Spirit intransigent, prin verticalitatea sa spirituală menținută într-una dintre cele mai negre perioade a istoriei noastre, filosoful român Petre Țuțea rămâne un punct de referință remarcabil pe harta culturii autohtone. Îmbrăcat în armura unei conștiințe naționale solide, Petre Țuțea se autodefinea, fără ascunzișuri, chiar și în prezența prigonitorilor săi, român, naționalist, creștin, ortodox și… militarist. Axiologia postulată de filosoful român este una profund creștină, valorile care clădesc edificiul universal concentrându-se în formula: Dumnezeu – natură – om. Acesta din urmă este chemat să se autodesăvârșească, slăvind creația divină și pe Părintele ei. Trăsătura definitorie a omului este religiozitatea, pentru că numai homo religiosus poate evita înstrăinarea totală în neant și poate câștiga viața veșnică, eternitatea.
Gândirea neteologală a divinității îl poartă pe om, fără busolă, ca o corabie ce plutește pe o mare neștiută. Deși mărginit, omul crede că poate cuprinde nemărginirea. Iar unul dintre reperele omului nedeplin, care sondează haotic, este Faust, crede Țuțea. Faust, reprezentând domeniul artei, al esteticului, înaintează spre nicăieri, fiind prizonierul empiricului, împotmolindu-se apoi în năvodul utilului: Omul faustic? O plăsmuire imaginară, mitică, magică, pseudorațională, pseudomistică, joc între empirismul inform și infinitul înghițitor[1].
Celălalt exemplu de neadecvare în raport cu Revelația este Kant, cu cele patru antinomii ale rațiunii pure, dovada limpede că rațiunea autonomă se află în permanent impas. Omul autonom – filosoful, cercetătorul – fie că relativizează, fie că absolutizează, rămâne în sfera utilului ți al orgoliului, refuzând luciditatea smerită a misticului, singurul care înțelege că există un Absolut mântuitor și nu doar un infinit gol – echivalentul morții.
Umanismul este triumful sofismului, iar rezultatul demersului cognitiv al sofistului se rezumă la soluții utile, comod, ipoteze, aporii și rătăciri. Filosofia, crede Petre Țuțea, fiind lipsită de mijloacele științei sau certitudinile dogmatice ale teologiei, denaturează imaginea lumii și a omului, deformând Creația. Prin asumarea calității de măsură a tuturor lucrurilor, omul se depărtează de divinitate, de misterul eliberator al creștinismului, construindu-și un soclu șubred, care-i asigură autonomia, dar nu mântuirea și veșnicia: nu depășește utilul, comodul mintal și paradoxul. Soluția? Depășirea domeniului întrebării și cercetării, acceptarea grației, ca în cazul lui Pascal, gânditor care a reușit să se desprindă de cercul vicios al întrebărilor și al paradoxului, acceptând revelația Realului.
Țuțea distinge net între adevărul credinței și cel al rațiunii. Dacă cel de-al doilea patinează în util, în comoditate ipotetic mintală, primul trebuie căutat dincolo de intelect și de lucruri, fiind un mister situat în registrul transcendenței, accesibil doar prin credință și har: existența adevărului este legată de unicitatea și esența sa extramundană. Adevărul nu sălășluiește nici în intelect și nici în lucruri dar, subliniază gânditorul român, este greu pentru modernul cu spiritul ros de îndoială și corpul de plăceri și durere să înțeleagă natura ritualică a adevărului și de aceea îl caută neaflându-l (op. cit., p. 28).
În timp ce adevărul divin este invariabil, adevărul omului autonom este supus în permanență schimbării, fiind asimilabil grecescului doxa, atât de contestat de Platon, odinioară. Așadar, adevărul trebuie căutat de sus în jos și nu invers, pornind de la om și de la lucruri. Speculația – la nivel rațional, metafora – la nivel estetic, întrebarea – la nivel cognitiv sau cercetarea – la nivel științific, sunt componente ale neputinței omului autonom de a accede la unicitatea Adevărului. Totul, arată Țuțea, se reduce la o pseudoartă, care în cele din urmă devine nocivă, așa cum ne arată tabloul spiritual al epocii noastre. Citându-l pe Bossuet, Țuțea conchide că numai Dumnezeu poate reprezenta sursa oricărui adevăr. Fiind unic, absolut și suprasenzorial, Adevărul este și dogmatic, iar El poate fi comunicat omului în Biserică.
În ceea ce privește spiritul autonom, filosoful român îi contestă acestuia legitimitatea căutării Absolutului, acesta speculând gratuit asupra Transcendenței. Și aceasta tocmai pentru că Adevărul suprem nu poate fi obiectul scotocirilor spiritului autonom, pentru că Absolutul este un lucru revelat, este un mister, este extramundan. Această evidență îi scapă omului stupid, lui homo stultus, ignoranța fiind și cauza triumfului acelei civitas terrena sive diaboli a Fericitului Augustin. Tehnica, filosofia, arta sau știința sunt aparent triumfătoare.
Criza omului contemporan este una de ordin soteriologic. Omul autonom refuză ideea celor două lumi, neavând conștiința veșniciei și trăind doar neliniștea vârstelor bolii și morții. Desăvârșirea nu este însă posibilă decât prin raportare la Absolut, fiind singura soluție de anulare a morții. Dar omul mărginit pendulează doar între existență și neant, lucru evident mai ales în existențialism și în arta absurdă. Omul istoric este relativist și este opusul omului religios, acesta din urmă poziționându-se mult mai aproape de Adevăr. Omul autonom, când nu este stupid, consideră relativismul o biruință a spiritului lui căutător (…, pasiunea adevărului și căutarea lui nu duc la adevăr care, prin originea și finalitatea lui, nu poate fi căutat, ci primit (ibid., p. 56). Pentru că Dumnezeu este Adevărul, iar veșnicia, libertatea și mântuirea sunt indisolubil legate de El. Iar Adevărul absolut nu are a face cu căutările speculative, el îmbrăcând forma dogmei, nu a soluției.
Altfel, omul orbecăie aproximând și omițând faptul că Adevărul, repetăm, nu pleacă de jos în sus, ci invers. Omul istoric, mișcându-se dezordonat în acea civitas terrena sive diaboli despre care vorbea Fericitul Augustin, refuză să accepte că nu-și aparține. Prin statutul său de făptură, nu are cum să-și aparțină. Sartriana raportare a individului la sine, prin conștientizarea existenței pure, este o eroare. Omul este liber în raport cu ce? Așadar el rămâne suspendat foarte aproape de tărâmul senzorial, levitând inutil și refuzând suprasenzorialul, evadarea din celebra peșteră platonică… Ori, arată Țuțea, nimic nu poate fi în afara atotputerniciei divine, nici măcar Satana: Omul demiurg – satanizat crede că este creatorul istoriei profane. Această istorie profană ne arată însă că autonomia lui iluzorie, ieșit fiind de sub puterea luminii absolute, este fără ieșire (ibid., p. 77). Cu alte cuvinte, omul istoric, cunoscând parțial, aproximativ și nesigur, nu se poate cunoaște deplin nici pe el însuși. În consecință, o antropologie nu poate fi decât creștină; în sânul ei omul nu se caută și nu se autodefinește, ci primește credință și har, datele necesare cunoașterii sale.
Filosoful român compară omul creștin cu cel socratic, și unul și celălalt conștientizând limitele autocunoașterii. Sofistica, apoi idealismul și umanismul, caracterizate printr-un subiectivism excesiv, vor deforma atât lumea interioară, cât și pe cea exterioară, pentru că Adevărul este exterior gândirii omului autonom. Țuțea refuză așadar ideea autonomiei spirituale, omul istoric pendulând între demonic și divin. Această ezitare sau stare de neutralitate nu-i aduce ființei umane mântuirea, salvarea sufletului. Ori, numai angajarea deplină de partea Adevărului absolut, recunoscut ca transcendent, dar coborâtor în spațiul mundan, îi poate asigura făpturii eternitatea. Iluzia superiorității omului prin atributul raționalității sale este evidentă, pentru că ființa umană are ascendent doar în raport cu ceilalți semeni. Raționalitatea nu-l ajută pe om să evite neantul, este necesară, dar nu suficientă. Fără credință și Biserică, omul rămâne un simplu animal rațional și muritor, raționalitatea având caracterul unei mari puteri de adaptare la condițiile cosmice decât restul dobitoacelor.(…) Nicio consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar și dispar în mod absurd din natură[2], subliniază gânditorul creștin.
Așadar, Țuțea consideră că omul real este homo religiosus, omul etern. Numai acesta poate evita absurdul, neantizarea, prin credință având acces la mântuire, adică la nemurire. De fapt acesta este atributul care îl distinge în mod decisiv pe om de restul creaturilor: nemurirea și nu raționalitatea. Numai că, atrage atenția filosoful, nemurirea nu trebuie confundată nici cu permanența speciei, nici cu concepția estetică a gloriei. Nemurirea trebuie concepută ca ideal soteriologic al omului, iar homo religiosus nu o poate concepe altfel. Nemurirea înseamnă mântuire, iar mântuirea înseamnă libertate, descătușare de imediat, util și comod, acesta fiind traseul existențial firesc propus de Țuțea.
De partea cealaltă, omul autonom (rațional) va juca doar farsa libertății, căutând, iscodind, rătăcind, jonglând ineficient între demonic și divin. Acest tip de om – a cărui imagine o regăsim în omul contemporan sau homo stultus, cum îi spune Țuțea-, este prizonierul Istoriei: Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine și, raportat la acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenia lui (op. cit., p. 78).
[1] Petre Țuțea, Omul – tratat de antropologie creștină (addenda – Filosofie și Teologie), Editura Timpul, 2001, p. 201.
[2] Petre Țuțea, 322 de vorbe memorabile, Editura Humanitas, 1997, p.77
