Ilustrația: Thomas Cole, The Destruction of Empire (1836)

Haos și ordine în istorie

 Istoria mare, istoria în accepțiunea clasică, reține „faptele de arme” ale unor colectivități umane reprezentative: popoare, națiuni, civilizații. Este o istorie a entităților politice, a acelora care pun o pecete culturală peisajului din jur și îl aduc la un mod de existență economic. S-a răspândit, însă, în timpurile noastre, și un mod de a studia istoria plecând de la viața omului obișnuit. Denumită „microistorie”, aceasta cercetează viața anumitor persoane sau a grupurilor mici. Astfel, microistoria începe printr-o reducere la scară; ea studiază „cu lupa” și nu din vârfuri de piramidă. Este o istorie „la firul ierbii”, la nivelul indivizilor comuni, cărora nu li se pot aplica schemele teoretice cu care lucrează istoria mare. La acest nivel, regularitățile observabile „de sus” se pierd, deoarece comportamentul fiecărui individ sau microgrup iese din tiparul comun. Și unde domnesc imprevizibilul și anomalia, nu se pot stabili reguli de funcționare. Ca și în termodinamică, legitățile se pot stabili doar la nivelul întregului volum de gaz, nu la nivelul unor molecule. Comportamentul acestora este prea arbitrar, prea haotic, pentru a putea fi prins într-o ecuație.

Sigur, ne putem întreba dacă este posibilă o istorie 100% centrată pe individul singular, izolat de mediul să de viață, și dacă observarea mișcărilor lui zilnice mai este istorie sau devine sociologie. Neagu Djuvara spunea că nu se poate face istorie contemporană; cei care se angajează într-un astfel de demers, ori fac cronică, ori politologie. Motivul? Nu cunosc urmările. Pentru că istoria unei epoci încheiate este iluminată de fapte și evenimente semnificative, cu consecințe majore, care s-au produs după încheierea epocii. Regretatul istoric dădea exemplul domniei împăratului Tiberius. Nici o cronică nu a considerat demn de menționat că în al 16-lea an de domnie a lui Tiberius, procuratorul Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii, a executat un agitator din Galileea. Însă acest fapt mărunt pentru conștiința romanilor contemporani a avut consecințe uriașe.

Ce înseamnă asta?

Că, pe de o parte, microdecupajele, oricât de fine ar fi ele, nu pot înfățișa particularisme absolute. Din punct de vedere al istoriei mari, individualul pur este o ficțiune. El nu trăiește asemenea unei monade leibniziene, total izolată de alte monade, ci în interiorul unei anumite mentalități colective, de care este marcat. Rezultantă a multiplilor factori moșteniți și dobândiți, existența lui are un înalt grad de complexitate. De aceea istoricul nu poate avea pretenția să pătrundă rațiunea intimă din actele unui individ oarecare. Semnificația acestora este iluminată de contextul și valorile epocii.

Mai intervine un factor de selecție. Stilul unei epoci nu permite actualizarea unei serii evenimenţiale străine lui. Într-o epocă dată, numeroase acte individuale, mai mult sau mai puțin reprezentative pentru comunitate, se află în competiție pentru acapararea celui mai bun loc pe scena istoriei. Însă cele neconforme cu stilul epocii au șanse reduse de a rămâne în memoria ei. Sunt selectate numai evenimentele care se integrează organic în serie. Fiecare vârstă istorică funcționează, astfel, ca un filtru care blochează sau distorsionează manifestarea evenimentelor neconforme cu aceasta și strecoară, în schimb, pe cele izomorfe cu valorile ei. Excepţiile sunt rare. Fenomenele venite în răspărul cursului istoric apar ca niște reacții întârziate (sau prea timpurii) și oricât ne-ar surprinde prin insolitul lor, se sting fără urmări.

De aceea, în microistorie, ca și în prognoza vremii, evoluția individului sau a grupului mic, local, se pot aproxima numai pentru durate foarte limitate în timp. Ea va fi impredictibilă pentru termene care depășesc ordinea de mărime a ritmurilor unei vieți omenești: zile, luni și ani pentru activitățile de studiu, de muncă, sau refacere, proiecte pe termen scurt și mediu, decenii pentru ciclurile vieții etc.

