Un „remember” necesar: Școala de Piloți de Vânătoare Româno-Germană de la Galați

La începutul celui de al doilea război mondial, la Galați s-a înființat Flotila 3 Vânătoare, care avea trei escadrile, toate pilotate de aviatori încercați, bine pregătiți, cu multe ore de zbor la activ. Comandantul flotilei era Comandorul aviator Anton Mărășeascu, zis Mache, un militar de carieră, bun zburător și bun șef. La 12 octombrie 1942, când pe lângă această flotilă s-a înființat Centrul de instrucție a Piloților de Vânătoare, Comandorul av. Mărășescu a luat și comanda școlii care pregătea piloți de vânătoare pentru Flotilele 1, 2 și 3 Vânătoare, Grupurile 3 şi 4, şi subofiţeri brevetaţi piloţi de Vânătoare în Centrul de pilotaj Ziliştea.

La 11 martie, acest centru a devenit o școală de instrucție româno-germană, prin venirea la Galați a unor instructori, ofițeri și subofițeri germani, care să pregătească piloții noștri, în special pentru trecerea pe avionul german „Messerschmitt”- 109, cel mai modern tip de avion german, pe atunci.

Dar înainte de a scrie despre contribuția germană la instruirea piloților români, va trebui mai întâi să cunoaștem în ce condiții au ajuns aviatorii nemți instructori pe aerodromul de la Galați.

La începutul anului 1943, situația frontului nu era deloc bună pentru Axă. La 2 februarie, lupta pentru Stalingrad s-a încheiat cu o înfrângere răsunătoare. A fost un moment de cotitură, în care Hitler trebuia să gândească noi strategii. Nici pe frontul din Africa de Nord lucrurile nu mergeau mai bine. Cu toată rezistența italo-germană, englezii au câștigat mereu noi poziții. Chiar înainte de bătălia finală dintre Rommel și Montgomery, care a avut loc la sfârșitul lunii martie și toată luna mai, sfârșită cu un dezastru pentru Axă (250.000 soldați prizonieri, iar Rommel plecat din Africa pentru totdeauna), câțiva piloți, ofițeri și subofițeri din armata germană au fost selecționați pentru a fi trimiși în România ca instructori la Școlile de vânătoare existente aici.

Cu o zi înainte de ajungerea lor pe aerodromul din Galați, Regiunea 2 Aeronautică, Serviciul Intendeţei asigura comanda Flotilei 3 Vânătoare că, potrivit unui ordin: „Pentru întreţinerea ofiţerilor şi subofiţerilor germani veniţi în Unitate ca instructori la Centrul de Vânătoare, Statul Român suportă toate cheltuielile”. La 11 martie, pe aerodromul Galaţi au aterizat mai multe avioane germane de vânătoare Messerschmitt-Bf 109 cu instructorii germani care urmau să instruiască 150 de aviatori români în manevrarea acestei aeronave extrem de eficace în bătăliile aeriene.

La 13 martie 1943, Școala de Pilotaj Ziliştea – Buzău, care pregătise ofițeri aviatori pe avioanele de vânătoare Heinkel-He 112 şi IAR-80, și-a trimis elevii din promoția 1942 să-și continue pregătirea la Şcoala de Vânătoare Galaţi.

La comanda Şcolii de Vânătoare Româno-Germane se afla Lt. Cdor.av. Mărăşescu Anton, comandantul Flotilei, și Mr.av. Erich Gerlitz, din partea germană. Împreună cu Mr. av. Gerlitz, au mai venit la Galați: Lt. Peter Petersen, Lt. Heinz Vosagta şi trei subofiţeri, printre care Fldwb Heindrich Eric.

Instructorii români ai acestei școli erau: Locotenent Filip Gabriel, din promoţia 1941, ofiţer de legătură cu nemţii, fără stagiu de front; Adj. Maj. Stana Vasile și Cpt. av. Bocşan Ioan, șef de pilotaj numit din partea comandamentului român, care avea un stagiu de front pe Me-109 E, în Flotila 1 Vânătoare, Grupul 7, Escadrila 57 şi Adj.av. Vasile Stana, venit din Şcoala de Ofiţeri Aviatori. În urma intervenţiei SSA Dirtecţia Construcţii Aeronautice, la 1 aprilie 1943 s-a aprobat rechiziţionarea cu plată a unui imobil care să fie amenajat drept cămin pentru Şcoala de Vânătoare.

La 10 aprilie 1943 s-au prezentat la Şcoala de Vânătoare de la Galaţi noi elevi:  27 de sublocotenenţi care doreau să termine antrenamentul pe IAR-80 şi să-și completeze instrucţia în tragerile la ţintă terestră şi aeriană. După două zile, într-un pavilion al Bazei s-a amenajat un dormitor (hotel) cu dependinţe speciale pentru ofiţerii elevi ai Şcolii de Vânătoare.

O încercare de portret

Nu se cunosc prea multe date biografice în legătură cu maiorul german (de fapt, austriac) Erich Gerlitz, brav aviator, aflat pe lista așilor aviației germane din al doilea război mondial cu 19 victorii aeriene omologate și care a fost, la Galați, comandantul din partea germană al Centrului de Instruire de Vânătoare nou înființat. Dar i-am alcătuit, totuși, un portret, după victoriile pe care am aflat că le-a repurtat pe cerul Europei și al Africii, pe unde a luptat, și din relatările elevilor și instructorilor care l-au cunoscut direct.

Când a venit la Galați, era un tânăr de numai 28 de ani (a murit un an mai târziu, ca un erou, într-o luptă aeriană, undeva, pe cerul Europei). S-a născut, deci, în 1915, la Viena, în Austria. Și îi plăcea, ca oricărui austriac, muzica. Asculta și fredona cu plăcere „La Paloma”, piesa favorită a prințesei Charlotte a Belgiei, devenită împărăteasa Mexicului…

S-a încadrat pilot în Luftwaffe şi a luptat pentru Germania, zburând cu escadrilele: JG.1, JG.27, JG.5, JG.51, JG.53, JG 5. Pentru un zburător militar, important este să-și cunoască temeinic avionul, să fie una cu el, să zboare cât mai bine, să cucerească aerul, să-l stăpânească, să atingă acolo, sus, culmea existenței lui. Dacă ar putea trăi numai în aer, aviatorii ar fi cei mai fericiți… Se spune chiar că, dacă n-ar exista pământul, n-ar exista nici accidente de avion… Ei bine, acest tânăr, zburător entuziast, a repurtat, din 1939 și până la moartea sa precoce, în martie 1944, 20 de victorii aeriene dintre care 19 omologate.

În 1939, la 24 de ani, avea grad de căpitan-aviator și zbura  cu escadrila JG 51 când a doborât primul avion, un „Potez-63”, deasupra landului Renania. La 13 iunie 1940 a avut în Franța două victorii în aceeași zi, doborând un „Bloch-151” și un „Blenheim”. Iar din 21 iulie 1940, luptând pentru „Deutsches Africa Korps”, sub comanda Generaloberst-ului Erwin Rommel, a obținut alte 15 victorii aeriene, doborând opt avioane „Hawker Hurricane”, trei „Curtiss” P-40, un „Boston” III, un „Maryland”, un „Wellington” și un „Supermarine Spitfire”.

A 18-a sa victorie a sa, și ultima din Africa, a fost la 17 iulie 1942, la NE de El Alamein, la 80 Km de Alexandria, punctul cel mai estic atins de forțele Axei, unde s-au dat două lupte grele, decisive pentru soarta războiului.

O grea lovitură au primit-o piloții germani prin moartea asului aviației germane, Hans Ioachim Marseille, cu 158 victorii (151 numai în Africa), căzut la 30 sept 1942  într-un accident de avion, dar și a altor doi ași de vânătoare, Günter Steinhausen și Hans-Arnold Stahlschmidt.

A doua bătălie de la El Alamein (23 oct.- 4 nov. 1942), soldată cu victoria aliaților, a oprit expansiunea germanilor în Deșertul Vestic. După ea, Churchill a spus: „Acum, acest lucru nu este sfârșitul, nu este nici începutul sfârșitului. Dar este, probabil, sfârșitul începutului”. Iar după război, a scris: „Înainte de Alamein nu am avut o victorie. După Alamein, nu am avut o înfrângere.”.

