Un personaj filosofic de viitor: Idiotul / Valeriu Gherghel

  1. În Qu’est-ce que la philosophie? (Paris: Éditios de Minuit, 1991, pp. 60-70), Gilles Deleuze şi Félix Guattari caracterizează personajul conceptual în chipul următor. El este o invenţie a filosofului, un individ la persoana a III-a, care spune „eu” şi care, într-un fel, se substituie autorului: filosoful devine un simplu pseudonim al lui.

Mai departe: personajul conceptual are „o existenţă vagă, intermediară între concept şi planul pre-conceptual”. Şi încă: „Iată un tip foarte straniu de personaj [Idiotul], cel care vrea să gândească şi care gândeşte prin el însuşi, prin intermediul «luminii naturale»”.

În istoria filosofiei, personajul conceptual a primit denumiri variate: Prietenul (Înţelepciunii), Igitur (Cel-ce-trage-concluziile), Cogito sau Idiotul (gînditorul privat, asistat doar de lumina naturală), Judecătorul „interior” (Kant), Cercetătorul (Hume), Alice pe planul de imanenţă în care Dreptatea egalează Inocenţa, în povestirile lui Lewis Carroll (p. 70).

Personajul conceptual poate avea un rol fatic (de exemplu, Idiotul, Nebunul), relaţional (Prietenul), dinamic (dănţuitorii în naraţiunile lui Nietzsche), juridic (Pretendentul la Platon, Judecătorul la Kant), existenţial (Diogene şi butoiul său).

Aş adăuga, negreşit, în consecinţa acestei liste, pe Opozant (Insipiens, Nesăbuit), invocat de sfântul Anselm în argumentul ontologic din Proslogion, pe Înşelătorul Malign al lui Descartes, şi, în sfârşit, pe Demonul lui Nietzsche. Funcţia celui dintâi e să-l dezmintă, să-l conteste pe Dumnezeu. A celui de-al doilea este să-l parodieze. A celui de-al treilea este să propună o ipoteză neverosimilă, precum în fragmentul de mai jos:

„Ce-ar fi dacă, într-o bună zi sau noapte, s-ar strecura un demon în singurătatea ta cea mai mare şi ţi-ar spune: Viaţa asta, aşa cum ai trăit-o şi cum o trăieşti şi astăzi, va trebui s-o mai trăieşti o dată şi încă de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferinţă şi fiecare plăcere, fiecare gând şi suspin şi tot ceea ce este nespus de mic şi de mare în viaţa ta, trebuie să ţi se reîntoarcă, totul în aceeaşi înşiruire – şi acest păianjen, şi această lumină a lunii printre copaci, de asemenea această clipă şi eu însumi. Veşnica clepsidră a existenţei se răstoarnă iar şi iar, mereu – şi tu cu ea, praf al prafului! Nu te-ai arunca la pământ şi ai scrâşni din dinţi, blestemându-l pe demonul care ar vorbi aşa?” (Nietzsche, Ştiinţa voioasă, IV: 341).

 

  1. Așadar, Gilles Deleuze crede că Idiota se deosebeşte, în primul rând, de metafizicianul scholastic, care în meditaţiile sale nu porneşte niciodată de la gândul propriu, ci de la gândul altora. Idiotul ar fi, în acest caz, gânditorul privat, protagonistul solitar al meditaţiei care stabileşte prin „cogito” existenţa fiinţei cugetătoare. Dar de unde vine nobilul termen de idiot(a)?

Înainte de a dezvălui secretul provenienţei acestui cuvânt (decăzut astăzi la stadiul de imprecaţie), să amintim că el apare în titlul câtorva lucrări de filosofie. Nicolaus Cusanus a folosit termenul idiota pentru a-l desemna pe omul simplu, frust, necorupt de lecturi ori de o educaţie scholastică în exces. Foarte interesant este, în acest sens, titlul unuia din tratatele sale: Idiota de mente (tradus în româneşte prin Neştiutorul despre minte).

Un alt filosof care a folosit numele într-un titlu e Jean-Paul Sartre. El a comentat biografia şi scrierile lui Gustave Flaubert, îndeosebi romanul Bouvard et Pécuchet, în lucrarea L’idiot de la famille (Idiotul familiei). Interesant e şi faptul că un filosof din secolul al XIV-lea şi-a semnat cărţile cu pseudonimul Idiota. E vorba, după o ipoteză, de Raymundus Jordanus, un călugăr augustin. Printre alte scrieri, Raymundus Jordanus a redactat şi un comentariu la psalmul XV.