Acum, având în minte aceste caracteristici ale microistoriei, înțelegem de ce ea a fost caracterizată ca o istorie haotică; pentru că, observată de jos, voința liberă (sau aflată sub imperiul unor comandamente neconștientizate) a indivizilor prevalează asupra forțelor impersonale și deterministe: mediu, tip de economie, spiritualitate etc. Ori, unde este haos, nu poate exista predicție. Sursa acestei imprecizii constitutive a disciplinei numită „istorie” provine din multitudinea variabilelor. Numărul de trăiri și acțiuni ale subiecţilor umani luaţi în mod individual este incomensurabil[1]. Istoria este modelată de „oamenii mari”; dar ea e și rezultanta medie a trăirilor și actelor agregate ale întregului corp social. În acest caz, din tot conglomeratul difuz al vieții colective circumstanțiate de epocă, mediu, valori etc., ce s-ar putea transmite urmașilor este doar o selecţie. Pentru că, în timp ce faptele liderilor politici și militari, ale reformatorilor religioși, ale descoperitorilor și inventatorilor, produc întotdeauna efecte supraindividuale, comportamentul massei umane este incert, ambiguu. Nu putem ști dacă va avea sau nu efecte cu semnificație istorică. În cea mai mare parte a timpului, nu.

Din acest motiv teoreticienii istoriei ca ghem de virtualități[2], disting două nivele de abordare:

• Unul pe termen scurt şi în contexte locale (nivel micro);
• Altul pe termen lung şi în contexte regionale, zonale sau globale (nivel macro).

Primul nivel este (relativ) uşor de descris (pentru că cercetarea este puternic focalizată), dar aproape imposibil de prezis. Aici, „hazardul” şi întâmplarea, evenimentele atipice, intervin în doze mari, Privite din afară, multe dintre actele subiecților umani par „aleatoare”, ieșite din comun, atât timp cât nu cunoaștem cauzalitatea acestora.  Traseul unei molecule într-un volum de gaz este pur haotic. Dar atenție, „haotic” nu înseamnă acauzal: fiecare particulă are o multitudine de determinații cum ar fi: temperatura, energia cinetică, viteza inițială, viteza după ciocnirile cu alte molecule, orientarea vectorială a impulsurilor ș.a.m.d. La fel și suma de microdecizii și acțiuni care descrie comportamentul unui om într-o zi oarecare, în care interacționează planificat sau nu cu alți subiecți umani.

Să ne gândim la traseul personajului Leopold Bloom din ziua de joi, 16 iunie 1904. Bloom rătăcește aparent fără scop pe străzile Dublinului în funcție de treburile zilnice, de starea de moment, de interacțiunile cu alți indivizi, multe neprevăzute, altele neplăcute, ca în cazul altercației din Barney Kiernan’s Pub. Însă, privit de la nivelul momentelor-cheie, ceea ce face el se înscrie în logica unei zile curente: ieșire în oraș, cumpărături, plimbare, snack, drink, socializare, reflecție conștientă sau film mental automatic, participare la funeralii, satisfacere erotică, apoi întoarcerea la sânul „Penelopei” lui, odihnă, visare. Adică o serie de momente care ar putea caracteriza cam orice zi obișnuită din viața unui om obișnuit.

De ce hazardul modifică în cele mai neaşteptate direcţii evenimentele la nivelul agentului individual? Pentru că ponderea celor aleatoare deține greutatea şi semnificaţia unei „mase critice”. Deciziile individuale sunt, pe de o parte, dependente de condiţionările mediului natural şi social, dar pe de altă parte, se află sub imprevizibilitatea dată de intervenţia liberului arbitru.