La El Alamein există un cimitir de război, construit și întreținut de Commonwealth, unde sunt îngropați peste 7000 de militari căzuți în aceste lupte, din toate naționalitățile participante.

    Se deschide o nouă pagină…

Venirea în România a Maiorului aviator Erich Gerlitz a însemnat o nouă perioadă în activitatea lui, dar și a școlii de pilotaj de la Galați. Aici a cunoscut piloți adevărați, ca și el dedicați aviației, pe care i-a instruit în sistemul zborului fără limite și cu care s-a împrietenit. Se spunea despre el că era nu numai un bun comandant, un bun instructor, dar și un bun camarad.

Unii au spus că nemții ne-au tratat cu superioritate. Ei bine, dacă ne descopereau valoarea, cum a fost cazul aici, lucrurile puteau reveni la normalitate. Când a aterizat, la 11 martie 1943, pe aerodromul Galați, probabil pe mulți i-a frapat tinerețea lui, însă gradul, proveniența lui la „Africa Korps”, ca și cele 18 victorii omologate pe care le avea atunci în palmares, toate acestea impuneau respect.

Aviatorul Alexandru Ionescu, care i-a fost elev, l-a descris în memoriile sale („Visele se împlinesc totdeauna. Mi-au crescut aripi!”, carte postumă coordonată de Dan Antoniu, Ed. Host Models, Brașov, 2015): „…fața albă, păr blond aprins, ținuta de tânăr militar încercat. Purta bentița albastră pe mâneca vestonului, ceea ce justifica „Afrika Korps”, armata lui Erwin Rommel, din care fusese ales să conducă soarta școlii vânătorilor români. Indiferent însă din ce nație făcea parte, pentru noi era un erou. Luptase cu aviația engleză, având optsprezece avioane doborâte la activul său. Toate acestea însemnau documentul cel mai elocvent, recomandația că încăpusem pe mână bună.”

Cu elevii era foarte îngăduitor, nu-i pedepsea niciodată, orice ar fi făcut. Și asta pentru că aprecia mai mult viața pilotului decât stricăciunile avionului în caz de accident: «Maiorul Gerlitz avea concepțiile lui, ștergând cu buretele unele păreri greșite când susținea: „Un avion se fabrică în trei zile, pe când un pilot în doi, trei ani, fără să mai gândești la cei opsprezece necesari maturizarii lui.».

Când accidentau avionul, reușind să rămână totuși în viață (cum s-a întâmplat cu unul care a intrat cu un „Nardi” – „coșciugul zburător”, cum era supranumit – în acoperișul unei case), Maiorul Gerlitz îi gratula cu sticla de cognac și pachete de ciocolată: „Gratulation! Bravo, Mein Herr!”…

Odată s-a întâmplat astfel: „Maiorul german rămăsese dispus toată ziua, chiar dacă trebuise să umble puțin la voce când, vorbind cu tehnicul, le-a atras atenția asupra penelor de carburație” (…) În 21 Mai, la un zbor de patrulare, venind în formație spre teren, nu reușisem să pun roțile la timp. Aterisajul se lungise. Vedeam cum intru în escadrila de alarmă No.45, așezată în capul aerodromului. Piloții, la apariția mea, o luaseră la fugă, maiștrii, soldații săreau de pe aripi, panică. Numai cisterna și materialul volant stăteau nepăsătoare așteptându-mă să le fac praf. Vocea calmă a instructorului prin radio îmi comanda mișcările. „Dus de nas”, le executai la rece. „Ușor, ușor, puțină frână pe dreapta. Așa, bine, ușor… Palonier, da, da, e bine…”. Trecusem la un metru de obstacole. Seara, în autobuz, capitanul Stoian, comandantul escadrilei de alarmă, discuta aprins:

– Auzi, domnule! Să-mi distrugă toată unitatea. Cine o fi fost, să-i trag eu un perdaf, că… nemții aștia îi tot iartă…” » (idem, p 74).

