Imagine: Bizon lingându-se, fildeș. Peștera La Madeleine, cca 14 000 ani.
Musée d’Archéologie Nationale, St Germain-en-Laye, Paris, France

– Fragment din romanul Julia 111 ani –

„Nimeni în ultimul secol nu și-a mai propus să devină sfânt”. Ei, nu e chiar așa, își zise Mateo vizibil enervat de cele citite și aruncă cartea în direcția saltelei ce ținea loc de pat. În definitiv, ce putea să știe un convertit, un om care, da, avusese legături și simpatizase cu extrema dreaptă de factură religioasă din țara sa, dar care apoi se refugiase în culcușul moale al occidentului… cum au făcut atâția și atâția intelectuali de-ai lor… au fugit. Însă, ceilalți… ei, bine, abia celorlalți el le-ar fi datdreptul să vorbească despre sfinți și sfințenie. Ca să nu mai pomenească și de lacrimi, își spuse. Nu, unui ateu într-o Franță coruptă nu i se poate ceda cuvântul, într-o Franță coruptă de un catolicism moale ca un turtoi de… de… Dar nici nu contează ce fel de turtoi… un turtoi de rahat, na! Pentru că asta era catolicismul de-acolo. Se ridică după scaun și se lasă hotărât în genunchi în fața statuii Fecioarei. Începu să se roage febril cu ochii prinși în colierele din sticlă colorată ale acesteia. Curând ochii lui Mateo, ochii săi de tânăr de numai 17 ani, se umeziră și nu dură mult până se iviră primele lacrimi.

Era seară, era târziuși aerul încins, fetidal colinei începuse de-acum a urca din acoperiș în acoperiș, ca dintr-un zigurat peste un alt zigurat, ca un animal obosit cu nervii întinși la maxim mișcându-și trupul greu peste zgomotul Rocinhei, peste vocea stomacului gol din fiecare casă și peste răbufnirile clănțănitului de măsele marca Mendoza: 9mm, 9mm, 9mm, 9mm… Favela se trezea la viață. Un colos de două sute de mii de oameni care împingea cu toate puterile sale, prin plămânii săi tuberculoși, sânge. Sânge și odată cu acesta sentimentul unei vieți pierdute și recucerite zilnic pe culmile a două coline: colina lor murdară, Fotos și colina muntelui de zăpadă, a heroinei tranzitată prin gangurile și tunelurile suburbiei. De aici, mai departe, picătură cu picătură, avea să se prelingă în venele tuturor celor șapte milioane de locuitori ai marelui ei vecin, Rio.

În fapt, era mai multă zăpadă decât sânge dacă ai fi întrebat, încărcat de răbdare și stoicism, diferitele organisme internaționale care se ocupau cu „afacerea asta” și fișierele lor de date o dovedeau din plin, însă așa le plăcea lor, faveliștilor, să-și spună: că pentru fiecare gram de heroină dăruită lumii ei donau și un gram de sânge… Bonus. Iar de aici venea poate și mândria lor iute la furie cât și un sentiment trăit intens, cu toată firea, ca-n așteptarea unei recompense… nu, nu a unei recompense imediate, monetare, aici pe pământ – de la care parcă își luaseră adio până și boșii lor – ci a unei recompense dincolo, ca plată și chiar ca o sfidare avieții de-aici. O recompensă de… după. Că nu degeaba numiseră trăgaciul Mendozei: de Deus.

Timpul se măsura întotdeauna în câte „un gram de sânge”, în tone de heroină și-n tonele de miros fetid hrănind viața și norii Rocinhei. Un amestec mortal agățându-se cu gheare lungi de tot ce prindea prin favelă, cu viață sau fără, un amestec ce sta lipit secundă de secundă, tâmplă lângă tâmplă – dacă se poate spune așa,de oameni, de pereții și de zăbrelele caselor lor, iar excepție nu făcea nici casa în care locuia Mateo împreună cu părinții și cu cei patru frați ai săi mai mici, fiecare născut unul de celălaltla o distanță de doi ani. Mateo locuia în mansarda îngustă, restul familiei în celelalte două încăperi nu cu mult mai mari de dedesubt, iar în curtea prin care ajungeai la casă, acoperită de jur împrejur ca o fortăreață cu plasă metalică grea, cei doi pitbuli ai familiei, Bruninho și Salvador.

Familia De Jesus era una dintre cele mai vechi, cu rădăcini în istoria locului întinzându-se pe sute de ani, de la țărmul Atlanticului până la cel al Pacificului și hrănise de-a lungul timpului prin vlăstarele ei, dacă nu ar fi fost interzis acum să se spună, visteria și lăcomia atâtor imperii rând pe rând. De la cel Peruan, la cel Portughez, Spaniol, apoi pe al propriului lor imperiu, Brazilian, după care și pe cel Britanic și mai nou, American. Nici unul dintre ele nu intrase sau mai bine spus, nu ieșise din istorie fără să-și fi încasat minima contribuție din partea acestei familii acum din nou sărăcite: un gram de viață.