Al doilea nivel este al macroistoriei. Deşi mișcarea haotică este la fel de prezentă, aici are caracterul unui „zgomot de fond”, care nu poate acoperi ordinea dată de configurația evenimentelor. Coeficientul de imprevizibilitate al actelor unui individ sau altul, nu poate ieși din „plasa” frecvenței statistice (mii sau milioane de indivizi fac cam aceleași lucruri). Din această prespectivă cuprinzătoare, evenimentul punctual se pierde în desenele unei „tapițerii”, recognoscibile în nomenclatorul istoriei ca: Epoca Fierului, Imperiul Sassanid, Iluminism ș.c.l.). Acest mod clasic de a face istorie distinge ordine în dezordine, identifică serii, tipare, constelații de factori cauzali. La acest nivel predicțiile devin posibile.

Cele mai ilustrative în acest sens sunt ansamblurile socio-istorice vaste pe care le numim „civilizaţii” sau „imperii”. Ele au o evoluţie organică şi trec, toate, prin stadii de dezvoltare asemănătoare. Oswald Spengler a scris despre primăvara, vara, toamna și iarna civilizației occidentale. Arnold Toynbee distinge patru stadii principale în evoluția unei civilizații: geneză (provocare-reacție), dezvoltare, destrămare, dezintegrare. Comparatistul american Carol Quigley, a identificat șapte: amestecul, gestația, expansiunea, conflictul, imperiul universal, decăderea și invazia[3]. Neagu Djuvara, șase, ușor diferite: faza larvară, faza de formare, faza de înflorire, faza luptei pentru hegemonie, faza imperială, declinul[4]. Ofițerul britanic din Legiunea Arabă, Sir John Globb, s-a oprit la șase epoci în evoluția celor 10 imperii pe care le-a cercetat: a pionierilor, a cuceritorilor, a comerțului, a bogăției, a intelectului și a decadenței[5].

Un ciclu diferit, al puterii, a fost descris de istoricul roman Polybiu, acum mai bine de două mii de ani: monarhie, domnie a regelui, tiranie, aristocrație, oligarhie, democrație, ochlocrație (domnia gloatei)[6].

Odată certificată recurența acestor tipare în istorie, înțelegem că civilizația noastră occidentală și-a depășit momentul de apogeu și se află într-un cert declin, al cărui început este plasat de unii istorici la începutul secolului XX, iar de alții, după 1930 sau 1950. Și ordinea fazelor civilizatorice ne spune că timpurile care urmează vor fi foarte asemănătoare cu frâmântările proprii „epocilor obscure”, tip „ev mediu întunecat”: migrații ample, amestec de populații, războaie locale și regionale, regresul științei și artei, erodarea și prăbușirea imperiului universal (care încă nu s-a produs).

Tropi și tropisme, hazard și necesitate

Cititorii primei părți (Argo nr. 28/martie, 2024) a acestui eseu speculativ de filosofie a istoriei (pentru care nu revendic vreo originalitate, în afara combinării unor teorii luate de aiurea) vor fi observat că am atribuit unor fapte istorice precum expedierea lui Lenin de către germani în Rusia (aprilie 1917), sau spiritului vremii care a condus la întemeierea unor discipline noi precum geopolitica și psihanaliza, înțelesul de „tropisme”, un termen preluat din biologie. Pe terenul istoriei, acesta ar desemna tendințe, (re)orientări, „răsuciri” neașteptate ale cursului evenimentelor. Tropismele nu derivă direct de la agenții istorici (persoane sau grupuri), ci din realități ale „duratei lungi”: habitat, distribuția resurselor, a maselor demografice, tipologie economică ș.a. Bineînțeles, asupra lor omul își pune amprenta. Toate acestea alcătuiesc câmpuri de forțe din interacțiunea cărora rezultă un dinamism latent, subteran. Am putea să-l numim „inconștient istoric”. Acesta precede întotdeauna manifestările istorice „de suprafață”. Traducând astfel de forțe oarbe în evenimente istorice, tropismele reprezintă, în linii mari, tipul de cauzalitate deterministă. Ele dau liniilor de evoluție istorică un caracter mai mult sau mai puțin implacabil: efectele asociate vor decurge, mai devreme sau mai târziu, „așteptând” numai condiții favorabile de manifestare. Într-un fel, le putem apropia de fenomenele naturale catastrofice. Fenomene precum ciclonii, avalanșele, cutremurele, o știm cu toții, depind de cauze generale (acumularea de energii), înainte ca factorii declanșatori, ce țin de hazard, să poată acționa, marcând ruperea echilibrului de forțe.