Antrenamentele erau de dimineața până seara, extenuante, dar efortul enorm la care îi supunea le dădea aripi, îi făcea fericiți:

„Zburam în fiecare dimineață. Programați pe instructori, pe patrule, transpiram de la 4000 m în sus, strângând virajele, respectând formațiile, picajele, șirurile indiene care ne urcau, ne tăvăleau printre nori în rostogoliri, că de multe ori nu știam pe ce lume ne aflăm. Dar zău că era frumos!… Ne dădeam seama cu fiecare zi în plus că aviația militară de vânătoare este ca un început de simfonie fantastică pe care nu oricine o poate cânta.” (idem, p. 71).

Sau: „Diminețile, după gustarea luată la repezeală, ne împingeam la peste patru mii de metri, la simulări de lupte aeriene, atac avion contra avion, și alte manevre de care ne rupeam odată cu răsturnările pe-o aripă. Picajele în formații se terminau la sol, pe firul văilor, unde goana se continua, te punea în situații cât mai apropiate de zborul fronturilor de bătălie. Atacam cu imaginația orice.” (idem pp.74-75).

Cdor av. Constantin Fotescu, pilot de vânătoare, promoția 1942, după absolvirea Școlii de Ofițeri de Aviație de la Cotroceni și a Școlii de Perfecționare de la Ziliștea a urmat cursurile Școlii de Vânătoare de la Galați, începând din 10 aprilie 1943. Perioada cât această școală a pregătit piloți o consideră ca „unică în aviația română de vânătoare”. După terminarea cursului, împreună cu alți doi colegi, a fost reținut ca instructor al școlii. Iată ce povestește despre această școală și instructorii ei, mărturie consemnată de Dan Antoniu și George Cicoș în „Vânătorul IAR-80. Istoria unui necunoscut”, Ed, Modelism, 2000, pp. 137-138:

«…Conducerea, programul de zbor şi instruirea erau asigurate de comandantul şcolii, Mr. Erich Gerlitz, un vienez simpatic şi dăruit zborului (…). Mentalitatea adusă de germani era cu totul diferită de cea din şcolile noastre. Astfel, se zbura din zori şi până la căderea serii; un elev pilot putea pleca într-o mică permisie acasă cu IAR-80-ul, dacă avea aerodrome la destinaţie; în caz de accident, proritatea o avea pilotul, nu maşina; rasmutul nu numai că nu era interzis, dar chiar făcea parte din programul de instruire, la fel ca acrobaţia la joasă înălţime, individual, în celule sau cu patrula. Se zbura în draci! În trei luni s-au acumulat 55 ore de zbor – şi ce zbor!

Prima surpriză avută de noi, cei care am debarcat pe peronul gării din Galaţi, pe 10 aprilie 1943, pe o vreme în care la noi nu se zbura, a fost să vedem o patrulă de IAR-80 zbenguindu-se printre norii ce acopereau 8/10 cerul. Erau primii elevi ai şcolii, subofiţeri cu stagiu de front care acum terminaseră.

Programul de zbor a început imediat, în prima zi efectuându-se câte trei ture de pistă pe Nardi şi patru ture de pistă pe IAR-80. A doua zi am început gama de acrobaţie cu vrie, răsturnări, ranversări, looping-uri, imelmann, tonou lent (80-ul nu avea voie să facă tonou rapid) şi opturi pe verticală. Din a treia zi am început şcoala celulei, cu viraje încrucişate, acrobaţie în formaţie şi exerciţii de luptă – şeful celulei fiind instructorul de zbor. Au urmat raiduri cu aterizare la ţintă, trageri în ţintă terestră, şcoala patrulei, zboruri de rezistenţă la înălţime, cu oxigen şi barograph (80-ul depăşea cu 2-300 m plafonul de 8000 m), raiduri cu escadrila la Odessa, lupte aeriene între două escadrille, trageri în „umbră” pe Lacul Brateş şi trageri la manşe. În tot acest timp, o celulă cu muniţie de război se afla în alarmă, executându-se multe misiuni în Delta Dunării.

Se zbura din zori până la lăsarea întunericului, cu o pauză de o oră pentru masa de prânz, luată la popota Flotilei – unde, la intrarea lui Gerlitz, cineva punea la staţia de amplificare discul cu „La Paloma”, cântată de argentinianca Rosita Serrano  – nemţii erau înnebuniţi după „Sud Amerika”».

Din prima promoție de absolvenți ai acestei școli au fost selecționați cinci instructori: Sltv.av.Fotescu C-tin, Sltav. Berbecaru Mihai, Slt.av. Baltă C-tin, slt.av. Chincovici Dan și Slt.av. Dumitru  Guță.

Interesant este că, la anumite evenimente, apelativul patrulei de zbor a lui Gerlitz era „Rio”: el avea indicativul „Rio-1”, Berbecaru, coechipierul său, „Rio-2”, Fotescu Constantin, șeful de celulă „Rio-3” și Baltă Constantin, coechipierul șefului de celulă, „Rio-4”. Și începea „joaca”, venind dinspre Nord deasupra Galațiului, în formație de luptă (avantajul acestui oraș este că are câteva străzi principale paralele și foarte lungi, toate de la nord la sud; dezavantajul, că sunt și foarte… înguste!). Și coborau la joasă înălțime, printre case, așa: „Rio-1” pe strada Domnească, Rio-2” pe strada Traian, „Rio-3” pe strada Gen. Berthelot, care ducea spre Piața Regală, cu statuia lui C. Negri în mijloc, și „Rio-4” pe bulevardul „Tache Ionescu” (acum „Coșbuc), care mărginea sediul Flotilei. Este de închipuit că pe atunci circulau doar câteva mașini și trăsuri, dar ce groază trebuie să fi stârnit printre locatari și trecători!…

Aceste antrenamente, care lor li se păreau distractive, dar puteau fi foarte aproape de situații reale de luptă, erau și foarte primejdioase, evident. Dar cine mai ține cont de riscuri, când sângele clocotește în vene mai repede ca bulele de șampanie din sticlele ce încununau succesele lor la popota ofițerilor?…

Vizita Regelui

La 4 iunie 1943, Majestatea Sa Regele Mihai și Regina-mamă Elena au făcut o vizită la Escadrila de Vânătoare de la Galaţi, urmată de un dejun la popota unităţii. Iată ce relata Generalul Sănătescu în memoriile sale (Jurnalul Generalului Sănătescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.130):

Luna iunie 1943. Întrucît Mareşalul înstrăinase pe Rege cu totul de armată, am hotărît ca, treptat şi pe nesimţite, Regele să ia din nou contact cu armata. Profit de ocazia că germanii vindeau la Galaţi nişte automobile şi Regele era amator să cumpere unul, şi aranjez un program, astfel ca Regele să viziteze escadrila de vîntătoare din Galaţi, în care avea un camarad de pe cînd făcea liceul, iar Regina-mamă  să viziteze spitalele din localitate.

Pentru a se asigura de o bună primire din partea gazdelor, Generalul Sănătescu l-a chemat la telefon pe comandantul garnizoanei de la Galați, Generalul Trincu, spunându-i să pregătească o primire la aeroport a M.S. Regele Mihai cu suita, cu tot protocolul care se cuvine unui monarh. Astfel că, în dimineața de 4 iunie, avionul care l-a adus pe Rege la Galați a fost întâmpinat de o companie de onoare, cu drapel şi muzică, de față fiind toţi ofiţerii din garnizoană, generali şi superiori, împreună cu primarul şi cu prefectul judeţului (Dan Sărățeanu și Colonel D. Goțescu – n.n.).”

Pe tot parcursul dimineții, Regele Mihai s-a întreținut cu ofiţerii escadrilei de vânătoare, timp în care a avut ocazia să-și etaleze și el cunoştinţele referitoare la avioane şi motoare. Regele mai făcuse inspecţii pe front, așa că era oarecum familiarizat cu atmosfera și oamenii aflați în unitățile militare. La Școala de Vânătoare de la Galați, i-a făcut plăcere să-l reîntâlnească pe colegul său de la Școala Palatină, acum Slt. av. Radion Chiaburu, pilot de IAR-80, care venise  aici din 1942 la cursurile de perfecţionare ale Şcolii de Piloţi de Vânătoare.

A urmat un meeting aerian, cu demostrații de zbor învățat în școală. Din mărturiile lui Fotescu de la acest eveniment, reținem: « …pe Brateș s-a tras „în umbră”, iar la sfârșit, o formație de avioane „Savoia S-79”, venite de la Palace Constanța și escortate de două patrule din școală, au simulat un bombardament asupra aerodromnului, fiind întâmpinate de o patrulă de Me-109 E, cu cocarde germane, formată din trei germani, cu Gerlitz în frunte și cu subsemnatul, precum și două patrule românești de 80-uri, comandate de Cpt. av. Ioan Bocșan.»

Toată lumea a luat atunci dejunul la popotă, decizie motivată de Generalul Sănătescu, astfel: «Dinadins am dispus ca dejunul să nu se ia pe iahtul regal „Luceafărul”, care se găsea în port, ci la popota ofiţerilor de aviaţie. […] Ideea mea a fost bună, căci pe timpul mesei a domnit o atmosferă aşa de caldă, încît fiecare s-a simţit aproape de familia regală.».

Trebuie să amintim că, interioarele Flotilei 3 Aviație, devenită în timpul războiului Flotila 3 Vânătoare, erau… de lux, grație gospodarului Comandor Govella Ioan. „Covoarele plușate umpleau birourile și sălile prin care te strecurai fără să-ți simtă cineva călcătura. Pe stânga, cum intrai in hol, popota cu barul te îmbia, cocoțându-te liniștit pe scaunele înalte din fața barmanului”. Popota avea un pick-up modern și… un pian. Acolo se putea asculta orice muzică, în timp ce mâncai, ca la un restaurant clasa I (după Cpt.av. Ionescu Alexandru Aurel, idem, p.78).

«La plecarea către București a avionului regal – a continuat Fotescu – o patrulă de 80-uri, condusă de Mr. Gerlitz, având coechipier pe Slt.av. Mihai Berbecaru, șef de celulă pe subsemnatul și coechipier al meu pe Slt. av. Constantin Baltă, am făcut escorta de onoare, cam zgâlțâindu-i puțin prin trecerile razante pe dedesubt și tonourile executate în față, spre marea încântare (am aflat ulterior) a MS Regelui și încrâncenarea lui Jienescu și încă a câtorva ofițeri superiori aviatori care au mers în avionul regal. În încheiere, la un conac boieresc din apropierea Galațiului a avut loc un mare festin, la care ne-am făcut toți – români și germani – „praf”!».

Tot din mărturiile lui aflăm că Mr. Gerlitz a plecat într-un concediu în Germania, iar când s-a întors a adus un „Messerschmitt” 109 F, avion pe care Fotescu spune cu mândrie că a zburat și el.

Începutul sfârșitului

În urma unui „incident diplomatic”, cum l-a numit Fotescu, care a avut loc pe la jumătatea lunii septembrie 1943, Maiorul Gerlitz a plecat din Galați și cu el s-a desființat și școala româno-germană. Conflictul s-a produs ca urmare a interceptării, de către maior, a unor convorbiri ale unui aviator român cu englezii, situație care s-a soldat cu scandal și plecarea nemților de pe aerodromul Galați, urmată de mai multe transferuri ale unor aviatori români din unitate. „Școala (de vânătoare – n.n.) a continuat mai departe – spunea Fotescu – dar nu la nivelul impus de Gerlitz”.

Următoarea știre pe care o avem despre Maiorul av. Erich Gerlitz este și ultima sa victorie – a 19-a omologată – care a avut loc în Germania, la 22 februarie 1944, când a doborât un „Boeing B-17”, el zburând cu un avion al escadrilei JG 5, din Grupul 1, deasupra localității Muhldorf (Bayern), landul Bavaria. În mai puțin de o lună de la acest eveniment, probabil martie 1944, el a fost ucis într-o misiune de luptă.

Chiar dacă, după evenimentele de la 23 August 1944, România a întors armele împotriva Germaniei, nu putem să nu recunoaștem meritele unor luptători din armata inamică. Aviatorii, în general, după ce doborau un avion din tabăra adversă, se interesau de soarta celui pe care l-au doborât. Așa apreciază un luptător bine antrenat calitățile adversarului, chiar dacă îl învinge. Și este cu atât mai meritoriu să învingi un luptător de excepție, decât unul slab.

Viața acestui tânăr, pe care am încercat să o creionăm aici, „vienez simpatic, dedicat zborului”, cum a fost caracterizat de cei care l-au cunoscut la Galați, curajos, excelent pilot și instructor de zbor, bun camarad, a fost curmată brusc, la numai câteva luni de la plecarea din orașul dunărean. Era în anul când împlinea 29 de ani (nu știm dacă i-a împlinit) și la două luni înainte de sfârșitul războiului. S-a sfârșit ca atâția alți tineri care nu au mai apucat să vadă pace în lume, deși au luptat pentru ea. Jertfe uriașe și, desigur, inutile.

  O altă victimă inutilă

Despre Lt. av. Peter Petersen„un zburător desăvârşit şi numai zâmbet”, așa cum era caracterizat de elevii școlii de aviație de la Galați, știm că s-a născut în Brazilia și a murit la Galați. A venit aici împreună cu Maiorul Gerlitz, cu rolul de a pregăti şase instructori de zbor pentru activitatea ulterioară a şcolii, ce urmau a instrui, la rândul lor, alți 26 de sublocotenenţi rămaşi la Ziliştea, ca şi pe cei selecţionaţi pentru vânătoare din Şcoala de Pilotaj de la Tecuci.

Din nefericire, în perioada școlii, Lt. av.Petersen și-a aflat sfârșitul în condiţii stupide. În urma unei pene la motor, a aterizat pe burtă lângă comuna Tuluceşti, centura a cedat, s-a lovit cu fruntea de bord şi şi-a pierdut cunoştinţa. Filtrele de benzină s-au rupt, iar avionul a luat foc. Numai carlinga în care se afla pilotul a rămas întreagă. Pilotul, dacă ar fi fost conștient sau dacă cineva ar fi fost acolo să-l tragă afară, ar fi fost salvat. Din păcate, centura care trebuia să-i salveze viața s-a rupt, iar el, lovindu-se la cap, nu s-a mai putut mișca. A murit arzând într-o carlingă care nu a suferit în urma aterizării forţate. S-a întâmplat în 21 mai 1943, de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, și a fost înmormântat în cimitirul militar „Pro Patria” din Bucureşti, înființat de armata de ocupație germană încă din 1917.

Accidentul a produs consternare în rândul elevilor şcolii, cât şi al Flotilei, căci Petersen era un om vesel și extrem de popular şi simpatizat, atât pentru calităţile sale de zburător şi instructor, cât şi pentru zâmbetul care nu-i lipsea niciodată de pe faţă. Cel mai afectat a fost Maiorul Gerlitz, care nu concepea ca un pilot să ardă într-un avion ce nu a fost avariat la aterizare. A oprit atunci zborul timp de două zile şi a conceput el, personal, un sistem de centuri care au fost confecționate la atelierele ASAM de pe lângă Flotila de la Galați și cu care s-au echipat apoi toate avioanele şcolii.

Înlocuirea centurilor vechi, provenite de la avionul „PZL-24”, cu centurile de tip nou a fost o schimbare ce s-a efectuat ulterior la toate avioanele „IAR-80” și „IAR-81”.  A fost un accident cu efect benefic, până la urmă, deoarece, datorită insistenței și inventivității Maiorului Gerlitz, au fost salvate pe viitor multe vieți.

4 iunie 1943, aeroportul Galați. De la stânga la dreapta: Maiorul Erich Gerlitz, Regele Mihai și colegul său de la Școala Palatină, Sublocotentent Aviator Radion Chiaburu
Articolul anterior
Repere istorice despre bursa de mărfuri din orașul Galați / Marcel Capriș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut