Incipit

Vocea oraculară a unui personaj rezoneur, bătrâna mamă a prea tinerei, prea aşezatei şi prea blândei Ane, soacră a întreprinzătorului Ghiță, prefațează ”filmul” întâmplărilor din nuvela Moara cu noroc (thriller psihologic cu virtuți filosofice de extracție religioasă, care ilustrează tema destinului/norocului şi a libertății). Este un gong de aramă cu valoare de avertisment, din ale cărui reverberații autorul nu va mai reuşi să-şi elibereze eroii. ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniştea colibei tale te face fericit” răsună prin vocea bătrânei înaintea deciziei celor tineri şi în special a lui Ghiță de a-și abandona viața de până atunci și meseria de cizmar pentru a lua în arendă cârciuma Moara cu noroc și este un alt fel de a spune, aproape ritual, ”Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția cerurilor”. Este o pledoarie pentru ne-mândrie sau atitudine participativă la lume, împotriva uneia revendicative și posesive. Liniştea colibei, liniştea şi împărăția inimii şi a conştiinței, este Împărăția cerurilor. Slavici subliniază prin liniştea colibei tale te face fericit natura fericirii de a fi prezentă, identică prezentului Împărăției, lui este, eternității prezentului plenar eliberat de melancolia trecutului şi de nostalgia viitorului. Este echivalează cu acel timp (illo tempore) al miturilor, basmelor, al tuturor creațiilor omeneşti, care nu premerge istoriei, fiind oricând accesibil prin metanoia sau întoarcerea dinspre întuneric şi umbră înspre soarele-Dumnezeu. Gesturile exemplare din illo tempore sunt fără de rest, perfecte: nici nu se hrănesc din trecut, nu-l evocă, nici nu hrănesc viitorul – perfecte în irepetabilitatea lor. În schimb gesturile istoriei, bolnave de redundanță, eforturi recapitulative şi anticipative, sunt, de cele mai multe ori, gesturi goale de prezent, ale câte unui Ghiță care ignorând normativitatea divină (sfințenia=desăvârşire=normalitate) şi-l ratează pe Gheorghe, Sfântul.

”Eu sunt acum bătrână, şi fiindcă am avut şi am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri şi mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi şi să dau la sfârşitul vieții mele amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică.”

Ce înseamnă a căuta un noroc nou, sau a-ți schimba norocul? Slavici aşează aspectul banal al unei familii de târgoveți aflate în pragul unei mari schimbări pe temeliile basmului; iar în basm noroculeste soarta la trecerea dintr-un context spațio-temporal într-altul. Cuplul Ghiță-Ana se află, la fel ca Harap-Alb, înaintea unor praguri inițiatice care le vor revela propriul destin. Conform zisei ”după cum i-o fi scris”, norocul se traduce ca destin/soartă sau rol hărăzit individului, pe care cineva poate să-l joace mai bine, sau mai prost, fiecare în felul său, descoperindu-se pe sine – în asta constă toată libertatea omului aşa cum o înțelegem din literatura română în capitolul ei clasic țesut pe canavaua literaturii populare. Pentru că o întrebare prefațează aventura orişicui: Cum vom trece prin întâmplările vieții? Eroi, laşi, caritabili, ticăloşi, bucuroşi, trişti? Înțelepciunea populară ne învață că vom fi după cum vom reuşi să învingem mândria, lăcomia, mânia, după cum vom birui ispititorul care, cu învoirea lui Dumnezeu, ne va încerca şi ne va învăța să fim oameni.

Scena dialogului dintre bătrâna mamă şi Ghiță amintește de scena dialogului dintre bătrâna cerşetoare sub aparența căreia se ascunde Sfânta Duminică şi mezinul Craiului, care va reuşi să se consacre ca Harap-Alb. În ambele situații, eroul este gata să se confrunte cu propriul destin, gata să treacă de nenumărate praguri formatoare, revelatoare, inițiatice, într-o aventură alchimică dat fiind că transformarea în aur, sau în plumb, ţine de taina libertății de a fi, nu de rețetă – o libertate încurajată de sfințenia Evangheliei: ”(…) fiți voi desăvârşiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc este! (Matei, 5-48) şi ”În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea!”(Ioan, 16-33). Libertatea omului ține de efortul desăvârşirii, nu de alegerea cadrului în care îi este dat fiecăruia să atingă desăvârşirea, care în tradiția populară şi religioasă presupune asumarea propriei cruci, de piatră, sau de lemn, mai mare, sau mai mică, a propriei încercări, tăierea voii proprii şi încredințarea în voia lui Dumnezeu. Slavici o ştia bine din moment ce spune prin gura bătrânei: ”(…) faceți după cum trage inima, şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopără cu aripa bunătăților Sale”. Dar pentru ca inima să tragă, ea trebuie hrănită. Iar Ghiță nu-i pune inimii înainte pe a fi, nu-i pune, precum Harap-Alb, focul cunoaşterii, dorința mistuitoare de a fi cunoaştere, ci pe a avea şi, deci, pe a face. Slavici, asemenea lui Creangă, îşi cunoaşte foarte bine tradiția spirituală, este un continuator al ei, şi cunoaşte foarte bine Scripturile pe fondul unei educații religioase solide. Iar aceste surse ne învață că diferența între un Ghiță şi un Harap-Alb este aceeaşi cu diferența între Harap-Alb şi frații săi, între a încerca să fii și a încerca să faci, să ai, … Cu ce pornim în viață și în fiecare moment al vieții noastre? Cu a fi, sau cu a avea şi a face? Orice face, Harap-Alb nu încearcă decât să fie, adică să facă binele. A fi este sinonim absolut cu a face binele. Ființa ține de adevăr, bine, frumos, toate reunite în iubire, ceea ce deschide eroului un spectru infinit de manifestare a bunătății/ființialității sale. Dimpotrivă, a face înainte de a încerca şi de a dori în primul rând să fii, deschide calea către eroare şi rău. A fi rău este negarea lui a fi şi nu înseamnă decât a face rău, a făptui împotriva Ființei. A face fără a fi înseamnă a uita sau a ignora ființa, divinitatea, şi a lucra în numele lăcomiei, mândriei, lenei, laşității, prostiei … dar nu în numele lui Dumnezeu.

Este ceea ce înțelege şi Eminescu în Sărmanul Dionis: Dumnezeu este chiar bucuria şi fericirea, iar slava adusă lui Dumnezeu este reacția entuziastă şi spontană a omului copleşit de prezența Lui percepută ca bucurie şi fericire. În schimb, în absența lui Dumnezeu, în absența bucuriei şi a fericirii, ”timp şi spațiu fug din sufletul tău, şi rămâi asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit” (Sărmanul Dionis). Sunt apropieri, între Slavici, Eminescu, Creangă, care ni se impun o dată pe fondul literaturii populare şi de inspirație religioasă care i-a hrănit pe aceşti părinți ai literaturii române, apoi pe fondul prieteniei care i-a legat.

Fără recursul la divinitate, orice acțiune omenească devine redundant-infinită şi absurdă, fărătelos. Încercările prin care îi este dat lui Ghiță să treacă reprezintă în acest limbaj teologic crucea, destinul sau norocul său. Şi le va asuma ca pe o cruce? Le va trăi ca blestem? Se va ridica el deasupra întâmplărilor vieții, bune, sau rele, ca deasupra apelor Apostolul Petru? Se va scufunda în ape înspăimântat pentru vecie de o moarte iluzorie? Aceleaşi încercări sunt pentru unul ”aripa bunătăților” lui Dumnezeu, pentru altul blestem.

”—  Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci, ori desculți, iară dacă duminica e noroi, îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iaca liniştea colibei.”