Prin structura și modul în care se manifestă, tropismele se constituie ca factori întotdeauna prezenți în momentele de cotitură istorică; cu tot caracterul lor legic, ciudat este că ele apar întotdeauna neașteptate majorității conteporanilor. Explicația ar fi următoarea: dacă factorii cauzali ai unui eveniment istoric sunt determiniști (efectele se vor declanșa mai devreme sau mai târziu, însă cu necesitate), realizarea contextului optim pentru ca ele să se manifeste presupune un lanț de decizii umane, care implică probabilitatea, hazardul. Pentru că actul unui individ ține, obișnuit, de voința proprie, dar și de o multitudine de elemente imponderabile: starea psiho-somatică, relațiile cu cei din jur, gradul de permeabilitate la influențe etc.

Rezumând, cursul istoriei reprezintă un amestec de cauze deterministe, impersonale, și de acte ale unor agenți cu putere de decizie sau influențare asupra mulțimilor. Raza de propagare a efectelor acestor acte crește cu nivelul de putere la care aceştia operează, cu mărimea și coeziunea grupului, luciditatea în acțiune etc. Interferențele dintre aceste centre generatoare de acțiuni semnificative creează istoria propriu-zisă, și aceasta e preluată de memoria comunității, devenind istorie povestită.

Însă „nararea” istoriei nu este cu putință fără să recurgi la limbajul literar, la figurile de stil. Cel care a înțeles că o scenă istorică oarecare, aleasă drept cadru de referință literar, poate fi tradusă cu ajutorul lor, a fost scriitorul Umberto Eco. În romanul Insula din ziua de ieri, provincialul și ghinionistul Roberto de la Griva, participă la asediul din Casale Monferrato, în Piemont, la începutul secolului 17, unde imperialii împresoară cetatea apărată de francezi. După ce ne introduce în atmosfera asediului, făcând să treacă prin fața ochilor cititorului scenele de luptă sau de curtoazie dintre spanioli și francezi, purtându-ne dintr-o tabără în alta, fără să neglijeze descrierea locurilor și a oamenilor, la un moment dat scriitorul rezumă tabloul într-o propoziție: „un război făcut numai din tropi și fără nici o semnificație”. Expresia este voit obscură, enigmatică. Dar înțelegem că se referă la modalitățile în care se putea purta o bătălie de asediu. Într-adevăr, o astfel de înfruntare poate fi redusă la câteva operații: atac – contraatac, asediu – rezistență, împresurare – despresurare, săpare de tunele subterane – demolarea lor ș.a.m.d. Dar ideea lui Eco poate fi aplicată istoriei înseși, „în întregul” ei. Fiindcă în educația noastră a intrat și un anumit fel de a o lectura, așa cum am învățat din manuale, și cum s-a încetățenit în această disciplină, ne-am deprins să utilizăm, termeni ca: „război”, „pace”, „răscoală”, „revoluție”, „reformă”, „lovitură de palat”, „despotism”, „oligarhie”, „aristocrație”, „democrație”, „perioadă de înflorire”, „progres” „decadență”, „criză” și altele asemenea. Sunt figuri de stil cu ajutorul cărora putem înțelege repede și intuitiv o anumită situație istorică.

Extinzând ideea lui Umberto Eco, putem privi istoria în întregul ei ca fiind alcătuită din tropi. Bineînțeles, nu avem pretenția că ea este integral reductibilă la tropi. Formulele istoricului nu pot acoperi lărgimea și adâncimea istoriei reale, așa cum oricâte insule artificiale am construi, ele nu pot acoperi suprafața unui ocean. Dar folosirea lor prezintă două avantaje: pe de o parte, le putem atribui funcția de transcriptori (parțiali) ai tropismelor la nivelul conștiinței istorice. Pe de altă parte, îi putem clasa pe ordine de importanță și, în consecință, formaliza matematic:

• De rangul întâi sau primari (megatropi civilizaționali): stadii tehnologice epocale (revoluția agricolă, revoluția industrială…), fazele civilizațiilor; opera marilor fondatori sau reformatori religioși (mozaismul, budismul, creștinismul, islamismul…); tipologiile macrosociale: matriarhat, patriarhat, primitivism, sclavagism, feudalism ș.c.l.;
• De rangul al doilea (de nivel regional): cultura megalitică, „ev întunecat”, fondare statală, migrație, asimilare, monarhie, unificare, legiferare, război, renaștere, reformă, avuție, dinastii economice/culturale ș.a.;
• De rangul al treilea: (al actorilor locali): fondare urbană, privilegii, schimb local, competiție (între clanuri), protecție, educație, recrutare ș.a.

Observăm imediat că tropii sunt tot mai greu de definit pe măsură ce coborâm scala de magnitudine, astfel încât, cei de rangul al treilea, abia se mai disting de evoluțiile din cadrul unor comunități oarecare. Și e logic să fie așa. Istoria lucrează cu numere mari, cu colectivități reprezentative și personalități.

Indexați astfel, tropii ne apar ca invarianți ai istoriei, pentru că în orice epocă pot apărea (dar pot să și nu apară) contexte caracterizabile drept: „război”, „invazie”, „înflorire”, „protecție”, „vasalitate” și altele. Pe de altă parte, nu trebuie să pierdem din vedere că aceste noțiuni camuflează, de fapt, realități de profunzime (acumulări energetice variabile ca intensitate, durată, mod de manifestare) pe care le-am numit tropisme. Tectonica intercivilizațională (când civilizațiile intră în conflict de interese); procese economice profunde (ciclurile agricole, dinamica schimburilor comerciale, pofta de câștig, acumularea avuției, înarmare); acumularea de tensiuni (economice, militare, sociale, religioase, ideologice), mutațiile tehnologice, culturale, valorice, dorința de afirmare – sunt doar câteva exemple de tropisme. Subliminale și imperceptibile, guvernate de o multitudine de variabile, tropismele au o dinamică ocultată de evenimentele care „iau ochii”. În majoritatea timpului, ea rămâne ascunsă. Abia pe baza invarianților devin posibile formalizarea și predicția istorică.

„Scântei” și factori structurali

De pildă, cea bazată pe ceea ce istoricii și analiștii geostrategici numesc „capcana lui Tucidide”. Ea sună astfel: „când o putere emergentă amenință supremația puterii conducătoare, rezultatul cel mai probabil este unul violent. De-a lungul ultimelor cinci veacuri, premisele pentru un astfel de conflict au apărut în 16 cazuri. În 12 dintre acestea s-a ajuns la război”[7]. Or, în prezent, ne aflăm într-o astfel de situație: China amenință hegemonia Statelor Unite. Există, deci, o probabilitate de 75% ca, mai devereme sau mai târziu, chestiunea întâietății să se tranșeze printr-un conflict între cele două. Care, date fiind dimensiunile statele și puterea armelor, nu poate fi decât global.

Cazul-problemă de mai sus ne dezvăluie un element-cheie: condiția preliminară a predicției istorice constă în discernerea cu o cât mai mare acuitate a configurației prezente în distribuția centrelor de putere și în evoluția lor. În măsura în care, putem identifica și alte situații-tip, prognoza istorică devine posibilă. Trebuie precizat că genul de predicție de care vorbim nu se bazează pe intuiția istoricului, pe darul său de divinație, ci este o predicție științifică. Dar, în viitorul nu foarte îndepărtat, s-ar putea ajunge la predicții mult mai aplicate decât cele referitoare la conflictele pentru hegemonie, la declinul Occidentului, ascensiunea Indiei și a Chinei. Să ne imaginăm că inteligența artificială ar putea genera, pentru uzul companiilor transnaționale, al speculatorilor la bursă, sau al guvernelor, un „buletin al evenimentelor istorice probabile”, analog celui meteo. Din el vom afla nu cum va fi vremea, ci… vremurile. Pentru a înțelege cum această ipoteză – care nu e atât de extravagantă precum pare, având în vedere că geopoliticienii emit regulat prognoze – ar putea deveni realitate, trebuie să distingem, în mediul istoric, cauzele de profunzime și tiparele, pe care să le deosebim de factorii aleatori. Aici ne ajută din nou cazul rivalității Sparta-Atena:

„Mai importanți decât scânteile care aprind războiul, ne învață Tucidide, sunt factorii structurali care stau la baza lor: condițiile în care evenimente altfel gestionabile pot escalada cu o severitate imprevizibilă și pot produce consecințe inimaginabile.

În timp ce alții au identificat un evantai de cauze care au contribuit la izbucnirea războiului peloponesiac, Tucidide a mers în inima problemei. Când a pus reflectorul pe «ascensiunea Atenei și frica pe care aceasta a stârnit-o încetul cu încetul în Sparta» a identificat cauza primară aflată la rădăcina unuia dintre cele mai catastrofale și mai derutante războaie. Lăsând intențiile la o parte, când o putere în ascensiune amenință să înlăture puterea conducătoare, stresul structural care rezultă de aici face ca ciocnirea violentă să devină o regulă, nu o excepție”[8].

Să reținem această stratificare a cauzelor în ce privește aprinderea unui conflict, în „scântei” și „factori structurali”. În cazul rivalității dintre Atena și Sparta, „stresul structural” a fost frica primeia de ascensiunea celei de a doua. Rolul acestei frici s-a aflat la originea multor conflicte majore în istorie, de la cel dintre Roma și Cartagina, până la izbucnirea primului război mondial.

Alteori, un incident neînsemnat sau colateral poate produce răsturnări de magnitudine epocală. Acestea se petrec atunci când un aranjament existent (de relații internaționale, economice etc.) devine, pe nesimțite, instabil. Un astfel de caz l-a constituit asasinarea moștenitorului tronului imperiului habsburgic în capitala Bosniei, Sarajevo. Actul a dus la declanșarea primului război mondial. Faptul că un oarecare Gavrilo Princip a reuşit să-l ucidă pe un „oarecare” Franz Ferdinand, după ce pierduse traseul maşinii perechii princiare, iar aceasta se abătuse în mod neașteptat, absolut imprevizibil pentru atentatori, de la traseul stabilit (șoferul rătăcise drumul), ţine de hazard. Însă:

– faptul că numitul Franz Ferdinand era moştenitorul tronului Austro-Ungariei;
– faptul că acest imperiu multietnic anexase Bosnia cu șase ani înainte și urmărea expansiunea în Balcani, o regiune traversată de linii de falie, iar aici se ciocnea de interesele Rusiei (care luase locul Imperiului Otoman);
– faptul că era sprijinită de Germania;
– iar aceasta declanşase, de două decenii, o cursă a înarmării şi a construcţiei de nave de război, urmărind să acapareze colonii peste mări,
– intrând, astfel, într-un conflict de interese cu Anglia;
– faptul că Anglia încheiase o înțelegere cu Franța în urmă cu zece ani;
– faptul că Franţa aştepta o ocazie pentru a răzbuna umilirea din 1871 şi a relua Alsacia şi Lorena;
– faptul că Franța încheiase o înțelegere cu Rusia;
– faptul că Rusia i-a îndemnat pe sub mână pe sârbi să respingă ultimatumul austro-ungar;
– faptul că Rusia avea, la rândul ei, un program expansionist – ,

ei bine, toate acestea ţin de macroistorie şi jalonează un anumit curs al evenimentelor ce au dus la declanşarea unui conflict european şi mondial. Această combinație letală de condiții, nu ar fi putut avea la alt deznodământ. Trebuie să ne închipuim mediul istoric al Europei la 1914 ca pe o soluție suprasaturată în tensiuni internaționale, iar grupul care a plănuit suprimarea lui Franz Ferdinand, ca pe un miligram de reactiv care, odată picurat în soluție, o „cristalizează”, adică face dintr-o dată evident aranjamentul blocurilor antagonice politico-militare ale Europei. Alianțele, alinierile de poziții, efectuate cu lentoare, în decenii, sunt acum, date pe față de acest act anarhic, ieșit din comun. Această ordine internațională instabilă preexista, numai că nu era inteligibilă decât pentru „antenele” sensibile. Iată cum a descris-o Stephan Zweig, în Lumea de ieri:

Când azi, reflectând în liniște, te-ntrebi de ce a intrat Europa în 1914 în război, nu găsești nici un argument de origine rațională, nici măcar un motiv...; nu pot explica fenomenul decât prin acel surplus de forță, urmare tragică a acelei energii interne care se acumulase în acești patruzeci de ani de pace și care voia să se descarce cu violență. Fiecare stat se trezise peste noapte cu senzația că este puternic, fiecare voia mai mult și fiecare voia ceva de la celălalt [9].

Zweig ne mai comunică ceva important, care ne ajută să înțelegem cum lucrează hazardul. El subliniază faptul că ocaziile de începere a războiului au fost mai multe, și de la oricare ar fi putut izbucni: incidente diplomatice, ciocniri de interese în colonii, construcția unei căi ferate ș.a. Faptul că a izbucnit, în cele din urmă, după asasinatul de la Sarajevo, ține de hazard: „Fricțiuni invizibile produceau câte o flamă electrică prin lemnărie, tot timpul sărea câte o scânteie… dar oricare dintre acestea ar fi putut aduce la punctul de detonare materialul exploziv care se acumulase” (S. Zweig, op. cit., p. 203).

Morala: când lucruile „s-au copt”, când tensiunile au depășit pragul de suportabilitate a sistemului, descărcările de energie survin cu necesitate. Chiar și cea mai firavă probabilitate de a produce scânteia declanșatoare a cataclismului va deveni fapt. Puterea hazardului intervine, acum, cu o precizie de neimaginat. Factori aparent adverși nu fac decât să concure la precipitarea evenimentelor către un deznodământ oarecum previzibil. Și atunci, în acest punct, se pune problema, gravă, a responsabilității personale: a fost Gavrilo Princip un instrument în mâna forțelor oarbe ale istoriei, un instrument al destinului? Da și nu:

-Da, pentru că hotărârea lui a avut efectele îngrozitoare pe care le-a avut;
– Nu, pentru că, dacă nu era el, s-ar fi găsit un altul. Și, presupunând că organizația clandestină a colonelului sârb Dragutin Dimitriević (supranumit Apis) nu ar fi existat, războiul general european tot s-ar fi dezlănțuit, plecând de la un alt incident. Descărcarea tensiunilor internaționale devenise inevitabilă.

Și atunci, cum rămâne cu liberul-arbitru individual? Sunt întrebări care ne tulbură profund. Ele ne fac să observăm că, în timp ce istoria microevenimențială lucrează cu hazardul, istoria mare (con)lucrează cu Destinul.

[1] Neagu Djuvara, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Eseu de epistemologie, Humanitas, București, 2004.
[2] Niall Ferguson (coord.), Istorie virtuală. Evoluții alternative și ipoteze contrafactuale, Polirom, Iași, 2013.
[3] Carol Quigley apud Niall Ferguson, Civilizația. Vestul și Restul, Polirom, Iași, 2011,  p. 256.
[4] Civilizaţii şi tipare istorice, Humanitas, București, 2004, p. 28.
[5] În eseul „The Fate of Civilisations and Seek for Survival” (Soarta imperiilor și căutarea supraviețuirii), William Blackwood & Sons Ltd.,  Edinburgh, 1977.
[6] Niall Ferguson, Civilizația…, p. 256.
[7] Allison Graham, Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul?, Corint, 2022 (prezentarea de pe coperta a IV-a).
[8] Capcana lui Tucidide, ed. cit., pp. 31-32.
[9] Editura Univers, București, 1988, pp. 196-197.