Un film sinestezic: Octav / Bogdan George Silion

Puţine filme lasă în urmă un parfum de nostalgie melancolică. Majoritatea filmelor bune se imprimă în memorie prin cadre, intrigi sau jocuri actoriceşti. Însă chiar dacă toate madlenele sunt pufoase şi dulci, nu toate te fac să te întorci în timp şi să-ţi aducă în nări parfumul de atunci. Reţinem, cu siguranţă, pe viaţă imaginile din filme care îţi oferă fiorul acela transestetic, adierea plină de dulceaţă a unei clipe suspendate, cadrul rupt din memoria cea mai sensibilă, cea care vibrează odată cu tine. Iar aceste cadre nu sunt doar imagini, ci nuanţele sufleteşti cele mai pure, cele trezite în mod magic, transportate prin capilarele secrete ale conştiinţei, care te fac să trăieşti intens viaţa şi să suporţi timpul împăcat cu tine însuţi. Îmi vine acum în minte senzaţia aceea proustiană, de recuperare a timpului, dar mai degrabă de împlinire a lui prin conştiinţa ta, trăită puternic în timpul receptării unor imagini din filmele mele dragi: cea a jocului tandru dintre fetiţă şi tatăl ei în barcă, adierea vântului printre frunzele unui copac, flacăra unei luminări stinsă şi reaprinsă mereu de un fragil artist în timp ce păşeste cu grijă prin apă, strigătele, şoaptele, poeziile şi gesturile ce trădează viaţa în cea mai autentică formă a ei.

Un omagiu adus vieţii – aceasta este esenţa filmului Octav. Pentru a rămâne în staza filmului, aduc o mărturie; o tânără cu lacrimi în ochi declara, la ieşirea din sala de cinematograf:  „nu ştiu de ce, dar filmul m-a emoţionat profund”. Fie şi pentru o astfel de mărturisire, un regizor trebuie să facă filme. Căci nu e deloc un criteriu de ignorat, acela al mişcărilor sufleteşti produse de un film. A crea impresii şi a descoperi vibraţia sufletului – iată unele dintre cele mai importante scopuri ale cinemaului. Revenind însă la filmul regizorului Serge Ioan Celibidache, se poate spune că, în ciuda unor mici naivităţi regizorale de natură tehnică, acesta reuseşte să emoţioneze, să creeze empatia privitorului. Era de altfel şi singura şansă ca acest film să reuşească să stârnească interesul; fără o intrigă complexă, fără fir narativ şi fără subtilităţi tematice, acesta nu putea să impresioneze decât prin imagini, joc actoricesc sau prin replici memorabile. Şi a reuşit să facă acest lucru cel puţin prin primele două. Dacă din punct de vedere al temei alese – întoarcerea acasă – filmul nu iese prea mult în evidenţă, cred că în ceea ce privește montajul şi mai ales imaginea este peste tot ceea ce s-a creat în ultimii ani în România. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă ţinem cont de faptul că regizorul de imagine este celebrul Blasco Giurato, multiplu premiat la festivalurile de cinema şi creatorul, printre altele, al filmului Cinema Paradiso.

Recitalul actoricesc al lui Marcel Iureş reprezintă, cu siguranţă, cea mai valoroasă partitură a filmului Octav. Totuşi, deşi centrat pe jocul lui Iureş – care, am înţeles din ceea ce spunea chiar regizorul filmului, a avut o libertate aproape totală în ceea ce priveşte interpretarea rolului – Octav. excelează prin prestaţia remarcabilă a unor copiii foarte talentaţi, Alessia Tofan şi, mai ales, Eric Aradits. Dacă jocul micuţei Alessia, ce interpretează rolul prinţesei Ana, prietena şi iubita secretă din copilărie a prinţului Octav, este parcă o firească extensie a jocului unui copil ce înţelege că trebuie doar să fie drăgălaş şi inocent, expresivitatea de actor a băieţelului ce îl joacă magistral pe micuţul Octav constituie de-a dreptul o revelaţie. Copilul Eric, un viitor Mastroiani, aşa cum l-a caracterizat Giurato, a suprins la filmări prin extraordinara capacitate, ca adevărată virtute a unui actor, de a trece uşor de la rolul interpretat în film la vivacitatea din viaţa sa cotidiană. Nu e puţin lucru să exprimi diverse nuanţe sufleteşti cu naturaleţe, ca şi cum ar fi ale tale, aşa cum face micuţul Eric. Astfel, prin interpretarea celor doi minunaţi copii, filmul câştigă în autenticitate. După cum câştigă în echilibru, prin extraordinara căldură umană emanată de bătrânul prieten al prinţului, pe numele lui Spiridon, interpretat magistral de inegalabilul Victor Rebengiuc. În contraplan, Andi Vasluianu, în rolul fiului lui Spiridon, retuşează cadrele, imprimând stărilor transmise o nuanţă de vigurozitate, prezentificând timpul, făcându-l mai puţin nostalgic, mai habitual. Să nu uităm nici jocul Liei Bugnar, care se potriveşte excelent profilului unei femei cultivate din trecut, cu un accent uşor arhaic, cu o privire oarecum absentă, ce trădează suferinţă şi imponderabilitate, în acelaşi timp.

Octav este un film de stare, de atmosferă, ce emoţionează sau te lasă rece, în funcţie de ceea ce aştepţi de la el. În primul rând, cred că filmul nu se adresează celor obişnuiţi cu alt ritm de desfăşurare a evenimentelor. El nu are ritmul obişnuit al vieţii, ci urmează timpul conştiinţei, reflectând, ca într-o oglindă sau ca într-un vis, vârsta de aur a copilăriei. Scenele cele mai reuşite sunt cele jucate de copii, impregnate sublim şi natural de stările acestora: melancolia micuţului Octav, dublată de cea a bătrânului prinţ, pe malul lacului, sinceritatea Anei, dar şi fascinantul joc al tachinării pe care aceasta îl face pentru a atrage atenţia micului prinţ. Dialogul permanent dintre Octav mic şi bătrânul de 84 de ani, precum şi dintre bătrân şi micuţa Ana te fac să aluneci într-un timp sacru, să păşeşti uşor, şi mai ales în linişte, în templul amintirilor prinţului reîntors în casa părintească. Această revenire acasă este, de fapt, previzibil, o întoarcere către inocenţă, o recâştigare a Sinelui, un cerc temporal ce te aduce în prezent îmbogăţit cu înţelegerea celei mai frumoase perioade din viaţă, copilăria. Şi cum aceasta este tema centrală a filmului – întoarcerea la copilărie – în jurul căreia se ţese un tablou al familiei lui Octav, se poate spune că filmul regizorului Celibidache reuseşte să aducă simplitatea lucrurilor mărunte, bucuria vieţii trăită în comuniunea unei familii frumoase şi în mijlocul unei naturi primitoare.

Şi cu toate acestea, Octav nu este un portret idilic al vreunei familii boiereşti reuşite sau al vreunui loc binecuvântat. Doar amintirile au darul de a purifica trecutul, unul în care viaţa şi moartea îşi urmează cursul lor firesc, implacabil. Interesant este că, în dialogul său permanent cu persoanele reale din trecutul său, bătrânul Octav se lasă confiscat de jocurile copilăriei, ba chiar se transformă el însuşi într-un copil mare. Transformarea sa simbolică are însă consecinţe în planul realului: Octav se împacă cu ideea vânzării casei părinteşti şi ia două decizii înţelepte. Înţelege că, dintre toţi posibilii cumpărători ai conacului, doar o familie tânără merită cu adevărat să locuiască acele spaţii stăpânite parcă de umbrele celor care le-au însufleţit odinioară. Octav surprinde în privirea melancolică a tinerei soţii însărcinate uimirea şi bucuria estetică de a privi un minunat tablou neterminat al mamei lui Octav, răpusă prematur de boală. Şi vinde casa, paradoxal fără să renunţe la ea, umplând-o cu o ultimă prezenţă a sa, însufleţind-o cu amintirile sale…

Spiridon înseamnă pentru Octav singura legătură cu trecutul. Ceea ce îi leagă pe cei doi este o prietenie minunată neerodată de timp şi spaţii diferite. Devotamentul şi iubirea prietenească ale lui Spiridon reprezintă, cu siguranţă, axul central al filmului. Locuind în continuare într-una dintre anexele conacului, bătrânul prieten al lui Octav continuă să-şi îndeplinească îndatoririle pe care, preocupat de propriile griji, i le dă prinţul. Când acesta din urmă înţelege sacrificiul pe care îl face Spiridon pentru el, realizează că ultimul său gest ar trebui să fie o reparaţie morală, o recompensă dată prietenului său drag. Finalul filmului este chiar acest omagiu adus prieteniei în general, cu un Octav care îşi redescoperă generozitatea, odată cu autorespectul.

Octav nu este un film facil, deşi cred că nu are un mesaj extrem de complicat. Până la urmă e un film despre esenţe, înţeles doar de cei care ştiu ce înseamnă iubirea prietenească, jocurile copilăriei şi, mai ales, frumuseţea naturii. Realitatea este necosmetizată, timpul nu este atins de evoluţie şi trăirile sunt pure. Toate acestea nu le poţi simţi decât dacă le vezi la cinematograf. Îmi dau seama că Octav nu se poate vedea altundeva decât în sala de cinema, pe ecranul mare, proiectat pe pânză, în niciun caz pe ecranul mic. De ce? Tocmai pentru a proteja puritatea trăirilor, atmosfera casei părinteşti, intensitatea culorilor naturii. În acest sens, filmul lui Celibidache este un extaz al simţurilor. Un film ce se vede, se aude, se miroase, se trăieşte şi abia apoi se gândeşte. Un film pictural și senzitiv, un „miracol” pentru cinematografia românească.

Aşa cum afirmam, filmul este făcut din nuanţe. Cu o muzică de excepţie – realizată de renumitul Vladimir Cosma -, pe măsura distribuţiei şi a imaginii, Octav este filmul regăsirii identităţii tuturor  participanţilor la actul regizoral. Este în cele din urmă o pledoarie pentru exuberanţa vieţii, trăită plenar în şi cu ajutorul memoriei, deopotrivă de actori – în căutarea rolului perfect – de regizor – ce recuperează din amintire imaginea tatălui, celebrul dirijor Sergiu Celibidache – de compozitor – ce reface drumul, aidoma personajului principal, de la Paris la Bucureşti, locul naşterii sale – şi de spectatori. Pentru toţi, filmul e un drum către Ithaca, o construcţie spirituală ce valorează la fel de mult ca lectura ori meditaţia. În cele din urmă, Octav e mai mult decât un film – e poezie, artă şi cântec la un loc; e locul unde privirea alunecă în memorie şi se transformă în senzaţie, adică e experienţa pură.

Articolul precedent
Reflecţii despre cinema (II) / Bogdan George Silion
Articolul următor
Андрій Звягінцева фѝлм Нелюбовь: No country for young boys / Bogdan George Silion

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu