MUNDANEUM

 Deşi universul conţine o infinitate de lucruri, făpturi şi închipuiri (sau, poate, tocmai din această pricină), au existat mereu minţi temerare, care au încercat să-l clasifice. Pe urmele lui Pliniu cel Batrân şi după modelul Istoriei naturale, Isidor de Sevilla, de exemplu, a redactat, către anul 636, mai bine de 800 de pagini de enciclopedie, în douăzeci de cărţi. Enciclopedia lui este intitulată Etymologiarum sive Originum libri XX.

Peste vremi, încercarea s-a repetat. Secolul al XIII-lea a fost obsedat de ordine şi acumulare. Pentru acest motiv, a fost numit, de altfel, “secolul enciclopedismului”. Atunci au trăit şi au compilat: Alexander Neckham, Bartholomaeus Anglicus, Thomas Brabantinus, numit şi Thomas van Bellinghen (care a scris Liber de natura rerum), Arnoldus Saxo, numit şi Arnoldus Luca, Michael Scotus (care a scris Liber introductorius), dar, mai cu seamă, Vincent de Beauvais, numit şi Vincentius Burgundus (care a scris Speculum maius). Toţi au voit să clasifice lumea, s-o așeze într-o ordine şi s-o rezume într-o carte definitivă.

Pentru a da o sugestie cu privire la conţinutul ramificat al unei enciclopedii, voi transcrie în grabă tabla de materii a lucrării lui Arnoldus Saxo, De floribus rerum naturalium. Cinci cărţi tratează despre providenţă, lume şi cer; zece cărţi despre om, patrupede, păsări, peşti, reptile; patru cărţi despre natura şi virtuţile pietrelor, despre semnele vestigiale şi despre culori (cât de ciudat: glaucul este identificat de Arnoldus cu verdele gălbui al lămâii şi nu cu nuanţa frunzelor de măslin, cum credeau grecii!); zece cărţi despre proprietăţile tuturor fiinţelor (fiare, ierburi, oglinzi, văz); cinci cărţi despre obiceiuri, afecte şi moravuri (autorul enumeră fericirea, mânia, avariţia, temperanţa, prudenţa, malignitatea etc.). O singură observaţie, în treacăt: deşi recenzează cu o evanghelică minuţie cuprinsul lumii, enciclopedia lui Arnoldus rămâne în mod vădit incompletă.

Dar ispita clasificării perfecte, ispita de a rândui amănunţit indefinitul, nu s-a sfârşit niciodată. Nici nu poate sfârşi. Eşecul medievalilor nu i-a descurajat câtuşi de puţin pe succesori. De exemplu, la finele secolului al XIX-lea, doi savanţi belgieni (care amintesc de entuziasmul şi nechibzuinţa unor Bouvard şi Pécuchet, eroii lui Gustave Flaubert) s-au hotărât să adune într-un imens repertoriu tot ceea ce se ştiau despre univers. A fost o bravură. Cei doi savanţi se numeau Henri La Fontaine şi Paul Otlet.

Rezultatul muncii lor, inventarul complet al lumii, Registrul cu majusculă, summa mundi, s-a numit Mundaneum. Catalogul cuprindea cel puţin 16 milioane de fişe. Şi era însoţit de un muzeu în care Henri La Fontaine şi Paul Otlet arhivau concis cărţi propriu-zise, cărţi postale, cărţi de vizită, publicaţii academice (anuale, mensuale, bi-mensuale), anale, buletine, gazete, foi disparate, manifeste, imagini tipărite, afişe, scrisori, ilustrate, înscrisuri, semnături. Una dintre ramurile acestui catalog se referă la iconografie (a fost intitulată Répertoire Iconographique Universel) şi arhivează toate imaginile tipărite vreodată. Altă ramură se cheamă Répertoire Universel de Documentation şi adună toate documentele scrise cu putinţă.

Nu atât încercarea de a aduna documente şi fapte a celor doi savanţi ne provoacă uimire, cât uşurinţa cu care folosesc adjectivul universal, într-o lume, probabil, nelimitată. Ori într-o serie nelimitată de lumi.

Nu este inutil, poate, să precizez că Paul Otlet (1868-1944) este inventatorul aşa-numitei clasificări zecimale universale (CDU). Specialiştii în bibliologie sunt deja în temă. E vorba, deci, de o clasificare a (materiei) scrierilor: catalogul exhaustiv al tuturor cataloagelor, bibliografia bibliografiilor, lista perfectă a tuturor listelor. Visul secret al lui Paul Otlet a fost, în fond, să rezume şi să clasifice lumea (este şi titlul unei biografii a savantului publicată în 2006: L’homme qui voulait classer le monde). Totuşi, universul, fiind eclectic şi nebulos (unii filosofi anglo-saxoni au folosit, recent, termenul „miscellaneous”), nu poate fi clasificat ca atare. Nu poate fi rezumat.

Insul finit poate stăpâni doar finitul. Pentru a fi rânduit după categorii şi despărţăminte, după sertare şi rubrici, un domeniu trebuie să fie omogen şi finit. Clasifici mulţimea fructelor (id est indivizi din aceeaşi specie), nicidecum mulţimea tuturor mulţimilor care nu se includ pe sine. Altminteri, nu poţi reuni prea uşor ondine, hipogrifi, virtuţi cardinale, lexicografi, unicorni, ecuaţii de gradul patru, enciclopedii chinezeşti, cardinali, centauri, intenţii secunde, propoziţii regente, circumferinţe, regi pleşuvi, elegii sau operaţii algebrice. În deosebire de Gilles Deleuze (al cărui rizom leagă, în principiu, orice de orice), Paul Otlet nu ignora acest modest adevăr. El s-a gândit să reducă la un numitor comun diversul sensibil, multiplicitatea, incoerenţa. S-a gândit la un breviar.

Unitatea de arhivat în clasificarea lui Otlet este documentul (sau fişa). Pentru a ordona fără rest conţinutul scrierilor, a inventat, astfel, o metodă de omogenizare, meşteşugul de a analiza orice carte, indiferent de subiect, în unităţi discrete. A gândit, prin urmare, cartea (şi viitorul ei) ca succesiune de fişe. Tomul cel mai compact devine în acest chip colecţie de notiţe, de „locuri comune” (în sensul de aici, ca „pasaj notabil”, sintagma a avut curs în Renaştere şi la începutul modernităţii), de notiţe rezumative. Pretinsa unitate a cărţii se sfărâmă. Lumina ei venerabilă se stinge. Mai mult: visul precis al savantului era de a tipări cărţile sub forma unui mănunchi de fişe. Fila se cuvenea a fi tipărită pe o singură parte, cu un spaţiu limpede şi distinct între paragrafe, spre a facilita munca de arhivare a bibliografului. Savantul putea decupa, astfel, din cuprinsul paginii, un verset, o pericopă, o secţiune, un cuvânt semnificativ, dedicate unui singur subiect, să zicem.

Aşadar, cartea nu mai era privită ca un întreg indivizibil, ca un obiect unitar, ca un tot. Ea îşi pierdea (aparent) vechiul prestigiu, strălucirea şi autoritatea. Sacralitatea… În imaginaţia lui Paul Otlet, cartea se transforma de îndată într-un puzzle, într-un mănunchi de teme şi idei, fără o legătură fatală între ele. În acest chip, sistemul făcea loc unei distribuţii rapsodice.

Dacă ne gândim bine, cartea (inscripţia, epitaful) nu a(u) fost dintotdeauna decât un agregat sporadic de litere, de cuvinte, de sintagme, de enunţuri, de opinii. Fişa poate fi mânuită mai lesne decât tomul din care provine. Ea este astfel o entitate liberă, un „item” şi, pentru acest cuvios motiv, poate intra mereu în combinaţii inedite cu o altă fişă decupată dintr-un volum diferit. Fişa nu are arbore genealogic.

La urma urmelor, proiectul lui Otlet nici nu era atât de extravagant. Voltaire aplicase metoda diviziunii practice (a secţionării volumelor!) înaintea lui: filosoful rupea pur şi simplu cărţile şi tezauriza în dosare deosebite, compuse după obsesii şi tematici clare, extrasele: pagini răzleţe sau capitole întegi.

Într-o paranteză fie zis, în eseul Limba analitică a lui John Wilkins, Jorge Luis Borges a ironizat arşiţa taxonomică a lui Paul Otlet. Citez: „Institutul Bibliografic din Bruxelles practică şi el haosul: parcelează universul în 1000 de diviziuni, dintre care parcela 262 corespunde Papei; 282, Bisericii Romano-Catolice; 263, Zilei Mântuitorului; 268, şcolilor duminicale; 298, mormonismului, iar 294, brahmanismului, buddhismului, şintoismului şi taoismului” etc.

Nu sunt întru totul de acord cu atitudinea irespectuoasă a lui Borges. Dintr-o pricină evidentă, Paul Otlet nu practica nici haosul, nici clasificarea iraţională, nici absurdul. Să ne amintim: în secolul al XII-lea, când un obscur călugăr a îndrăznit să dispună conţinutul Bibliei după alfabet, răsturnându-i unitatea (într-o culegere de distinctiones, un dicţionar explicativ), teologii au respins cu indignare invenţia şi l-au mustrat pe intrus. Sfântul Bernard a fost dezamăgit. Ordinea naturală, gândea el, este numai aceea ilustrată de Biblie. Comentariul va urmări întocmai cursul infailibil al Scripturii. Altfel spus, ordo glossarum sequitur ordinem narrationis: succesiunea explicaţiilor respectă succesiunea relatării. O dispunere more alphabetico nu doar că insinuează imprevizibilul şi anarhia în marele text al lui Dumnezeu, dar încalcă ritmul însuşi al providenţei. Până la ivirea blamată – oarecum pe nedrept – a acelui monah intemperat, glosatorii (şi exegeţii, în general) observau cu stricteţe ordinea Cărţii, întrucât numai o atare rânduială părea firească şi logică. Nu şi practică… Şirul gloselor era o oglindă a cărţii.

Peste un veac, odată cu apariţia predicatorilor vaganţi, a dominicanilor şi minoriţilor, necesitatea identificării rapide a citatului (pentru a fi comentat în cadrul omiliei) a impus o cu totul altă dispunere. Una care nu mai respecta rangurile lucrurilor şi ierarhiile cereşti. Firescul a fost înlocuit astfel de artificial, ordinea genezei de haosul alfabetic. Noua dezordine alfabetică sfida, în chip vădit, rutinele minţii omeneşti. Isidor de Sevilla, de pildă, şi-a construit Etymologiarum… după cele şase zile ale Creaţiei (ordinea hexameronică). Pentru episcopul Isidor, orice altă rânduire a lucrurilor (id est a cuvintelor, fiindcă, în opinia lui, lucrul nu se deosebea în mod fundamental de cuvânt) într-o enciclopedie, era de neînchipuit. Ordinea lumii fusese prescrisă de Dumnezeu, nu de om. De stăpânul însuşi, nu de subiecţii săi (în sensul etimologic al termenului „subiect”: supus, serv). Alfabetul răsturna acest principiu. Subiectul se sumeţea.

Dacă nu mă înşel, tocmai aceasta a fost raţiunea  pentru care Jorge Luis Borges a criticat clasificarea zecimală universală a lui Paul Otlet, comparînd-o cu apocrifa enciclopedie a animalelor, studiată de sinologul german Franz W. Kuhn. Voi aproxima succint argumentul lui Borges. Există, cu probabilitate, o schemă a lumii, o structură, o ordine. Universul nu este, nu poate fi o simplă colecţie. Din păcate, această schemă a providenţei a devenit de mult inaccesibilă (dacă a fost vreodată). Ea nu poate fi sesizată de om. Orice încercare a subiectului de a reface şi de a impune o schemă este, fără îndoială, o iniţiativă sortită eşecului (1). Nu stă în puterile sale să organizeze creaţia. Cu toate acestea, dreptatea a aparţinut lui Otlet.

Într-o ultimă paranteză fie zis, visul taxonomic al lui Paul Otlet a fost ironizat, dintr-un motiv simetric, şi de Georges Perec (în Penser/Claser). Pentru Perec nu există nicio schemă a lumii, nicio arhitectură şi, la urma urmelor, niciun arhitect. Lumea este un amestec întunecat de indivizi disparaţi, o reuniune de excluşi. Din această pricină, în exerciţiul oricărei clasificări, rămâne întotdeauna un rest. Ordinea nu este găsită în lume de către cutare clasificator, ci este presupusă a fi acolo. Lumea nu deţine şi nu impune, ea, nici o rânduială, iar ordinea nu emană din lucruri. Schema este, mai degrabă, o proiecţie a dorinţelor noastre. Să nu uităm, Georges Perec ştia despre ce vorbeşte: lucrase ca arhivar al naturii într-un laborator.

Aş face adaos, în încheiere, că viziunea lui Paul Otlet suferă de un neînsemnat defect ontologic. L-a pus în lumină, printre alţii, Steffen Ducheyne, într-un studiu auster (2)… Astfel, savantul belgian consideră că fiecare „atom” verbal (lingvistic) poate fi pus în corespondenţă cu unul (şi numai unul) din elementele care compun lumea. Aceste elemente sunt discrete şi pot fi perfect definite. Astfel, prin combinarea atomilor verbali poate fi sesizată şi prinsă însăşi ordinea lumii.

În alte cuvinte, aş rezuma obiectivismul lingvistic prin următoarele teze: orice element al lumii poate fi numit; nici un nume nu este ambiguu: fiecare trimite la o singură entitate mundană (are un singur denotat); orice entitate mundană trimite la un singur nume; nu există entităţi fără nume sau care nu pot fi numite. Nu există nume fără entităţi. Nu există, aşadar, flatus vocis. În fine: nu există entităţi care nu există, deși Alexius von Meinong credea pe dos. Prin urmare, combinaţiile numelor revelă întotdeauna combinaţii ale lucrurilor. Orice combinaţie posibilă (sau doar imaginabilă) de nume are negreşit un corespondent în realitate. De bună seamă, această idee nu a fost câtuşi de puţin străină cabaliştilor.

Fireşte, ideea este perfect falsă. Adam nu a numit indivizii, ci speciile (3).

 

ALPHONSO DE SPINA, RIVALUL LUI JORGE LUIS BORGES

Observaţie inevitabilă: aproape toţi specialiştii în taxinomie au comentat clasificarea animalelor, citată de Borges în eseul El Idiomo analitica de John Wilkins. Pornind de la investigaţiile doctorului sinolog Franz W. Kuhn (care a existat realmente şi a tipărit la Zürich, în 1952, traducerea lucrării Kin Ku Ki Kwan), Jorge Luis Borges atribuie această clasificare autorului (sau autorilor) unei enciclopedii chinezeşti, intitulată Emporiu celest de cunoştinţe binefăcătoare. Mult mai puţini au sesizat însă că această enciclopedie (şi această clasificare) reprezintă, în realitate, invenţia ironică a lui Borges, gratuită şi fermecătoare precum sonetul dedicat lui Spinoza (4). Enciclopedia însăşi nu a existat, dar ar fi putut exista. Şi nimic nu exclude redactarea şi publicarea într-un viitor nedefinit a unei enciclopedii similare sau chiar identice.

Michel Foucault, de exemplu, nu pare a fi băgat de seamă parodia şi vorbeşte, în prefaţa la Cuvintele şi lucrurile, doar pe temeiul acestei ilustraţii, de taxinomiile aberante ale savanţilor orientali, despre „farmecul exotic al unei gândiri diferite”. În opinia lui Foucault, nu atât insolitul fiinţelor din enumerare ar zgudui obişnuinţele gândirii greco-latine (astfel de fiinţe şi astfel de enumerări surprinzătoare există, de altfel, în orice bestiar medieval ori în opera magistrului Rabelais), cât însăşi seria alfabetică (a, b, c, d), menită a cuprinde şi a lega împreună indivizii disparaţi. Succesiunea alfabetică lasă impresia că însumarea făpturilor urmează o necesitate care vine dintr-o raţiune precisă: am putea presupune, să zicem, un conţinut şi un conţinător, o sumă de elemente şi un înglobant, un număr oarecare de entităţi şi o ontologie cuprinzătoare. Nu e deloc aşa. În realitate, ordinea alfabetului creează numai iluzia coincidenţei şi afinităţilor dintr-un spaţiu unic. Dar acest spaţiu este, de fapt, imposibil şi monstruos.

Michel Foucault scrie: „monstruozitatea pe care Borges o face să circule în enumeraţia sa constă în aceea că spaţiul comun al întâlnirilor este el însuşi distrus”. Seria alfabetică amăgeşte. Alăturarea alfabetică a entităţilor e înşelătoare. În fond, avem de a face cu o babilonie. Entităţile ţin de „locuri atât de diferite”, încât nu este cu putinţă să le aşezi într-un spaţiu comun, conchide Foucault. La rândul lor, locurile se fragmentează şi se multiplică. Lumile se desfac în bucăţi. Continentul se transformă într-un arhipelag. (5)

Cu toate acestea, dacă observăm cu atenţie pasajul lui Borges, dezordinea îşi vădeşte secretul. Acest secret este unul de ordin strict logic şi compoziţional. Speciile de fiinţe rămân în perpetuitate nedefinite şi vagi. În ce chip ne-am putea reprezenta oare natura animalelor care au însuşirea de a fi nenumărate? Ce configuraţie şi esenţă au bestiile din varietatea et caetera? Cum să includem încă o dată în clasificare ceea ce a fost deja inclus? Nu ştim şi nici nu vom şti. Enumerarea lui Borges porneşte de la o presupusă dezordine ontologică şi sfârşeşte prin a produce o reală dezordine a minţii.

Voi cita în cele ce urmează clasificarea analitică a lui Jorge Luis Borges, pentru a avea un termen de comparaţie cu ceea ce va urma. Iată acest paragraf proverbial: „În străvechile pagini [ale enciclopediei chinezeşti] stă scris că animalele se împart astfel: a) aflate în proprietatea împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblânzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) câini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se agită ca smintitele, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă, l) et caetera, m) care tocmai au spart urciorul, n) care de la distanţă par muşte”. Se pot aminti, desigur, spre desfătarea cititorului, şi alte clasificări lunatice din enciclopedia lui Isidor din Sevilla, din enciclopedia lui Bartholomaeus Anglicus sau din enciclopedia lui Vincent de Beauvais. Nici una, în schimb, nu o întrece în insolenţă şi temeritate. Clasificarea lui Borges nu este doar imposibilă, ea este în mod rezolut ipocrită. Doar un autor perfect lucid putea încălca în chip atât de minuţios toate preceptele logicii (şi toate graniţele zoologiei). Neîndoios, clasificarea a fost imaginată anume pentru a sminti. Aluzia la inexistenţa dovedită matematic a mulţimii tuturor mulţimilor este trasparentă şi grăitoare. Şi totuşi…

Să considerăm cu atenţie o înşiruire analogă, dintr-o antologie personală de exerciţii clasificatorii. Jocul alăturărilor devine vertiginos. Ce s-ar întâmpla dacă am împărţi animalele în chipul următor? Iată: a) deja enumerate în prezenta clasificare, b) a căror ordine este facultativă, c) care nu sunt salamandre, hipogrifi sau elfi, d) care sunt non-grifoni, e) non-făpturi care sunt non-grifoni, f) făpturi care nu sunt non-grifoni, f) non-făpturi care nu sunt non-grifoni, g) cu aripi, h) necunoscute, i) inexistente, j) care nu pot intra în prezenta clasificare, k) cryptide (sau animale pur conjecturale), l) nelimitate, m) care sunt unicul exemplar al speciei lor, n) diferite prin esenţă de toate celelalte.

Raţiunea eşecului taxinomic este limpede. Ca şi în cazul dintâi, al lui Borges, clasificarea foloseşte judecăţi negative (animale care nu sunt salamandre, care nu sunt hipogrifi, care nu sunt elfi), dar şi judecăţi infinite (animale care sunt non-grifoni, care sunt in-existente, care sunt ne-limitate). Sfera făpturilor inventariate se învecinează, astfel, cu infinitul şi haosul. În Logica generală, Immanuel Kant a considerat cu atenţie virtuţile propoziţiilor nedefinite (infinite).

Dar nu este deloc sigur, totuşi, că filosoful german a intuit pericolul mulţimii infinite. Ofer definiţia foarte simplă a lui Richard Dedekind: o mulţime M este infinită dacă şi numai dacă admite o aplicaţie bijectivă a unei părţi proprii, SM (luată în sens strict), pe M. Altfel spus: dacă o sub-mulţime SM a lui M poate fi pusă în corespondenţă cu M. Prin urmare, în cazul mulţimilor infinite, definiţia însăşi impune ca o parte (infinită) să poată fi echivalată cu întregul (la rândul său, infinit). Pentru acest motiv, adiţia şi diminuarea nu afectează câtuşi de puţin astfel de mulţimi. Dacă din infinit extragi o parte anume infinitul rămâne acelaşi. Dacă îi adaugi o parte, efectul nu este diferit. Dacă îl compari cu oricare din părţile sale şi cu sine, este egal cu fiecare din părţi şi este egal cu el însuşi. Mai mult: dacă inspectăm mulţimea infinită, noţiuni (precum parte, întreg, scădere, adiţiune) sau axiome (precum „întregul este mai mare decât partea” ori „întregul este suma părţilor sale”) nu mai au o semnificaţie veritabilă.

Aş preciza că mulţimea vidă nu este, totuşi, o mulţime infinită, deşi o înclinaţie aproape naturală ne îndeamnă să gândim astfel. Mulţimea vidă nu poate fi definită în maniera lui Richard Dedekind, fiindcă nu are părţi. Ce se întâmplă însă cu mulţimea singulară, cu specia care include un singur individ, precum specia Phoenix care cuprinde unicul Phoenix existent la un moment dat, vom vedea altădată…

În domeniul enumerărilor deceptive, Jorge Luis Borges nu e singur. Putem consemna cel puţin un rival de temut. Am identificat cândva un autor despre care nu se cunosc foarte multe amănunte biografice, care s-a născut la o dată necunoscută şi a murit, poate, în anul 1491 (deşi tocmai în acest an a fost numit episcop de Thermopylæ), care a redactat înainte de 1472, o lucrare cu titlul latinesc Fortalitium fidei contra Judeos, Saracenos aliosque christianae fidei inimicos, care a fost călugăr minorit ş. a. m. d. Despre Fortalitium fidei… s-au spus pe bună dreptate cuvinte binevoitoare: „opus eruditum, splendido titulo, voce barbara, et divinarum rerum cognitione præstanti”. Multă vreme, lucrarea a circulat fără numele autorului. Prologul menţionează anno MCCCCLIX, deşi tratatul s-a publicat mai târziu. Fortalitium fidei… cuprinde cinci cărţi. Prima tratează despre divinitatea lui Iisus Christos şi despre nechibzuiţii care o contestă. A doua despre ereziarhi în genere. A treia despre iudei. A patra despre adepţii lui Mahomed. A cincea (cu subtitlul „De bello demonium”) despre războiul creştinilor cu demonii. În ultima carte din Fortalitium…, întâlnim o clasificare cel puţin la fel de interesantă ca aceea citată de Borges. O voi reproduce mai încolo, nu înainte de a dezvălui numele autorului: Alphonso de Spina sau Alonso de Espina.

Dacă îngerii au fost descrişi şi rânduiţi simetric (trei specii de câte trei specii) încă în tratatul De caelesti hierachia al lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (secolul al V-lea), demonii s-au vădit a fi, în acord cu firea lor nestăpânită, entităţi rebele. În De operatione daemonum, Mihail Psellos (1017-1078) a încercat o primă clasificare a lor, obţinînd numai şase varietăţi. Nu o voi cita însă aici.

Clasificarea lui Alphonso de Spina este mult mai elaborată, mai subtilă, mai vastă. Încearcă să cuprindă în diviziunile sale întreaga mulţime a făpturilor diabolice. Nota bene: în faimoasa lucrare De praestigiis daemonum, tipărită în anul 1569, Johann Wier a calculat că, în prezentul lui, existau 7.409.127 demoni, conduşi de 79 de prinţi, aflaţi, fiecare în parte și toți laolaltă, sub schiptrul lui Lucifer. Alphonso de Spina tinde, aşadar, spre completitudine. Într-o traducere personală, enumerarea lui are aspectul de mai jos: a) demoni care influenţează negativ soarta omului, b) care sunt străvezii ca strigoii, fantomele şi batistele, c) incubi şi succubi (o singură categorie), d) care umblă în grupuri precum oştirile, e) care de aproape seamănă cu pisicile, iepurii, câinii sau alte fiinţe familiare, f) care induc coşmaruri, g) care se nasc din amestecul seminţei omeneşti cu o sămânţă demonică, precum Antichristul descris de Adso de Montier-en-Der, pe la anul 954, într-o epistolă amănunţită, solicitată de către regina Gerberga şi cunoscută astăzi sub titlul De ortu et tempore Antichristi, h) înşelători, perfizi, feloni (o singură specie), i) care îi persecută pe sfinţi, f) care îndeamnă femeile bătrâne să încalece pe mătură şi să străbată întunecimile până la Sabat.

Rezultă, dacă nu greşesc, zece specii. În pofida perfecţiunii decadei, se observă imediat că această înşiruire pestriţă urmează mai multe criterii. Nici unul nu ţine seama de vreo proprietate esenţială a demonilor, cu excepţia, poate, a răutăţii şi perversiunii. Toate evocă trăsături numai aparente, percepţii, vedenii, închipuiri. Demonul pare într-un fel sau altul cuiva (este angel de luz sau demon lucifug, după cum afectează retina şi sensibilitatea), după cum produce o anume trăire unui subiect uman: vise întortocheate, derive ale destinului, coşmaruri, părelnicii. Alphonso de Spina nu descrie vreo esenţă diabolică; el încearcă pur şi simplu să ordoneze coşmarul.

Aş menţiona în treacăt că această clasificare ireproşabilă nu-l include pe Belzebuth, prinţul muştelor.

 

SINONIMIA DEZORDINII

 Dacă Michel de Montaigne, în eseuri (precum acela despre experienţă), produce dezordine la nivelul principiilor, fiindcă pune în discuţie clasificările şi separaţiile dintre discipline (ceea ce nu face, să zicem, Jean Bodin, în Universae naturae theatrum) (6), Gottfried Wilhelm Leibniz formulează cu limpezime problema: a găsi pentru un individ locul potrivit într-o clasă, într-o colecţie, este întotdeauna o operaţie dificilă (dar nu imposibilă!). O spune, de exemplu,  Théophile, reprezentantul lui Leibniz, în Nouveaux essais sur l’entendement humain, II: 21.

Mai întâi, Théophile propune o analogie geografică. Suma cunoaşterii poate fi comparată cu un ocean neîntrerupt şi continuu. Între părţile acestui ocean (dar şi în cunoaştere), graniţele sunt pur arbitrare. Astfel, este o simplă convenţie, o ipoteză să delimităm o regiune caledoniană a oceanului de o regiune atlantică. Tot o ipoteză este să despărţim o regiune etiopiană de regiunea din vecinătatea Indiei. La propriu, nimic nu delimitează imensitatea apelor. În cuprinsul oceanului, nu există, aşadar, graniţe, limite, vecinătăţi, însoţiri neîndoielnice. Până la urmă, harta lui este o construcţie a minţii. Tot o construcţie a minţii este şi harta cunoaşterii. Delimitările, ierarhiile, clasificările rămân nişte convenţii. În al doilea rând, precizează Théophile, suma cunoştinţelor ar putea fi comparată cu mulţimea cărţilor dintr-o bibliotecă. În principiu, biblioteca este o clasificare fără rest a totalităţii cărţilor. Deşi cartea (sau conţinutul ei) nu este niciodată un obiect univoc, catalogul bibliotecii este mereu şi mereu o costrucţie univocă. E infailibil asemenea catalogului redactat de către bibliotecarii lui Robert Musil. Include toate titlurile şi numai o singură dată. În pofida acestei precizii bibliografice, de multe ori, specialistul observă imposibilitatea de a găsi unui autor anume locul propriu. Titlul lui ar putea sta, cu egală îndreptăţire, şi sub rubrica epistemologiei, şi sub rubrica metafizicii. E cazul Criticii raţiunii pure. Depinde cum o interpretăm.

Théophile nu se înşală: „Cei care ordonează o bibliotecă nu ştiu, de multe ori, unde să aşeze anumite cărţi, stând nehotărâţi între două sau trei locuri deopotrivă de potrivite”. Orice ezitare a bibliotecarului strică ordinea cunoaşterii şi produce nelinişte. În sfârşit, Théophile discută ideea de enciclopedie, de carte totală, ca rezumat al  tuturor adevărurilor, al tuturor cunoştinţelor acumulate la un moment dat de comunitatea luminată a savanților. Dar enciclopedia nu poate fi un fapt de agregare, de juxtapunere indiferentă a cunoştinţelor, cum cred nominaliştii. Ea trebuie să aibă „multe trimiteri de la un loc la altul, dat fiind că majoritatea lucrurilor pot fi văzute din perspective diferite, iar un adevăr poate avea poziţionări multiple, potrivit diverselor sale raporturi [cu celelalte adevăruri şi cunoştinţe]…”.

Dacă Gottfried Wilhelm Leibniz nu ar fi fost atât de concis în secţiunea II: 21 din Nouveaux essais…, ar fi ajuns, poate, la o concluzie şi mai ascuţită. Să refacem argumentul: dacă într-o enciclopedie nu poate fi evitată repetarea termenilor; şi dacă fiece nume şi fiece lucru desemnat (fiece individ nominal sau real) aparţin inevitabil mai multor categorii; şi dacă a clasifica înseamnă, prin definiţie, a preciza locul unui individ într-o clasă, într-o mulţime; şi dacă pentru fiecare termen din enciclopedie, după cum vede însuşi autorul Monadologiei, există mai multe locuri „deopotrivă de potrivite”; şi dacă locul fiecărui individ nominal (şi al fiecărui individ real) nu este doar unul singur, atunci concluzia se enunţă în chipul următor: unul şi acelaşi element aparţine, în acelaşi timp, unei specii, fiecărei specii şi tuturor speciilor, ceea ce, se înţelege de la sine, este cu neputință şi nimiceşte însăşi noţiunea de clasificare. Ca atare, ideea de carte totală, completă şi definitivă se vădeşte a fi un proiect imposibil. Nimic nu închide această carte. Până la urmă, Leibniz nu a construit enciclopedia la care visa. Ar fi fost, de altfel, o încercare deşartă, fiindcă o astfel de carte (chiar în descrierea moderată din secţiunea II. 21 din Nouveaux essais…) nu ar putea avea nici început, nici mijloc şi nici sfârşit, fiindcă nici punctele de vedere din care putem considera universul nu au început, mijloc şi sfârşit.

În treacăt fie spus, Alfred Jarry (în faimoasa lui biografie Gestes et opinions du docteur Faustroll, ‘pataphysicien, II: 8) pretinde că însăşi „patafizica” (7) nu ar fi altceva decât o ştiinţă a indivizilor haotici şi a pluralităţilor discrete: „la pataphysique sera surtout la science du particulier, quoiqu’on dise qu’il n’y a de science que du général”. Şi, la urma urmelor, nu ar fi o îndrăzneală prea mare, cred, dacă am vedea în Monadologia lui Gottfried Wilhelm Leibniz o ciornă introductivă şi anacronică a „patafizicii”, în stilul complicat al barocului.

Structurile de ordine propuse, mai aproape de vremea noastră, de matematici, arborescenţele vertiginoase, grafurile ce amintesc miriogonul lui Descartes ne uimesc. Cu toate acestea, realitatea rămâne fluidă, confuză, evanescentă. Ea refuză logica mulţimilor şi relaţia de apartenenţă. În Analiticele secunde şi în Părţile animalelor, Aristotel a blamat operaţia clasificării: este un silogism lipsit de eficacitate. Peste timp, Denis Diderot a văzut în orice punere în ordine, în orice indexare, o tentativă de a anexa un anume individ la „ceva mai mare” decât el. În acest chip, individul devine captivul structurii înglobante. Este de preferat individul care se situează în afara oricărei ordini, izgonitul, liminalul, exemplarul „atopic”.

În Supplément au voyage de Bougainville, Diderot scrie: „Nu vă încredeţi în cel ce vrea să pună lumea în ordine. A ordona înseamnă întotdeauna a deveni, prin violenţă, stăpânul celorlalţi” (8). În alte cuvinte, operaţiile taxinomice nu sunt niciodată indiferente şi imparţiale. Clasificările amăgesc. Ordinea nu rezultă din (şi nu e impusă de) realitate ori de un demiurg riguros. Ea nu se poate deduce din coerenţa lumii, cum credeau medievalii, cum credea Alexander Neckam, cum credea Vincent de Beauvais. Ordinea nu emană din natură, aşa cum au spus sofiştii greci, iar natura nu mai este o dezvoltare procesională a lumii arhetipurilor din intelectul divin, aşa cum socoteau gânditorii neo-platonici. Nici o teorie „universală” a ordinii (sintagma aparţine filosofului Josiah Royce) nu poate da seama de ordinile locale, doar presupuse, ale realităţii. Totuşi, după (şi în pofida credinţelor lui) Descartes, Leibniz şi Diderot, herboriştii, zoologii, (al)chimiştii, cristalografii au încercat să învingă dificultăţile. Şi au avut, adeseori, iluzia că au reuşit. Dar această izbândă îndoielnică se datora unui fapt precis: delimitarea riguroasă a domeniului de clasificat. În schimb, dacă domeniul nu ar fi avut margini, iar îndivizii nu ar fi fost numărabili, clasificarea ar fi devenit o simplă vanitate…

Dintr-un registru impresionant, ofer, în acest eseu, doar câteva exemple de domenii care se pot rândui fără greş. Voi spune astfel:

  • Fructele în smochinul blestemat de Iisus, cercurile pătrate, munţii de aur ai lui Alexius von Meinong, anii de domnie ai regelui Ubu, asasinul lui Venceslas, în Boemia, facerile de bine ale satanei nu depăşesc cifra 0.
  • Unul neo-platonicienilor, pasărea Phoenix, ochii Ciclopului, locuitorii actuali ai raiului, apostolii care l-au trădat pe Iisus, summum ens, şira spinării nu trec dincolo de cifra 1.
  • Tot unu este şi universul sensibil, în opinia logicienilor medievali. Silabele în cuvintele haos, distih şi tripod, personajele vizibile din Aşteptându-l pe Godot, aripile şoimului maltez, amigdalele nu trec de cifra 2.
  • Ipostasurile Sfintei Treimi, fiii lui Noe, stilurile arhitectonice greceşti, criticele lui Kant, coroanele din tiara Suveranului Pontif, magii, categoriile lui C. S. Peirce, diviziunile Divinei comedii (şi ale lumii de dincolo) nu întrec cifra 3. Altminteri, tot 3 sunt condiţiile căutării adevărului, după sfântul Augustin: în primul rând, umilinţa; în al doilea rând, umilinţa; în al treilea rând, umilinţa (cf. Epistola 118, 2).
  • Umorile corpului, evangheliile canonice, temperamentele, speciile nimicului în Critica raţiunii pure, consoanele în numele inefabil al lui Dumnezeu, propoziţiile modale în pătratul lui Boethius nu se ridică peste cifra 4.
  • Degetele mâinii drepte, degetele mâinii stângi, elementele în cosmologia chineză, navele basilicii Sfânta Sofia, fecioarele smintite nu trec de cifra 5. Tot 5 sunt și fecioarele înțelepte.
  • Zilele Creaţiunii, laturile hexagonului, braţele sfeşnicului sfânt la iudei, tratatele din Organon : 6. Zilele săptămânii, stromatele lui Clement din Alexandria, părţile Cântării cântărilor, cerurile în cosmologia lui Beda Venerabilul, peceţile cărţii din Apocalips, propoziţiile din Tractatus logico-philosophicus: 7.
  • Cerurile în cosmologia lui Rhabanus Maurus, paradisurile lui Allah, petalele florii de lotus, muncile lui Hercule, cruciadele: 8.
  • Ierarhiile îngerilor, în clasificarea lui Pseudo-Dionisie, treptele până la tronul împăratului Chinei, fericirile: 9.
  • Cerurile la manihei, triunghiul echilateral al lui Pythagora (tetraktys), coarnele Fiarei care urcă din abis, decalogul, categoriile lui Aristotel: 10.
  • Apostolii care nu l-au trădat pe Iisus, drapelele într-o anume lojă secretă: 11.
  • Triburile lui Israel, nestematele prinse în pectoralul lui Aaron, porţile şi temeliile noului Ierusalim, categoriile kantiene: 12.
  • Convivii la Cina cea de Taină, divinităţile care se închină zeului Treisprezece, în Popol Vuh: 13.
  • Versurile într-un sonet elisabethan: 14.
  • Semnele prevestitoare ale sfârşitului iminent al lumii: 15.
  • Caracterele lui Theophrast: 30.
  • Făpturile în bestiarul latin (ultima este lacerta): 37.
  • Versetele în Egloga a IV-a a lui Vergiliu: 63.
  • Păcatele la sfântul Bernardino da Siena: 70; la predicatorii reformaţi: 255.
  • Numărul sfinţilor episcopi la primul conciliu ecumenic de la Nikaea: 318.
  • Anii vieţii lui Matusalem: 969.
  • Drahmele solicitate de curtezana Lais oratorului Demostene: 10.000 (10.000 reprezintă în viziunea grecilor din Antichitate numărul simbolic al imposibilităţii).
  • Cristalele sunt şi ele în număr finit. Flora, lapidariul, elementele chimice, la fel. Neîndoios, exemplele sunt legiune, dar legiunile, chiar în vremea lui Iulius Caesar, nu erau în număr mai mare de XXVIII. Abia în urma reformelor lui Caius Aurelius Valerius Diocletianus, legiunile s-au înmulţit la C.

Să ne întoarcem la temă. S-a dovedit la o examinare recentă că Enciclopedia franceză este un gen literar hibrid, anti-sistematic şi anti-metafizic. Ea „introduce negreşit un element robust de dezagregare [şi dezordine] în sânul ştiinţei cristalizate în discipline şi ierarhii” (Tega, 1995: 144). Constatarea dezordinii şi abandonul oricărei încercări de a o institui într-un anume domeniu reprezintă, aşadar, o realitate post-enciclopedică şi post-kantiană. O dovedeşte, în primul rând, eşecul enciclopediei lui Joseph Panckoucke, un monument consacrat unor expuneri strict metodice. Nu am întâlnit enunţul „orice clasificare e taratogenă” la Aristotel sau Iamblichos. Nici nu-l puteam întâlni. Nu ei au conceput entitatea suplimentară, restul,  dezordinea… L-am întâlnit, fireşte, într-un studiu modern.

Georges Perec, de exemplu, găseşte că orice clasificare este utopică, fiindcă încearcă să atribuie fiecărui loc un anume lucru şi fiecare lucru unui anume loc. În universul acestei utopii, nu mai există hazard, diferenţă, amestec. Intelectul birocratic face din multiplu tabula rasa. Proiectul este cu adevărat deprimant. La urma urmelor, remarcă Perec, la o investigaţie sumară, odinea şi dezordinea nu sunt altceva decât două substantive care desemnează unul şi acelaşi lucru: chipul ironic al hazardului…

Nu este ciudat, totuşi, că vocabularul care traduce acţiunea de a clasa nu a fost încă examinat cum se cuvine de către specialiştii în taxinomii? A rămas haotic. Prin urmare, să-l arhivăm minuţios, după sugestia aceluiaşi Georges Perec: a aranja, a bifa, a cataloga, a cenzura, a clasifica, a decupa, a deosebi, a dispune (ordonnancer: a ordonanţa), a enumera, a fixa, a grupa, a identifica, a ierarhiza, a indexa, a împărţi, a înscrie, a înseria, a înşirui, a localiza, a numerota, a ordona, a poziţiona, a prescrie, a regrupa, a repartiza, a repertoria, a sorta, a specifica. Şi încă: a arhiva, a caracteriza, a consemna, a circumscrie, a defini, a discrimina, a distinge, a distribui, a inventaria, a înregistra, a lista (sic!), a marca, a opune, a recenza, a repera, a rândui, a selecta, a subsuma. (9)

Nu spun că n-am îmbogăţit (sub aspectul profunzimii ideatice şi acurateţei!) această enumerare. (10)

Note:

  1. S-ar putea, totuşi, să mă înşel. În acelaşi eseu, Borges afirmă explicit: „Nu există o clasificare a universului care să nu fie arbitrară şi conjecturală. Pricina este foarte simplă: nu ştim ce este universul… Neputinţa de a pătrunde schema divină a universului nu poate, fireşte, să ne disuadeze de la plănuirea unor scheme umane, chiar dacă ştim prea bine că acestea sunt doar provizorii” (Limba analitică a lui John Wilkins, p. 248). Despre arbitrariul oricărei clasificări alfabetice (şi al oricărei clasificări, în genere) au vorbit, înaintea lui Borges, autorii enciclopediei franceze.
  2. Pentru cititorii curioşi, ofer în bibliografie datele complete ale publicaţiei: Ducheyne, pp.110-116.
  3. Fenomenul este adamic și a fost desemnat de lingvişti prin sintagma „penuria nominum”.
  4. Iată sonetul: Las traslúcidas manos del judío / labran en la penumbra los cristales y la tarde que muere es miedo y frío. / (Las tardes a las tardes son iguales.) // Las manos y el espacio de jacinto / que palidece en el confín del Ghetto / casi no existen para el hombre quieto / que está soñando un claro laberinto. // No lo turba la fama, ese reflejo / de sueños en el sueño de otro espejo, / ni el temeroso amor de las doncellas. // Libre de la metáfora y del mito / labra un arduo cristal: el infinito / mapa de Aquel que es todas Sus estrellas.
  5. Michel Foucault, Les mots et les choses, Paris: Gallimard, 1966, pp. 7-16.
  6. Ann Blair, Bodin, Montaigne, and the Role of Disciplinary Boundaries, 1997, 29-40.
  7. Grafia corectă şi completă a termenului ’pataphysique, susţine fondatorul disciplinei, reclamă un apostrof iniţial.
  8. Diderot, OEuvres, 1951, p. 999.
  9. Perec, Penser/Classer, 1985, pp.15, 152 [enumerarea], 155, passim.
  10. Cineva a întocmit nu de mult o sinonimie a a unei dezordinini particulare: a realizat lista alfabetică a sinonimelor pe care limba franceză le-a propus pentru cuvîntul désordre. A identificat deocamdată 117. Nu lipsesc, fireşte, haosul, conştiinţa, disperarea, infernul…

 

Bibliografie

Blair, Ann, Bodin, Montaigne, and the Role of Disciplinary Boundaries, in Kelley, Donald R. (ed.), History and the Disciplines: The Reclassification of Knowledge in Early Modern Europe, Rochester, NY: University of Rochester, 1997, 29-40.
Borges, Jorge Luis, Limba analitică a lui John Wilkins, in Eseuri, traducere de Cristina Hăulică, Iași: Polirom, 2006, pp.245-248.
Diderot, Denis, OEuvres, Paris, Gallimard, 1951.
Ducheyne, Steffen, Paul Otlet’s Theory of Knowledge and Linguistic Objectivism, Knowledge Organisation, 32: 3 (2005): 110-116.
Foucault, Michel, Les mots et les choses, Paris: Gallimard, 1966.
Perec, Georges, Penser/Classer, Paris: Éditions du Seuil, 1985.

Articolul anterior
Gânduri despre Tratatele lui Zara Yaqob și Walda Heywat
Articolul următor
Istoria religiilor vs. Fenomenologia spiritului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut