirajul perfecțiunii cu orice preț amintește povața evanghelică „ce-i folosește omului să câștige lumea, dacă-și pierde sufletul?”.
Estetica și tonul cinematic. Cu Technicolor vibrant și o secvență de balet de 17 minute, The Red Shoes e ca o liturghie vizuală, combinând realismul cu suprarealismul. E elegant, dar melancolic, ca o predică despre frumusețea artei și prețul ei. În Black Swan, Aronofsky folosește culori reci și cadre strânse pentru a te închide în mintea claustrofobică a Ninei. Body horror-ul (pene care cresc, unghii rupte) e ca o posedare demonică. Tonul e visceral, ca un psalm al disperării, cu granițe neclare între realitate și coșmar. The Ugly Stepsister: Low-budget, dar intenționat „neglijent”, cu anacronisme, muzică proastă și ouă de Paște ca niște mine antipersonal, filmul amestecă opulența basmului cu body-horror à la Cronenberg. Mutilările – degete tăiate, ingerare voluntară de larve de tenie – sunt juxtapuse cu costume fastuoase, ca un dans macabru între frumos și grotesc. Tonul e satiric, cu umor negru à la Marc Caro și Jean-Pierre Jeunet, făcând haz de obsesia feministă pentru „empowerment” prin bisturiu.
Fiecare dintre cele trei pelicule folosesc imagini vizuale șocante ca să-ți bage pe gât mesajul. The Red Shoes și Black Swan împărtășesc baletul, cu observația că cel de al doilea e mai întunecat. „Cuplul” The Ugly Stepsister și Black Swan se întâlnesc în viziuni teratomorfe („body horror”), pe când Cenușăreasa e mai mult o predică ironică despre societate decât o introspecție a sufletului.
Critica neomarxistă a societății „patriarhale”. The Red Shoes critică subtil costurile perfecționismului artistic și alegerea forțată a femeilor între carieră și iubire. Lermontov e ca un preot al artei care cere închinare exclusivă, o parodie a autorității lumești. Black Swan arată cum baletul cere perfecțiune fizică și emoțională, sexualizând femeile (cerințele lui Thomas pentru o Nina „senzuală”). Relația mamă-fiică e ca un blestem, o poveste despre control și păcatul invidiei. The Ugly Stepsister e cel mai direct, urlând împotriva standardelor de frumusețe și a patriarhatului. Elvira și Ingvild sunt victimele unei societăți care idolatrizează aparențele și ale unei mame care pare să fi citit prea multe bloguri „woke”. E o critică a unei culturi care a uitat că „frumusețea e în ochii privitorului”. Aceste filme critică așteptările puse pe femei în artă (The Red Shoes, Black Swan) sau în societate (The Ugly Stepsister). Primele două folosesc baletul ca metaforă, în timp ce ultima e ca un profet care strigă împotriva falșilor idoli (post)moderni creați de Instagram.
Transformarea și pierderea identității. Pantofii roșii sunt un blestem faustic care o consumă pe Victoria, furându-i autonomia. E o metaforă a păcatului mândriei artistice. Replica cinematografică vine prin Nina, balerina care se transformă fizic și psihologic, devenind „Lebăda Neagră” printr-un body-horror care sugerează o posedare. Pierderea identității e totală, ca o cădere din grația harului divin. În fine, Elvira, în rolul Cenușăresei, e mutilată fizic (degete tăiate, operații estetice) pentru a se potrivi unui ideal de frumusețe măsurată cu centimetrul. Spre deosebire de Nina, care se autodistruge, societatea este cea care o împinge spre sacrificiu pe Elvira; e ca și cum și-ar fi oferit propriul trup pe altarul vanității.
Toate trei personajele pierd identitatea într-un pact faustian. The Red Shoes și Black Swan vorbesc despre obsesii interne, The Ugly Stepsister despre presiuni venite din afară. Însă toate ne amintesc de avertismentul biblic: „Feriți-vă de idoli!”.
Influențe și stil. Inspirat de basmul lui Andersen, „Fata cu pantofiori roșii”, The Red Shoes e o operă poetică ce l-a influențat pe Scorsese. E ca un psalm vizual despre artă, de dragul artei. În Black Swan, luând din The Red Shoes și din „Lacul lebedelor”, Aronofsky creează un thriller psihologic cu influențe noir de la Polanski și horror de la Cronenberg, o poveste despre dualitate și cădere. În The Ugly Stepsister, basmul violent al fraților Grimm se întâlnește cu body-horror-ul lui Cronenberg și estetica „sexy grotescă” a lui Borowczyk. E o satiră feministă care, culmea, ironizează propriul mesaj „woke” prin exagerare.
Paralelă evidentă – toate se bazează pe basme sau mituri. Condurii stacojii și Lebăda neagră (sau, dacă vrem, Rățușca cea urâtă) se întâlnesc în artă, dar Rățușca și Cenușăreasa se unesc prin tema „monstrificării” trupești, deși cel de-al doilea e mai mult o predică tragicomică decât o introspecție.
Morala? Chiar dacă toate cele trei filmele vorbesc despre sacrificiul faustic pentru un ideal, pierderea identității și prețul idolatriei (fie pentru artă, avere sau pentru frumusețe), Victoria, Nina și Elvira sunt suflete pierdute care uită că adevărata valoare e în har, nu în aplauze sau oglinzi. Recomand vizionarea celor trei filme în ordinea cronologică: The Red Shoes ca o dramă elegantă, Black Swan ca un thriller neo-noir psihologic contemporan, iar The Ugly Stepsister o satiră feminist inversată (!) cu accente explicite, un film care râde de propriul mesaj în plină cruciadă pentru emanciparea femeilor. Cu accentul că The Ugly Stepsister e cel mai zgomotos în critica sa socială, de parcă ar predica de pe un podium „woke”, având, totuși, acea doză sănătoasă de umor involuntar și de autoironie ce ne arată că mântuirea nu vine prin pilule, bisturiu, sau proiecții imatur-nerealiste asupra realității.


