Câți recunosc în aceste cuvinte icoana fericirii şi a prezenței lui Dumnezeu? Şi totuşi, Slavici, în antiteză cu intenția critică a lui Ghiță, zugrăveşte aici icoana fericirii treimice așa cum se regăsește ea în legenda despre Sfântul Antonie cel Mare şi cizmarul din Alexandria, pe care Slavici probabil o cunoştea, din moment ce ar fi putut să aleagă, conform educației şi pregătirii sale, cariera de preot:

În timpul vieţii, Sfântul Antonie nu a fost cruţat de cel viclean. Odată, acesta i-a spus:
—  Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ.
Sfântul însă nu s-a lăsat înşelat şi l-a gonit îndată. A auzit apoi un glas de la Dumnezeu:
—  Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria şi acolo îl vei afla pe omul acela.
Şi astfel coborî sfântul în Alexandria. Şi după ce trecu de centrul cetăţii şi de locurile mărginaşe, ajunge la un subsol.
—  Aici, îi spuse îngerul Domnului, locuieşte cel mai sfânt om din lume.
Când intră, Sfântul Antonie văzu un cizmar şi îl întrebă:
— Tu ce faci aici? Cum vieţuieşti?
—  Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.
—  Nu faci nimic altceva?
— Nimic altceva.
Şi Sfântul Antonie se minună tare de lucrarea acestui cizmar şi mulţumi lui Dumnezeu că l-a învrednicit să vadă acestea.

În raport cu această legendă a raiului trăit alveolar, în istorie, Slavici ilustrează dizolvarea raiului în istorie, pe care oricine o poate experimenta, oricând, îndată ce nemaiînțelegând fericirea, binele, ca prezențe a lui Dumnezeu, îşi doreşte altă fericire, alt bine, însetând apoi după fântânile Morganei. Deși în aparență Slavici se mulțumește să constate (cu realismul frust al omului simplu, obişnuit să ia lucrurile aşa cum sunt, fără tulburări şi drame inutile) că oamenii nu încearcă să fie (deşi e atât de simplu!), ci, în mod egoist, doar să existe, totuși, la o lectură atentă, abstrasă de la fascinația sorbului psihologic care își precipitează în moarte victimele odată declanșat de autor, se observă în subtext persistența unei întrebări și poate a mizei întregului demers narativ. Anume, cum se explică, înaintea, sau chiar în cursul oricărei făptuiri, uitarea, neglijența de a te încărca de ființialitate printr-un elementar recurs la memorie? Doar… este atât de simplu a fi înainte de a face! Dumnezeu însuşi este, înainte de a face! Slavici constată, dar și comentează drama personajelor de la Moara cu noroc, fără exces didactic, sau justițiar, analizând cu precizie pervertirea sufletului omenesc într-o gradată trecere de la lumină la întuneric.

Semne

În scena a II-a din Moara cu noroc, câteva pasaje subliniază substratul teologic şi alegoric al întâmplării. Sunt ”semne” care ne lasă să anticipăm deznodământul tragic al întâmplărilor narate, probabil adăugate ulterior dat fiind că efectul alegoric se face simțit abia retrospectiv.

”Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră şi trei altele cioplite din lemn de stejar (…).” Crucile de piatră țin de obiceiul domnitorilor de a marca hotare, sau cartierele periferice, iar la Moara cu noroc ne aflăm la periferia lumii. Este neclar de ce ar fi vrut Slavici să-i marcheze pe Ghiță şi pe Ana prin cruci de piatră, iar pe bătrâna lor mamă şi pe cei doi copii prin cruci cioplite în lemn de stejar, dacă într-adevăr lor li se aplică acest simbolism. Poate că piatra sugerează în intenția lui Slavici destinul încheiat al celor doi, în vreme ce bătrâna şi mai ales copiii mai au încă vreme. Crucea de lemn e un simbol benefic în relație cu lemnul crucii lui Hristos despre care se spune că învie morții, sau ca arbore cosmic care leagă pământul cu cerul asigurând tranziția între lumi. În acest context, prin contrast, crucea de piatră nu poate semnifica decât ratarea vieții şi a accesului în transcendent. Este posibil ca această viziune să fie un vis al lui Slavici din perioada gestației nuvelei.

Apoi: ”Abia trecuseră dar câteva luni după Sf. Gheorghe, şi drumeții mai umblați nu mai ziceau că o să facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiță (…)”. Tranziția de la măreția sfântă a numelui Gheorghe la derizoriul Ghiță sugerează tragica metamorfoză pe care omul o poate experimenta între botezul său şi anii maturității. Ghiță este sinonim al porcului, iar turma porcilor este refugiul demonilor în parabola binecunoscută, ceea ce indică în persoana lui Ghiță un mediu sensibil la influențele demonicului.

În sfârşit, aparența pitorească a locurilor de la Moara cu noroc este contrazisă de ruinele ”încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pământ – şi tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie (…)”. Ruinele pădurii străjuite de trunchiul fulgerat sunt imaginea unei lumi dezrădăcinate, scoasă din rosturile ei şi abandonată haosului. Ghiță este cu siguranță un dezrădăcinat, nu atât prin faptul că îşi abandonează meseria de cizmar, cât prin abandonarea înțelepciunii exprimate de bătrâna sa soacră, adică a singurei sale moşteniri spirituale. I. P. Culianu spune undeva că haosul reprezintă o ordine pe care nu o înțelegem, ceea ce aici s-ar traduce prin încercarea lui Ghiță de a se integra unei ordini pe care nu o înțelege. El se află aici nu numai la hotarul lumii sociale, dar şi al propriei sale lumi psihologice, la hotarul abisului său sufletesc, acolo unde îl poți găsi pe Dumnezeu, sau te poți rătăci în veşnicie.

O altă semnificație a acestor rădăcini ieşite din pământ ar putea fi şi aceea a unei lumi răsturnate: în lumea de dincolo, în mod simbolic, oamenii ar vedea nu coroana copacilor, ci rădăcinile lor. În acest caz, fie Moara cu noroc este un portal către lumea de dincolo dezvăluită deja prin această imagine inversată, fie protagoniştii se află deja, sufleteşte şi spiritual, dacă nu trupeşte, în lumea tenebrelor, iar lumea firească nu le este decât un vis, o iluzie care va fi pentru ei în curând spulberată. Caracterul iluzoriu, sau real al lumii, aşa cum şi-ar dori-o fiecare, corespunde (pare a sugera Slavici) încărcăturii sufleteşti a fiecăruia. De pildă, lui Ghiță nu-i lipseşte nimic din ceea ce sufleteşte are nevoie. Dar nu (mai) ştie acest lucru şi crede că fericirea este în altă parte, că Dumnezeu nu poate fi atât de smerit încât să încapă pe prispa unui atelier de cizmărie, în gânguritul unui copilaş, în frumusețea soției, în înțelepciunea bătrânei soacre. Dacă a ştiut acest adevăr, atunci l-a ştiut cu inima, în momentele lui de fericire şi bucurie, dar l-a uitat îndată ce mintea a început să-i măsoare fericirea concretă şi să o compare cu altele, iluzorii; îndată ce a renunțat să mai biruie lumea, ca să o cucerească în schimb. Pe măsură ce sufletul i se umple de a avea şi de a face pentru a avea, lumea i se goleşte treptat de a fi, de adevăr, bine, frumos, de iubire, devine din reală din ce în ce mai virtuală, din ce în ce mai mult un reflex al amintirilor despre lume şi realitate, un vis, un coşmar. În final, lumea lui Ghiță este spațiul virtual suficient jocului său obsesiv de-a avea, în care îşi pierde sufletul: timp şi spațiu fug din sufletul, şi rămâi asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit, spune Eminescu. Tragismul lui Ghiță ține de faptul uitării de Dumnezeu, al nerecunoaşterii prezenței divine în bucuria pe care îi este dat a o trăi în mijlocul familiei. Ghiță eşuează în procesul auto-desăvârşirii sale; de fapt, el se desăvârşeşte, dar întru rău: un Harap-Alb care nu mai găseşte ieşirea din labirintul autojustificărilor mincinoase, acolo unde Spânul-Sămădău îl ține captiv în fântâna propriei lui fascinații pentru iluzia îmbogățirii.

Invocarea norocului

Gândurile lui Ghiță au un singur curs, spre iluzia înavuțirii, şi reprezintă de facto o invocare într-un templu al răului, în care el este pregătit să aducă jertfă propria familie, propriul suflet. Ghiță ştie şi o spune, că ar putea fi asemenea lui Lică de n-ar fi împiedicat de datoria către familia sa. Este suficient, căci Lică Sămădăul, adevăratul stăpân al ținutului, biciul lui Dumnezeu, prinț al acestei lumi pe care o consumă în măsura în care îi surprinde şi îi cultivă viciul, nu culege decât de unde a semănat și mai ales nu seamănă decât acolo unde găseşte pământ bun. Lică este o natură mercurială, care face legătura între dimensiunea socială a puternicilor zilei şi aceea a oamenilor de rând, dintre care îşi racolează instrumentele. Despre el se spun multe, dar se ştiu puține, este o legendă vie a cărei umbră depăşeşte cadrele nuvelei, sugerând dimensiunile romanului.

Noii locatari ai morii „cu noroc” împărtășesc o viziune comună asupra lumii, plină de promisiuni şi speranțe până când Sămădăul îl ”inițiază” exclusiv pe Ghiță în jocul tainic și alegoric al cârciumii, unde nimeni nu rămâne fără să renunțe la libertatea sa și, în definitiv, la el însuși. Acest târg este negociat simultan în planul conștient al limbajului cotidian, în care e vorba despre ierarhii, câștiguri, de evidența turmelor de porci, dar și despre a deveni ochii și urechile sămădăului, ceea ce deja trimite în planul sufletesc, de adâncime, în care cârciuma își relevă natura de templu al patimii hrănită din patimă, în care Ghiță este deja pregătit, subconștient, să-i aducă jertfă pe ai săi. Începutul acestei prefaceri din om în ”umbră” a sămădăului ne confruntă mai întâi cu un Ghiță care, în plan conștient, nu găsește nici determinarea, nici curajul de a-i dezvălui Anei realitatea: ”Ar fi vrut să meargă la ea, să-i ceară iertare şi să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa, şi aşa ieşi afară, ca să fie singur cu gândurile sale”. Comunicarea cu ai săi devine un dialog tăcut cu niște ființe imaginare, martori iluzorii ai degradării sale sufletești: ”Mi-e greu să-i vorbesc maichii, pentru că ea mi-a zis să nu venim aici; mi-e ruşine; iară tu eşti bună Ano, şi blândă, dar eşti uşoară la minte şi nu înțelegi nimic”, spune Ghiță în sinea sa. Ceea ce Ana nu înțelege, nimeni nu ar înțelege: cine ar accepta să-i fie amanetată soarta, libertatea, viața, de dragul îmbogățirii? Însă pentru Ghiță soarele care dă poezie peisajului este aurul. Pentru a se încălzi mai departe la acest soare, pentru ca banii, care îi hrănesc imaginația şi îi dau vitalitate, să curgă, măcar, şi prin mâinile lui, el își amanetează visul de libertate. Mai târziu el îşi va compara avariția cu o cocoaşă care îl defineşte şi îl recomandă. Dar până la a-i crește ”cocoașa”, Ghiță este mai întâi încă un pește care se zbate în nada lui Lică. Dispoziția sa, inconștientă deocamdată, de a o sacrifica pe Ana și chiar pe ai săi ca miză la roata norocului, se traduce, în planul motivațiilor sale conștiente, ca gelozie, deși ceea ce îl înstrăinează și îl izolează de familie este exclusiv ”cârligul” avariției. Ana îşi mărturisise, cu naivitate, oarecum admirația pentru Lică, încă de la prima apariție a acestuia la moară („- Nu-i vorbă, adause Ana, e oarecum fioros la faţă”), deși nu atât admirație exprima acel oarecum al Anei, cât mai ales fascinație, căci moartea şi mai ales îngerul morții fascinează. A fost însă suficient pentru a justifica în mintea lui Ghiță progresiva sa izolare față de familie, iritabilitatea, ocazionalele izbucniri de mânie necontrolată, semnale în care citim dramaticul crescendo al luptei din și pentru sufletul său.

Netezirea

Între Ghiță şi Ana începe odată cu scena alegorică a ”netezirii” câinilor o luptă psihologică alimentată de gelozie şi laşitate, care culminează în crimă, supremul act de laşitate morală. Câinii sunt conştiința încă trează a celui încă nu de tot înstrăinat de sine, Lică întrupează ispita; ”câinii” sunt potoliți, îmblânziți de aparența prietenoasă a ispititorului, care reușește astfel să se ”materializeze” ca din senin în cârciumă, în fața unui Ghiță pentru ultima oară ”surprins”. Mai apoi el va întâmpina cu bucurie sosirea sămădăului, fără să înțeleagă că a fi ca Lică nu înseamnă a fi bogat şi liber, ci a fi demonic.

Ana reuşise să înțeleagă la rându-i, în oglinda frământărilor lui Ghiță, natura malefică a Morii cu noroc, și ia inițiativa luptei: îl trimite pe Laie, argatul, să avertizeze în sat despre prezența lui Lică, spulberându-i acestuia orice posibil alibi. În schimb Ghiță, ca şi turmentat, incapabil de reacție inteligentă, ar face orice numai să păstreze iluzia care îi ține loc de viață.

”Ghiță sări în picioare când află că Lică a sosit la cârciumă şi se schimbă la față, dar nu se gândi mult, ci plecă în paşi hotărâți şi cu vinele încordate spre cârciumă.

Ana rămase o clipă turburată, apoi făcu iute un pas spre el.
— Ghiță! Stăi! Zise ea. Înainte de toate trimite-l pe Laie pe vale în sus de-a lungul răchitelor.
Ea privi lung şi aspru în ochii lui.
— Nu mă înțelegi tu, acum, când eu încep a te înțelege pe tine?! Zise ea încet. Aşa a fost vorba între noi, ca să trimitem pe Laie înainte, să ne aştepte acolo. Du-te Laie, urmă ea, ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, până la crâng, şi dacă-i întâlni pe părintele, să-i spui că venim mai târziu, fiindcă a venit Lică Sămădăul, cu alți doi oameni, şi trebuie să mai stăm cu dânşii; să ne mai aştepte şi să ne aştepți şi tu, ai înțeles? Să te duci mereu în dosul răchitelor, ca să nu vază nimeni.
— Da, răspunse Laie, şi plecă printre arini spre albia râulețului.
Acum înțelegea şi Ghiță gândul nevestei sale, îl înțelegea şi parcă nu-i venea să plece, parcă-i venea să zică: Ano, greşeşti când crezi că trebuie să te temi de Lică.”

E un moment de mare tensiune acela în care Lică reuşeşte să îşi facă pe neașteptate apariția la moară, un cazinou al morții în această scenă în care soarta lui Ghiță, aceea de a fi ucis împreună cu ai săi, este schimbată în ultimul moment de intervenția inspirată a Anei, singurul adversar moral al lui Lică, care nu s-ar fi dat înapoi de la crimă. Mulțumită atuului procurat de Ana în ultima clipă Ghiță amână inevitabilul. În mod fatal însă, el ia această remiză drept o victorie, crede că poate fi tovarăş cu Lică, împotriva Anei, care în schimb nu-l mai poate vedea în ochi pe sămădău.

”Atunci, duminică după-amiază, când Lică venise fără de veste la cârciumă, Ana fusese muncită de gânduri grele, care o îmbătrâniseră oarecum într-un singur ceas şi care îi veneau iar ori de câte ori îl vedea pe Lică.
Dar, plecând Lică, ea-l întrebase pe Ghiță despre cele petrecute şi el îi răspunse că n-a fost nimic, că ce putea să fie, şi că Lică e omul lui. De aceea Ana tăcuse atunci şi de atunci tăcea mereu şi privea numai din când în când furişat la Lică, zicând în sine: Trebuie să fie om rău şi primejdios.”

Apoi Ana il previne fățiş:
”— Ghiță, ce ai tu cu omul ăsta? Îl întrebă ea într-una din zile, după plecarea lui Lică.
— Eu?! Îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimic. Ceea ce am cu toți drumeții: vine, stă de vorbă, mănâncă, bea şi plăteşte.
Ana privi lung în fața bărbatu-său.
— Dar de obicei plăteşte peste ceea ce se cuvine, îi zise ea aspru.
— Aşa sunt oamenii cu dare de mână.
— Ghiță! Grăi nevasta aşezat. Nu vorbi cu mine ca şi când ai avea un copil înaintea ta. Tu eşti bărbat şi trebuie să ştii ce faci. Te întreb numai, nu vreau să te descos: tu-ți dă seamă, dacă ai, ori nu ai ceva să-mi spui. Fă cum ştii, dar eu îți spun, şi nu mă lasă inima să nu-ți spun, că Lică e om rău şi om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjitul lui şi mai ales din căutătura ce are, când îşi roade mustața cu dinții. E ompătimaş, Ghiță, şi nu e bine să te dai prea departe cu el.
— Dar nu mă dau deloc! Răspunse bărbatul.
— Bine! Grăi nevasta. Tu fă cum ştii, dar să nu zici apoi că nu ți-am spus.”

Zarurile sunt aruncate. Este evident că Ana ar fi voit să lupte, dar Ghiță renunțase deja la adevărata luptă, împotriva păcatului. Şi, judecând din perspectiva atitudinii și cuvintelor ei, nu vedem cum s-ar putea susține teoria lui G. Munteanu, care o vede pe Ana căzută în plasa lui Lică din pricina unor frustrări provocate de ”insuficientul” Ghiță. Singura, fatala insuficiență de care Ghiță se face vinovat este jocul său iluzoriu cu norocul și mai ales ascunderea față de Ana a mizei puse în joc: siguranța și chiar viața familiei.

Jocul

Lică Sămădăul, acest personaj rece, calculat, un manipulator, maestru al crimei şi alibiurilor, deci un individ cerebral dependent de mândria de a nu putea fi prins şi, în consecință, dependent de crimă, aproape fără atributele unui personaj real (fără casă şi masă, stihial, mereu călare între pădurile turmelor de porci în ținută de basm, cămaşă alb-înflorată, cizme, bici bătut în ținte de aur, plete negre revărsate pe umeri), renunță pentru o clipă la condiția sa ascetică motivată profesional, pentru căldura îmbrățişării feminine, pasionale. Poate că o face din calcul, din dorința de a testa limitele lui Ghiță, însă va cădea el însuși victimă propriei strategii.

”De când umbla pe la Moara cu noroc, Lică nu grăise nici zece vorbe cu Ana; acum însă el se duse la ea, o apucă de mâni şi-i zise:
— Haid să te joc o dată, să zici că ai fost jucată.
— Ana se dete în lături.
El o cuprinse cu amândouă brațele.
— Dar dacă n-am poftă de joc?! Grăi ea cu hotărâre şi se desfăcu încet din brațele lui.
— Vine pofta!
— Şi la mai mult! adause Buză Ruptă, trăgând cu ochiul.
— Ei! Nu vreau! Grăi Ana rece şi se dete înapoi. Lică se retrase cam necăjit.
— Săracul de mine! grăi Ghiță aşa în glumă. Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ți ia ceva din frumusețe.”

Evident că are să-i ia ceva din frumusețe! Din demnitate și din frumusețea morală! Deși motivațiile personajului Ghiță, expuse clar de către autor, alcătuiesc practic substanța de bază a nuvelei, totuși nu suntem lămuriți. Ghiță face ceea ce face nu pentru sumedenia de motive declarate, sau pe care le-am putea bănui, ci pentru că nu poate altfel. Iar asta îl identifică în mod straniu psihologiei „părintelui” său, împreună cu care constatăm transformarea unui om inițial simplu într-un posedat. Este un Harap-Alb a cărui inițiere se săvârșește întru rău, iar Ana, care îl însoțeşte, sfârşeşte prin a fi ea însăşi coruptă şi pervertită. Lică, Ana, Pintea, sunt personaje predictibile, pe care le înțelegem. Ghiță însă îşi depăşeşte condiția şi ne surprinde cu aventura sa psihologică, cu scrupulele sale, cu resorturile sale abisale, iar motivațiile propuse de autor nu-i justifică în întregime acțiunile. Doar dacă nu cumva autorul şi-a obiectivat astfel anumite obsesii, trădându-se, poate, prin această relativă inadecvare a rudimentarului personaj Ghiță la complexul labirintic de situații psihanalizabile în care îl pierde. Slavici, fascinat de această dinamică a răului, e incapabil să-şi salveze eroul. Ce anume l-ar fi putut întoarce pe Ghiță? Poate doar o minune, dar atunci nu am mai fi avut o nuvelă realistă.

Există în biografia de tinerețe a lui Slavici un episod interesant, în care o prietenă nemțoaică, sau unguroaică, cu care se avea bine de prin 1866, anume Louisa, se mărită pentru vreo șase săptămâni cu un oarecine, redevenind apoi a studentului (aflăm de la G. Călinescu, în Istoria literaturii române, Ioan Slavici, p. 506, Ed. Minerva 1986). În asemenea cazuri, rareori bărbații sunt inocenți şi străini de gesturile mai mult sau mai puțin abrupte ale partenerelor lor care, mai mult, sau mai puțin conştient, vin în întâmpinarea unor dorințe obscure astfel exprimate, ceea ce amorsează crime pasionale făptuite fie chiar şi numai în imaginație. Poate că aşa s-ar explica personajul Ghiță: printr-un transfer inconştient, în procesul creației poetice, de complex psihologic, de la autor la personaj, printr-o involuntară defulare.

”Ce cârciuma dracului mai e şi asta?! De ce nu-ți ții o slujnică?”, izbuncnește Lică la adresa lui Ghiță după jocul cu Ana, mărturisindu-şi astfel toată pasiunea răscolită, înțelegând că şi lui îi e dat să-şi schimbe norocul, că, întâlnind-o pe Ana, el şi-a întâlnit soarta. Lui Lică îi e ciudă după ce-o jucase pe Ana pentru atracția pe care femeia i-o stârnise, îi e ciudă ca după un pahar băut la vreme nepotrivită, căci, pentru a fi mereu dincolo de puterea celor ce l-ar vrea prins, Lică trebuie să aibă mereu capul limpede.

Crima

Crimele săvârșite de Lică au ca bază de operațiuni Moara cu noroc. Iar Lică îl lasă pe Ghiță să întrezărească detalii, atât cât să fie sigur că Ghiță știe cum stau lucrurile. Dar îi lasă și pe alții (clienți ocazionali ai cârciumii) să știe că Ghiță știe. Lui Ghiță, care se vede expus, nu-i rămâne decât a-l denunța, sau a-i deveni complice moral, tăinuind în calitatea sa de cârciumar și de hangiu ceea ce … toată lumea știe. Nimeni, dintre ”cei mici”, nu-l va arăta cu degetul ca pe unul ”în pielea goală”, iar ancheta și judecata sunt dinainte hotărâte de către ”cei mari”, pentru ale căror turme de porci Lică garantează. Și poate că Ghiță s-ar obișnui să umble ”în pielea goală” printre oameni fără ca nimeni să-l arate cu degetul! Dar când are parte de aceeași minciună și din partea Anei, Ghiță înțelege că viața lui de om între oameni s-a terminat, că singurul limbaj prin care mai poate comunica ”omenește” cu ceilalți este crima. Aparent, nu este încă pregătit pentru așa ceva.

Ghiță alege calea damnării, amăgindu-se că ar putea oricând să-l dea legat pe Lică lui Pintea, jandarmul, doar pentru a nu recunoaște în sinea sa că a devenit o umbră a sămădăului. El nu mai este decât o jucărie, una letală, în voia lui Lică, manipulatorul sedus la rându-i de atmosfera casnică şi umană a acestei familii, de boarea fericirii pe care Ana, familia, o emană. Ghiță are, în acel illo tempore al său, totul: o nevastă care îl iubeşte, îl respectă, îl sprijină, care nu-şi doreşte mai mult de la viață; are copii, posibilitatea unei pâini cinstite, chiar dacă smerite – acestea sunt condițiile fericirii şi ale mântuirii. La sfârşit, nu mai are nimic, este un condamnat al istoriei. Avariția l-a dus în groapă, gelozia şi ura îl îngroapă definitiv. El se răzbună pe propria-i soartă, se răzbună pe divinitate, face tot ce îi stă în putință să o împingă pe Ana în brațele sămădăului – este un posedat. Spectacol cu atât mai tragic cu cât Ana tot încearcă să-i stea alături până când înțelege: asta e otrava pe care el vrea să o bea, să o vadă în brațele celuilalt, pentru ca, în final, să aibe curaj să o omoare. Ana cedează lui Lică din pricina laşității şi duplicității lui Ghiță. Altminteri Ana se dovedeşte un caracter puternic, în stare să-şi controleze şi să-şi cenzureze moral pornirile subconştiente.

În schimb, teoria lui G. Munteanu se aplică abia în cazul lui Ghiță şi, odată cu acesta, în cazul lui Slavici. G. Munteanu are dreptate în sensul că, într-adevăr, natura feminină este veriga slabă a acestei familii, însă natura feminină din inconştientul lui Ghiță, „anima” lui! În momentul renunțării la luptă, Ana îl diagnostichează corect: o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău decât atât! Dacă există un demon în abisul nuvelei, atunci Ghiță este cel posedat, cel a cărui voință şi al cărui discernământ sunt subminate într-o luptă inegală cu ispita înavuțirii și mai ales cu Lică. Nu Ana, el este inconştient fascinat de Lică, de puterea, prestigiile, destinul acestuia, şi ar vrea să-i ia locul, să atingă puterea, iar puterea îi trebuie ca să îşi satisfacă mândria, să mulțumească acelaşi demon care îl stăpâneşte pe Lică: mândria de a nu se şti slugă la nimeni, mândria de a se şti deasupra puterilor omeneşti de a-l controla şi judeca pentru faptele sale, mereu aceeaşi mândrie.

Adulterul

Deși nimic nu îl mai justifică ca om cinstit, nici măcar în proprii săi ochi, Ghiță nu suportă ideea că Ana ar putea să trăiască mai departe alături de el știindu-l un criminal! Evident că el îi înșeală așteptările, ascunzându-i adevărul – el se află deja în situația unui aduler moral. Totuși, ciudată sensibilitate la un bărbat, care, prin tradiție dacă nu prin definiție, nu își disprețuiește femeia numai pentru că aceasta acceptă să trăiască cu el știind că el o înșeală. O femeie, în schimb, da. Și, într-un acces de furie tipic feminină, Ghiță își scuipă literalmente nevasta în ochi la capătul unui dialog apăsat. Fiecare replică a Anei este o sfidare în plus a adulterului moral în care Ghiță se complace.

”— Ce vrei tu să zici, Ano?
— Știi tu prea bine ce voiesc să zic! răspunse ea râzându-i în față. Tu cu Lică, voi, în înțelegere, l-ați călcat pe arândașul, dar nu te teme, căci eu sunt prea ticăloasă ca să te pot da de gol.
— Adică și tu! grăi Ghiță înecat de mânie, apoi se apropie de dânsa, pas cu pas, precum păianjenul se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, își ridică amândouă mâinile asupra și rămase câtva timp nemișcat și gata de a se arunca la ea.
— Da, zise ea râzându-i încă o dată în față, omoară-mă, că ești mai tare decât mine! Ai început odată, urmează mai departe, mergi până la sfârșit
El își încleștă ghearele în umerii ei fragezi, o ținu strânsă înaintea sa, apoi întrebă:
— Tu zici că eu m-am înțeles cu Lică pentru ca să-l calce pe arândașul?
— Da! răspunse ea hotărâtă.
— Tu zici că astă-noapte eu l-am văzut pe Lică plecând, iară tu l-ai văzut întorcându-se?
— Da! răspunse iar Ana. El îi scuipă o dată în față, apoi își luă mâinile de pe ea.
— Mi-e scârbă când mă gândesc că am o nevastă care poate să mai trăiască cu un om precum tu mă socotești pe mine, zise el, și ieși din casă cu amândouă mâinile în cap.”
Poate că Ghiță nu o scuipă în ochi atât pe Ana, cât lașitatea și ipocrizia oamenilor cu care Ana se confundă, paralizați de lașitate și de frica morții; în orice caz, Ghiță se comportă așa cum ar fi trebuit să se comporte Ana în aceeași situație! Iar dialogul care urmează, între Ghiță și Lică de data aceasta, pare menit să evidențieze această transformare și ponderea din ce în ce mai importantă pe care latura feminină a personalității lui Ghiță o are în economia faptelor și atitudinilor sale.
”Ghiță suspină o dată. Era uimit de acest om atât de ager în răutatea sa și se simțea ușurat când află că în nedreptatea legilor e o aspră ceartă dumnezeiască.
— Dar cu femeia aceea ce-ai avut? Întrebă el.
— Ceea ce am cu tine, răspunse Lică răce. Am prins-o că are slăbiciune de aur și de pietre scumpe și am pus-o să vânză, ceea ce putea să facă fără de a cădea la bănuială. Dar muierea tot muiere rămâne: era să mă deie de gol, căci n-a avut inima să vânză un lanț, care-i plăcea, precum se vede, afară din seamăn. (…) Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine om vinovat: acum pot să merg lesne și mai departe și să te duc eu la furcile cu care mă sperii tu pe mine.
— Pentru ce, Lică?! Pentru ce? strigă cârciumarul cuprins de spaimă.
— Nu zic că te duc, răspunse Lică domol: acu nu-mi vine la socoteală; am trebuință de un om ca tine. Zic numai că te pot duce dacă-mi stai în cale.
— Plec mâine de aici, și-mi dă pace.
— Acu nu te las să pleci; ai stat până acum din încăpățânare; trebuie să stai de aici înainte de frică. N-am muncit eu degeaba: acum tremuri înaintea mea ca frunza de mesteacăn; acu vreau să stai aici!
— Ce vrei cu mine?!
— Ce vreau? grăi Lică râzând. Ghiță! mulți oameni au pierit la cârciuma asta și li s-a găsit urma cale de două poște de aici. De când ești tu aici, n-a murit încă nici unul. Mă înțelegi?
Ghiță se ridică și-l privi cu dispreț.
— Și câtă vreme stau eu aici, n-are să moară nici unul, afară poate de mine! zise el hotărât.
Lică iar se rânji la el.
— Vorbești ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceața păcatului, zise apoi așezat. Poate că și eu am vorbit odată așa, nu țin minte. Știu numai că mă aflam în strâmtorare când am ucis pe cel dintâi om: îmi pieriseră niște porci din turmă și-mi era rușine să spui c-au pierit și n-aveam bani să cumpăr alții în locul lor. Apoi am ucis pe al doilea, ca să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când, pentru că tu nu știi încă, urmă el mai cu avânt, cum îți fierbe și clocotește tot sângele când te hotărăști odată să pui un lucru la cale, și ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărâmi, când te-a atins c-o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit și înmiit. Aduni mereu venin și ură și mânie oarbă, și când ai adunat destulă, atunci verși cu prisos, și nu prea mult îți pasă asupra cui, numai om să fie. Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă știu alăturea cu un om ca tine.
— Îți sunt tovarăș! grăi Ghiță hotărât și rece.
— Nu te primesc! răspunse Lică tot atât de hotărât și de rece. Pe om nu-l stăpânești decât cu păcatele lui, și tot omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea mai lesne pe față, caută-i slăbiciunea, fă-l să și-o deie de gol și faci cu el ce vrei, căci unul se mânie, altul se rușinează, al treilea se zăpăcește, dar nu e nici unul care nu-și pierde bunul cumpăt și mintea întreagă. E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu știi niciodată cum s-o apuci; e azi mai mare, mâine mai mică, și când ai crede c-ai nimerit-o, dai greș: de oamenii care au asemenea slăbiciune mă feresc, căci ei te dau de gol când lumea ți-e mai dragă. Am pățit-o odată cu Pintea: n-o mai pat și cu tine.
— Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiță cam cu jumătate de gură.
— De femei, ba chiar mai rea decât aceasta, de o singură femeie”.

Tot ce e de relevat în ce privește latura feminină a lui Ghiță este relevat cu asupra de măsură în acest dialog. Ghiță vorbește, se comportă, este fascinat de Lică, sedus, de parcă ar fi o femeie și chiar mai rău decât atât, cum se exprimă Ana nu cu mult mai târziu când, singură cu Lică, răspunde prin faptă acestui adulter moral. Or, ce poate fi mai rău, dacă nu un bărbat ”îmbrăcat” în haine/comportament de muiere? Ana cedează, dar nu pentru ceea ce admira în persoana lui Lică, ci pentru că Ghiță al ei murise; cedează apoi şi dintr-un sentiment de revoltă împotriva condiției de monedă de schimb la care o condamnase Ghiță. Însă, chiar şi atunci când intră în casă, singură cu Lică, chiar şi atunci Ana mai speră la un gest salvator. Dar, pentru Ghiță, Lică e o drojdie sub puterea căreia întreaga sa plămadă dospeşte monstruos. Când, inițial, Ana refuzase ceea ce trebuia refuzat, anume invitația la joc din partea lui Lică, reacția lui Ghiță, care o împinge literalmente pe Ana spre adulter dorind parcă să culeagă fructul copacului infernal crescut din inima lui ca dintr-o sămânță a răului, este de neînţeles la nivelul unui personaj relativ rudimentar. Însă, la nivelul subconştientului său Ghiţă e stimulat ritual să jertfească pe Ana lui Lică, stimulat chiar de atitudinea mai mult decât rezervată, ascetică, afişată până atunci faţă de femei de acest ”zeu” al morții. Iar Ghiță, motivat de dorința de a prelua prestigiile ”zeului”, îi aduce această jertfă, care-i va revela caracterul iluzoriu al universului său, spulberându-l.

”— Ghiță doarme prea mult, zise ea ridicându-se.
— S-a dus și el, grăi Lică așezat.
— Cine?
— Ghiță. N-am zis că-i fac rând să plece?

Ana se întoarse cu obrajii aprinși de la el și ieși afară ca să-l caute pe Ghiță; dar ea îl văzu departe pe vale în sus călărind spre Fundureni, rămase câtva timp răcită în tot trupul, apoi se întoarse.
— Așa-i, zise ea zâmbind, s-a dus. Cu atât mai bine! Lică se ridică și făcu ca și când ar fi voind să plece și el.
— Ce vrei? întrebă ea.
— Nu spuneam că trebuie să plec?
— Să nu umblăm cu vorbe deșerte, îi zise ea. Acu rămâi. Tu ești om, Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău decât așa.
Grăind aceste, ea-și astâmpără obrajii cu palmele, își ridică cu vârful degetelor părul de pe frunte, apoi grăi, privind ca ieșită din fire împrejur:
— Rău ai făcut că i-ai trimis pe ceilalți de aici. Aș vrea să văd oameni împrejurul meu, oameni mulți, să-mi petrec, încât să ți se ridice perii în vârful capului, până ce nu cad istovită la pământ. Dar acum e bine așa: tu trebuie să-mi făgăduiești însă un lucru.
Lică privea cu mulțumire la obrajii ei aprinși, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca și caisa răscoaptă și la trupul ei înalt, mlădios și fraged. Se simțea stăpânit de dânsa și parcă voia dinadins să se lase în stăpânirea ei.
— Oricare ar fi acela, ți-l fac, zise el, întinzând mâna, ca s-o apuce.”

Ceea ce se petrece la Moara cu noroc după plecarea lui Ghiță nu indică nici măcar intenția unui situații de rapt, dimpotrivă. Iar fondul de atracție pasională încarcă în mod paradoxal gestul adulterului cu valențele unei posibilități către mântuire. Toți oamenii, chiar și în gesturile lor cele mai oribile, sau mai lipsite de speranță (Lică săvârșește adulterul așa cum îndată mai târziu smulge sfântul antimis de pe altar, cu naivitatea celui ce nu cunoaște justificarea metafizică a rânduielile pe care le încalcă), caută mai mult sau mai puțin inconștient o poartă către mântuire. Lică, tâlharul ascet, aproape inuman, înger al morții, s-a îndrăgostit. Ce este mai firesc, mai ușor de înțeles? Și cu toate acestea … rațiunea e neputincioasă, nu înțelege, singura explicația pe care și-o permite în asemenea situații este aceea a slăbiciunii de moment, scuză patetică şi paradoxală, prin care ne salvăm de atât de multe ori explicând atât de multe; nu înțelege ispita, acest ”șarpe” insinuat în sufletul incoruptibilului manipulator ca între reperele unei lumi geometrizate pe-acolo pe unde șoarecele îndoielii va fi ros vreun unghi, compromițind cercul de fier al vrăjii instaurate de asceza pasională. Lică însuși o constată neputincios: ”De femeie m-am ferit totdeauna şi acum la bătrânețe tot n-am scăpat de ea!”.

Cearta cu Dumnezeu

Îndată după consumarea adulterului, poate în momentul cel mai plin de prezent al vieții sale, ”Lică gonea cu frâul slobod şi plecat spre gâtul calului, încât trecea ca blestemul pământului printre şiroaiele îndesate, pintre tunete şi fulgere (…) dar sosind în dreptul bisericii ce stetea singură şi părăsită la câteva împuşcături deasupra satului, el îşi opri calul şi privi cu veselia gândului bun la uşa cea mare”.

După ce îl face pe Lică să se năpustească în biserică spărgându-i uşa (în treacăt fie spus, uşa bisericii cedează doar pentru că Slavici are nevoie urgentă ca ea să cedeze!) aşa cum Luceafărul ”sparge uşa” demiurgului pentru a-şi cere dezlegarea din condiția imortalității, Slavici îl confruntă cu revelația dumnezeirii; iar dacă a existat vreun moment în care pe Slavici să-l fi tentat romanul atunci acesta trebuie să fi fost. Însă Lică, deşi înțelege, spre deosebire de Dan, ce este Dumnezeu, se revoltă tocmai pentru că înțelege. Dan disperă crezând că totul decurge din mintea sa, Lică pentru că-şi înțelege eroarea: lumea nu se învârte după cum vrea el, puterea minții lui de a manipula evenimentele lumii sale este iluzorie, mai presus de toate se află Dumnezeu.

Decizia cu totul neaşteptată de a da buzna în biserică îl umanizează un moment pe Lică, cel atât de inuman de cerebral. De ce intră Lică în biserică? Nici el nu o ştie. Trecuse Lică de nenumărate ori pe lângă biserică, niciodată nu intrase, nici nu se preocupase în vreun fel de cele sfinte. Totuşi, cum trebuie să-l înțelegem în economia unei nuvele în care nimic nu a fost lăsat la întâmplare? Nu ar fi putut avea Lică revelația dumnezeirii chiar şi fără să descalece, într-un mod mai practic şi mai specific felului său de trai? Sau poate că, descoperind pur şi simplu lipsa cuțitului şi a şerparului (probe acuzatoare de netăgăduit în fața justiției) uitate lângă patul ibovnicei de o noapte, Lică ar fi făcut pe loc stânga-mprejur fără alte considerații metafizice? Şi de ce nu ar fi fost suficient pentru Slavici? Deznodământul ar fi fost acelaşi, iar considerațiile despre prezența divinității în cursul evenimentelor omeneşti ar fi putut fi plasate într-un epilog, rostite fie de bătrâna soacră, fie direct de către autor. De ce, prin urmare, are Slavici nevoie, aici și acum, de Dumnezeu? Pentru că indiferent de condiția sa morală, sau de direcția morală a vieții fiecăruia, mișcarea fundamentală, inconștientă, a oricărui om, este către lumină. Şi în ce condiții plauzibile ar putea un personaj ca Lică să aibă un dialog cu Dumnezeu? Singurul răspuns care nu adaugă încă un capitol sau două la o nuvelă deja încadrată la micro-roman, era, evident, o biserică – pentru că nimeni, ne lămureşte Slavici, nu poate scăpa, într-o biserică goală, de întâlnirea cu Dumnezeu.

”Nu era nimeni aici, nici o suflare omenească, nici un ochi să-l vadă, nici un glas care să-l dea pe față, nici o minte care să treacă peste a lui, nimeni şi nimic decât tăcerea, mirosul de tămâie şi de făclii, sfinții de pe pereți şi bătaia din când în când a copitelor de cal în piatra de pardoseală. Era însă un gând care aici trebuia să-i vină oricărui om: că este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează mințile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covârşeşte, pentru că ea pune şirul întâmplărilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scăpase de atâtea primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalți; cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice”.

Lică îşi priponeşte calul în strană, îl înveleşte cu sfântul antimis şi sfâşie cu mâinile perdeaua altarului, căci are nevoie pentru a se încălzi. Dar e ca şi cum şi-ar sfâşia canavaua propriei vieți. Şi, ca să oprească acel sunet strident, ar vrea să taie perdeaua cu cuțitul de parcă țesătura vieții sale ar înceta astfel să mai ”țipe”.

”Dar nu! el voia să aibă perdeaua; voia să o taie cu cuțitul, ca să nu îi mai foşnească în urechi. Însă cuțitul rămăsese în şerpar.

— Şerparul meu! țipă el tare şi sfâşietor, încât calul sări sperios la o parte. Şerparul meu! strigă iar, şi începu să se pipăie mereu la trup, ca şi când i-ar fi arzând cămaşa pe el, să se dea pas cu pas înapoi până ce nu ieşi din altar spre mijlocul bisericii.

Îi era frică, încât îi venea să se arunce pe cal şi să meargă şi să fugă mereu până ce nu va scăpa de el; însă Dumnezeu e pretutindenea, fiindcă pretutindenea, în tot locul şi în toate timpurile soarta omului atârnă de întâmplări a căror tainică legătură el cu mintea lui mărginită nu poate să o cuprindă.”

Comentatorii Morii cu noroc, admirând analiza psihologică aplicată personajelor, au salutat în Slavici un precursor al psihologiei occidentale. Acest fragment narativ face extrem de probabilă ipoteza preocupărilor sale de psihologie (era vorbitor la perfecție al limbii germane) odată ce structura logică a întâmplării se regăseşte în lucrarea ocultistului şi filosofului F. W. HilderbrandtDer Traum und seine Verwertung fürs Leben, apărută la Leipzig în 1875, despre care Freud notează în Interpretarea viselor: ”Acest opuscul al lui Hilderbrandt pe care l-am citat atât de des este cea mai completă şi mai bogată contribuție în problema visului pe care o cunosc” (informație furnizată de editorul lucrării Iconostasul de Pavel Florenski, Ed. Anastasia 1994, în Note, p. 252). Nu are importanță că această secvență narativă nu este prezentată de Slavici ca vis, câtă vreme arecaracteristicile visului, se derulează ca un vis şi are logica pe care împreună cu Hilderbrandt i-o atribuie teologul şi filosoful Pavel Florenski în lucrarea citată: aceea de a prilejui revenirea subiectului la conştiința diurnă, adică, în cazul nostru, la realitatea obiectivă, printr-o secvență teleologică de evenimente provocate de o cauză aflată înaintea şi nu în urma lor. Astfel, slăbiciunea de moment nu mai apare deloc ca slăbiciune, ci ca necesitate din perspectiva teleologică a unei multitudini de cauze finale amorsate de gesturi mai mult, sau mai puțin conştiente, în orice caz tainice în semnificația lor de profunzime. De ce îşi lasă Lică şerparul lângă patul Anei? Pentru că altfel nu ar fi putut urca în acel pat. De ce îl uită la plecare? Pentru că omul care se dă jos din pat nu mai avea nevoie nici de şerpar, nici de cuțit. Pentru ce atunci şi cui duce el în mână ”traista plină cu scule prețioase”? Le duce celuilalt Lică, care-l aşteaptă afară, în vânt şi ploaie, fără să mai ştie bine de ce, căci exaltarea, în special provocată de beția puterii, duce la beția sinelui, care nu mai ştie bine nici cine este, nici ce ar vrea să facă. Ce ne spune Slavici despre starea lui Lică, când îi răsare în cale biserica? Că, ”sosind în dreptul bisericii ce stetea singură şi părăsită la câteva împuşcături deasupra satului, el îşi opri calul şi privi cu veselia gândului bun la uşa cea mare”. Dacă, în acel nod adulter al infinitelor variante de viitor posibil, a fi ar fi cântărit mai mult decât a avea în sufletul lui Lică, atunci dimensiunile nuvelei ar fi fost insuficiente și am am fi avut un roman.

Pe terenul psihologiei teleologice, înțelegem faptele lui Lică, începând cu invitația Anei la dans, continuând cu împletirea biciului pentru Gheorghiță și sfârșind cu inspirația irumperii în biserică, ca secvență de trezire din ”vis” sau vehicul psihologic care îl conduce pe Lică la recuperarea caracterului obiectiv al realității și totodată la conştientizarea semnificațiilor unui fapt (iubirea, posibilitatea mântuirii) ascuns simbolic într-un altul (biserica). Întreaga lume este o biserică, în care își face fiecare de lucru uitând-o, dar care continuă să obsedeze inconștient, alimentând faptele cu dorința recuperării acestui adevăr. Tot ce face Lică (deşi, în aparență, simplă consecință a euforiei) este strigăt răzbătând din adâncul inconştientului său până când, în biserică, strigătul se revarsă în glas, dezvăluind întunecatului Lică greşeala fatală săvârşită în beția puterii şi a voluptății, iar umanului, abisalului prizonier Lică, lumina! Dar umanul este încă prea slab, prea fraged. Omul cel vechi învinge.

La fel din perspectiva personajului Ghiță: ceea ce nu fusese până acum decât cel mult o bănuială (trezită în fața gesturilor şi faptelor sale explicabile în esență, dincolo de motivațiile sale de ordin psihologic, doar prin aceeaşi frustrantă, omenească, slăbiciune) devine acum o certitudine: libertatea omului, în sens absolut, este aceea de a fi, pe când libertatea de a face îi este subordonată şi relativă.

Același lucru la Sărmanul Dionis, unde personajul Dionis visează povestea în care el este Dan, poveste structurată logic extrem de convingător, dar care se dovedeşte în final teleologică: un vehicul psihic care trebuie să-l aducă pe Dionis la înțelegerea adevăratei naturi a realității și dumnezeirii, să-l izbăvească de coşmarul unei existențe absurde câtă vreme este lipsită de curajul iubirii.

Ceea ce din perspectiva obiectivă a logicii cauzale ne-ar putea apărea ca o ”deraiere” a automatului Lică de pe traseu-i obişnuit, aproape gratuită, superfluă în economia textului, animată din perspectiva deterministă cu o logică slabă, apare din perspectiva viitorului animat de o energie logică extrem de puternică. Întreaga sa viață ne pare mai puțin justificabilă în succesiunea trecut-prezent-viitor a întâmplărilor şi trăirilor ei, decât invers. Drept indiciu și dovadă, Slavici aşează la începutul nuvelei, ca în visele din opusculul lui Hilderbrandt, trunchiul copacului trăsnit, spre care întreaga viață a sămădăului tinde aproape implacabil. E ca şi cum Lică se tot învârte prin întregul ținut în jurul copacului, neştiind că de fapt caută un loc tare în care să-şi ”odihnească” capul. Este soluția tragică a ieșirii din lumea Morii cu noroc, plămădită chiar de el, nefărtatul, cu învoirea Fărtatului, lume care nu îl consolează, pentru că nu îl consolează condiția de creatură. În paranteză fie spus, derivarea lui fărtat/fârtat de la frate<lt.fratres pentru a semnifica frăție de cruce, adică asumarea aceleiaşi sarcini, a aceleiaşi cruci, ni se pare improbabilă dată fiind diferența fonetică între fărtat/fârtat şi frate-fratres. În schimb, ținând seama că Fărtatul şi nefărtatul sunt responsabili în legendele populare de crearea pământului şi a vieții pe pământ, de ce nu am explica aceşti termeni prin chiar semnificația lor intrinsecă? Fărtat în acest caz înseamnă cel fără de tată saunenăscut, iar nefărtat, inferior în legende Fărtatului (care precizează în dialogul său cu nefărtatul cătu nu îmi poți fi frate!) înseamnă contrariul, datorându-şi existența Fărtatului.

Focul și moartea

Moartea lui Lică este mai întâi una morală şi se petrece chiar în biserică:

”Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnet; afară fulgera, şi fiecare fulger îi trecea ca un fior prin inimă; icoanele sfinților îl priveau, şi el stătea împietrit sub ele, căci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea; el îşi puse mâinile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii; îi venea să-şi scoată inima din piept, îi venea să se repeadă cu capul în zid, ca să rămâie sfărâmat la treptele altarului.”

Lică are revelația întregii lumi ca spațiu sacru, ca biserică (oriunde s-ar fi dus, el tot acolo rămânea), în care nu mai are puterea să-şi găsească locul. Când țâşneşte din biserică înapoi, către Moara cu noroc, nu-i mai rămâne decât alegerea morții. Alegerea sa e făcută, în subconştientul său e făcută, dar el încă nu o ştie, nu îşi ştie încă moartea: ”Dar el nu putea să moară; de nimic nu îi era mai frică decât de moarte: ar fi voit să trăiască mult şi lung, cât ținea lumea, ca să scape de viața cealaltă, şi o hotărâre aspră îi cuprinse mintea.

– Unul câte unul, strigă el ridicându-şi mâna dreaptă în sus, unul după altul, om cu om toți trebuie să moară, toți care mă pot vinde, viață cu viață trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte.”

De ce ar fi vrut să scape de viața cealaltă dacă nu ar fi crezut în ea? Aici, Lică este cu adevărat luciferic, îşi ridică pumnul împotriva Fărtatului, îşi desfide destinul său de muritor. El pune foc ”lumii”, ucide pe Ghiță care înjunghiase pe Ana şi, urmărit de Pintea jandarmul, fostul său tovarăş de haiducie, îşi împlineşte destinul:

”Pintea îl găsi cu capul sfărâmat de tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins de fiori în loc.

A scăpat! zise el într-un târziu. Dar asta nu are s-o ştie nimeni în lume.

Grăind aceste, el îl apucă pe mort de un picior şi îl târâ după sine până la râuleț, apoi împinse trupul cu piciorul în valuri”.

Pintea îl restituie astfel elementelor prin intermediul apei care, când nu este apă a botezului, este apa dizolvantă a morții. Restituindu-l anonimatului, Pintea îi asigură într-un fel, imortalitatea, el însuşi păstrându-şi astfel, în conştiința lumii, prestigiul şi rostul. Lică scăpase într-adevăr, scăpase de frica morții, care îl hăituise şi-l îmboldise întreaga viață – şi pe care lumea, lumea creată de el, nu avea să i-o ştie.

Ce îl distruge pe Ghiță, apoi pe Lică? La fel ca în Sărmanul Dionis pe Dan, un cuget ascuns – va să zică o iluzie din moment ce adevărul nu poate fi ținut sub obroc. O anumită simetrie a Morii cu noroc cu Sărmanul Dionis şi Luceafărul ne pare evidentă. Asemenea lui Dan, care disperă crezându-se singur în univers, raiul căsniciei lui Ghiță se va preface în iadul însingurării şi al labirintului psihologic îndată ce Ana nu va mai reprezenta pentru el decât iluzia unei realități relative la ”realitatea” înavuțirii şi a puterii, în vreme ce ”realitatea” lui Lică (iluzia lumii ca moară a norocului) va fi sfâșiată de lumina fulgerelor divine precum o noapte în cel mai întunecat ceas al ei. Aceste ecouri literare ale ”căderii” primordiale aduc o corecție și o precizare necesară, eminesciană: nimeni nu cade din rai, ci raiul dispare din jur şi mai ales din suflet: timp şi spațiu au fugit din sufletul lor, şi au rămas asemenea unor crengi uscate, din care vremea asemene a fugit – poate că înțelegem mai bine semnificația acelei păduri în ruine, de la începutul nuvelei.

Stăm de multe ori împietriți înaintea câte unui gest, sau al unei vorbe, care nu ne mai lasă loc de speranță, ca înaintea unui mort. Sărbătorim, de multe ori, lângă leagănul unei fapte, al unui cuvânt. Inutil. Fiecare gest din prezent generează un evantai de posibile continuări, probabil infinit. Ce cale va fi urmată de fiecare, ce succesiune de acțiuni, de gânduri şi sentimente, şi pentru a ne conduce la care dintre nenumăratele cauze finale şi la ce înțelegere a acestora? Depinde de măsura în care, în prezent, a fi îl copleşeste pe a avea. Ne consumăm emoțional inutil, căci nu avem de ales decât între a fi, care nu poate însemna decât a fi precum Tatăl ceresc, desăvârşiți în cele bune, şi orice altceva: a avea, a face…, privilegii ale existenței care fără a fi sunt cărări ale pustiirii. A nu fi nu există ca alternativă, de îndată ce Dumnezeu, Cel ce este, a creat lumea, circumscriind existența. Iar a fi rău nu înseamnă decât a avea, sau a făptui, dar fără Dumnezeu. Credem că acesta este gândul lui Slavici, care a continuat aici, la nivel de operă, dialogul vienez cu Eminescu, despre căderea adamică, ecuația spațiu-timp şi paradoxele sale, despre norocul omenesc şi fericire – despre câte şi mai câte. O arată, pe lângă corespondențele comentate de noi, şi prezența în operele ambilor clasici a acestei formule-cheie: gândul care trebuie să-i vină în mintea orişicui. Şi Slavici, şi Eminescu, şi Creangă, şi-au construit opera astfel încât acest lucru să se întâmple – cu o singură, evidentă, elementară, condiție.