Şi acum etimologia cuvântului în cauză. Termenul idiot(a) provine din grecescul idion care înseamnă propriu. La Porphyrios, idion e proprietatea care aparţine tuturor membrilor unei specii, fără s-o definească totuși. De exemplu, râsul este o însuşire proprie tuturor oamenilor, dar nu râsul îl defineşte pe om, ci raţionalitatea.

În limba latină, idiota este omul neştiutor, ignorantul, omul simplu.

 

  1. În cursul despre Etica lui Spinoza, din 2 decembrie 1980, Gilles Deleuze caracterizează în câteva paragrafe unul dintre cele mai importante personaje conceptuale din filosofie. Mă refer la idiot: Idiota. În ceea ce urmează, ofer un rezumat al pasajelor caracteristice.

Tradiţia Idiotului începe, probabil, odată cu Nicolaus Cusanus (1401-1464). Cardinalul Cusanus a fost acela care a propus tema Neştiutorului, redactând trei dialoguri bine cunoscute, în care Idiota (Neştiutorul, Profanul) e unul dintre personaje: Idiota: De Sapientia, Idiota: De mente şi Idiota: De staticis experimentis.

Cine este, totuşi, Idiota? Nimeni altul decât insul care nu a învăţat nimic şi care nu se sprijină decât pe raţiunea lui naturală. El nu deţine cunoştinţe savante. Nu e un cărturar. Nu e un om de şcoală. Nu posedă formule şi definiţii gata făcute. El dispune doar de lumina naturală. Ea nu e lumina care vine din învăţătură. Nu e nici lumina revelaţiei. Deşi, Idiota apare la Nicolaus Cusanus, Descartes însuşi a redactat un mic tratat în al căruit titlu apare acest cuvânt şi unde se vorbeşte de „cogito”.

Formula lui Descartes, „cogito, ergo sum”, este o formulă descoperită de Idiot, în calitatea lui de om al raţiunii naturale. Doar el o poate exprima. Nimeni altul. Idiotul nu înţelege (şi nu foloseşte) formule de şcoală, precum filosofii scholastici. El nu defineşte omul ca fiind un „animal raţional”. Pentru a exprima o astfel de judecată, trebuie să ştii, mai întâi, ce desemnează termenul „animal” sau termenul „raţional”. O astfel de formulă are presupoziţii explicite. Or, idiotul nu e în stare să recunoască astfel de presupoziţii.

În „cogito”, presupoziţiile sunt implicite. Idiotul intuieşte (are un „sentiment interior”) ce înseamnă „a gândi”, ce înseamnă „a fi”. Prin urmare, idiotul e omul presupoziţiilor implicite.

El se opune omului nutrit din cărţi. Omul raţiunii naturale se opune omului raţiunii savante, scholasticului. Pentru acest motiv, „cogito” e întotdeauna descoperirea (şi enunţul) idiotului. El aparţine tradiţiei filosofice occidentale.

Léon Chestov a vorbit, de asemenea, despre idiotul rus. Dar la Dostoievski, idiotul înseamnă altceva decât la Descartes: este un „idiot care îşi pierde minţile”. Mai mult: Chestov e un iraţionalist; el nu se recunoaşte în gândirea lui Descartes  (cf. Noaptea din grădina Ghetsemani). Prin romanul lui Dostoievski, idiotul ajunge în literatura rusă. Aici el se vădeşte a fi o figură mai patetică decât idiotul lui Descartes. Prinţul Mâşkin, idiotul, pare a nu şti nimic. În schimb, înţelege totul. Mâşkin e omul presupoziţiilor implicite. Al intuiţiilor.

În încheiere, aș menționa că a existat, totuşi, un teolog medieval, care şi-a semnat cărţile cu pseudonimul Idiota. Multă vreme, identitatea lui precisă nu s-a ştiut. Se presupune că numele său adevărat a fost Raymundus Jordanus şi că a trăit în secolul al XIV-lea (pe la 1380). Ar fi fost de naţiune franceză, călugăr augustin în abaţia de la Selles-sur-Cher.
Dimpotrivă, cardinalul Bellarmin a presupus că Idiota şi-a scris tratatele în jurul anului 902.

Articolul anterior
FilosofiX / Iulian Grigoriu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu