Când eram încă în orfelinatul din New Jersey, nu mi-aș fi putut închipui că voi putea fi atât de fericită cum sunt acum. Am fost luată de acolo, antrenată în bazele militare ale marinei americane și astăzi, la vârsta de 30 de ani nu aș putea fi mai împlinită. Eu și Jason, iubitul meu încă de la 16 ani, ne-am căsătorit exact în această zi, acum zece ani și avem trei băieți superbi, tripleți, în vârstă de nouă ani. Sunt General în armata americană, mai precis în SEAL și sunt al treilea om în ierarhia conducerii celei mai mari unități din Irak.
-La ce te gândești, iubito?
Ne întoarcem dintr-o misiune din Bahrain și mai avem puțin până când ajungem la bază.
-La noi. Și la cât de norocoasă sunt să am o echipă și niște prieteni atât de minunați ca voi.
-Și noi te iubim, Daneilya! spune Lewis, cel mai bun prieten al meu.
Transporterul oprește și ne dăm cu toții jos din mașină. Aerul uscat îmi irită tenul și strâmb puțin din nas. Ai crede că după cinci tururi în Irak m-am obișnuit, dar e singurul lucru care nu îmi place și care nu mi-a plăcut vreodată.
-Merg să îi dau raportul misiunii colonelului Smith. Ne vedem la masă, le spun celorlalți.
Jason își lipește fugitiv buzele de fruntea mea și pleacă toți la dormitoare. Îmi iau poziția de drepți și bat la ușa biroului înainte să intru. Stau în poziție de drepți și facem toate formalitățile pentru simplul motiv că sunt prezenți și ofițeri sau subofițeri. Colonelul îi dă pe toți afară, mai puțin pe Jack. Jack are același rang ca și mine, dar se ocupă de partea de logistică a misiunilor. În teorie, el este mai sus din punct de vedere ierarhic, dar eu sunt mai respectată și mai bine privită, atât de superiori, cât și de cei din subordinea mea.
-Hai aici, prințesă! Colonelul Smith își deschide brațele larg și mă ia într-o îmbrățișare strânsă.
-Ce faci, Aaron? Care-i treaba?
-Uite, treceam prin niște rapoarte. Cum a fost misiunea?
-Totul ok. Nu mă știi?
Colonelul Smith, pe numele lui mic, Aaron, m-a antrenat de mică și pot spune că mi-a ținut loc și de mamă și de tată, în același timp. A fost singura figură părintească pe care am avut-o vreodată.
-Știu că sunteți cei mai buni, dar tot îmi fac griji.
-Misiunea de săptămâna viitoare rămâne? Mai aveți ceva de verificat?
-Cred că pică, îmi spune Aaron. Nu știm nimic sigur și e deja târziu.
-Eu merg pe mâna ta, Aaron. Merg să mănânc că sunt lihnită.
Merg pe culoare și doar aprob din cap de fiecare dată când cineva salută politicos. Am prioritate în rândul de la mâncare și mă așez lângă Jason.
-Ce a zis colonelul?
-Noi cinci avem liber săptămâna viitoare. Nu au date suficiente pentru misiune.
-Asta înseamnă că o să avem o ultimă lună liniștită aici, gândește Daniel cu voce tare.
Daniel este foarte tăcut în mod normal. Este de specializare lunetist. Cain este obosit după operațiunea de azi și doar învârte mâncarea prin farfurie, dar știu că este atent la discuție.
-Cred că moare de nervi Jack. Tu îți faci toată treaba, coordonezi atât de mulți oameni, iar el nu e în stare să adune niște informații.
Băieții chicotesc și ne continuăm masa. Misiunea de azi a fost destul de grea, dar ne-am descurcat. Mai am de lucrat niște acte în birou. Cred că o să mai stau câteva ore să muncesc și după o să dorm.

În birou e cel mai plictisitor. Sunt la un rang suficient de înalt cât sa nu mai fiu nevoită să merg pe teren, dar adrenalina e de neînlocuit. Încă de la început am iubit să fiu în centrul acțiunii și munca de teren mi s-a potrivit ca o mănușă. Am avansat foarte repede în grad și mi-a plăcut să îmi țin mintea ocupată. Telefonul îmi sună și văd că este Amalia. Ca este cea mai bună prietenă a mea și ea a rămas cu băieții în SUA. Este iubita lui Lewis și noi oricum locuim împreună. Răspund și cei trei băieți ai mei zâmbesc și strigă mama din telefon.
-Bună, frumoșii mei! Ce faceți? Pregătiți de școală?
-E sâmbătă, mama! spun toți trei în același timp.
-Aveți dreptate! Ce faceți azi?
-Mătușa Amalia a promis că ne duce în parc. Tata ce face?
În secunda aceea ușa se deschide și soțul meu pășește înăuntru. Întorc telefonul spre el și toți trei îl strigă entuziasmați. Partea asta a muncii noastre este cea mai grea. Este foarte greu să fii departe de familie și să îți vezi copiii crescând printr-un ecran. E foarte greu să nu poți fi acolo pentru ei la zilele de naștere, de sărbători, cinele în familie, când au un meci sau un concurs… E foarte greu. Pierdem cei mai frumoși ani din viața lor fiind departe, la mii de kilometri distanță.
-Când veniți acasă? Întrebarea celor trei mă scoate din gânduri și mă concentrez iar pe discuție.
-Încă puțin. Nu știm, dar nu mai e mult, răspund încercând să îmi țin lacrimile în frâu. În mod normal nu sunt slabă. Nu îmi place să fiu văzută într-o stare vulnerabilă.
-Ne e dor de voi!
-Și nouă ne e dor de voi, dar nu avem ce face. Suntem la muncă și nu putem pleca încă. Dar promit că o să venim acasă cât mai curând, spun și ei aprobă simultan din cap.
-Bun, mami și tati au treabă, iar noi trebuie să mergem în parc, așa că spuneți-le pa și mergeți să vă îmbrăcați.
Toți trei spun pa și rămânem doar cu Amalia pe fir. I-am auzit cum au fugit din bucătărie și s-a lăsat liniștea.
-Când vă întoarceți? întreabă ea.
-Într-o lună, răspunde Jason. Plus-minus trei zile.
Ea oftează și își mușcă buza de jos. Mereu face asta când este stresată.
-Cum sunt cei mici? O întreb și ea ridică din umeri.
-Îți dai seama că abia așteaptă să veniți acasă. Este foarte greu și pentru ei. Au început să crească și înțeleg ce implică faptul că voi sunteți acolo. Dacă ar fi fost unul dintre voi aici, poate ar fi fost mai ușor, dar și așa! Le este greu că voi nu sunteți aici. Vor să fie puternici când vorbiți la telefon, dar mereu se întristează după aceea.
-E foarte greu și pentru noi, dar știi foarte bine că nu avem de ales. Atunci când suntem chemați, suntem chemați. Nu avem ce să facem, mai mult decât să sperăm că nu o să ne prelungească șederea aici. Ordinele sunt ordine, spune Jason si eu doar aprob din cap.
-Aveți grijă unul de altul și întoarceți-vă acasă în siguranță!
-Așa o să facem. Pupă-i pe cei mici din partea noastră și distracție plăcută în parc!
Ea închide apelul și las telefonul pe masă. Jason se întoarce cu fața spre mine și mă sărută pe frunte. Apelurile astea dor de fiecare dată. Mă ridic și ne îmbrățișăm. Îi aud bătăile regulate ale inimii și căldura corpului său mă înconjoară și mă relaxează. Jason este cu aproape un cap mai înalt ca mine și are considerabil mai mulți mușchi decât mine. Îmi desface părul din coadă și mi-l lasă pe spate. Își trece degetele prin el și îmi ridic privirea spre el.
-Îți dorești să ne retragem? Mă întreabă și mă privește serios în ochi. Irisurile sale albastre îmi taie respirația la fel ca în prima zi când ne-am cunoscut.
-Nu știu. Eu nu cred că sunt făcută pentru o viață liniștită. Tu te poți retrage, îi spun și își arcuiește o sprânceană.
-Nu te las singură. Suntem împreună în toate, îmi spune și mă sărută. Haide să mergem în cameră să ne odihnim.
Aprob și ieșim împreună din biroul meu. Camera noastră de aici este destul de mică, dar măcar avem intimitate. Patul este de o persoană jumătate și încăpem destul de greu amândoi în el, dar preferăm să dormim îmbrățișați și cred că ne-am obișnuit de atâtea luni de zile.
M-am gândit mult timp să renunțăm la teatrele de operațiuni, dar tot ce este pe teritoriu este foarte prost plătit. Eu nu am avut familie și mă urăsc pentru faptul că le răpesc și lor oportunitatea de a crește într-o familie.

Suntem în sala de mese și îmi beau cafeaua. M-am trezit târziu astăzi fiindcă am adormit foarte greu noaptea trecută. Azi se pare că va fi o zi lungă de făcut acte. Sunt singură în sala de mese și cred că băieții sunt la un antrenament. Este foarte multă birocrație și prea multe hârtii de semnat.
-Daneilya, te-am căutat peste tot! Unde este echipa? Misiunea a fost devansată. Mergeți azi. Într-o jumătate de oră plecați!
-Parcă era anulată, Jack?
-Am stat toată noaptea și am făcut planuri. Pregătiți-vă și vă explic ce veți face. Mergeți pe heliport.
Mă ridic și încerc să alerg până la sala de antrenament. Cred că am făcut timp record până aici. Toți se opresc și stau în atenție când mă văd.
-Echipa mea să fie gata de misiune pe heliport în maxim jumătate de oră. Restul, continuați!
Băieții vin după mine și mergem toți să ne pregătim. Sper ca aceasta să fie ultima misiune până plecăm. Mă schimb în uniforma de misiune cât de repede pot și îmi împletesc părul, ca să îl pot strânge repede într-un coc. Îmi pun geanta de misiune și îmi iau și armele din dulap. Jason este și el gata de plecare și ne întâlnim cu Jack și cu băieții pe heliport. Elicopterul este deja gata de decolare. Primesc o tabletă pe care am niște date și ne urcăm în locurile noastre, după ce asigurăm bagajul pe care îl avem.
Îmi cuplez casca la telefonul ce merge prin satelit și mă sună Jack.
-Uite ce aveți de făcut. Vă lăsăm la periferia pădurii pe care o vezi pe hartă. La 10 kilometri depărtare, direcția sud-est sunt câteva case. În una dintre ele se află liderul talibanilor. E o misiune de CAPTURARE. Îl vreau în viață și cât de întreg posibil. Elicopterul se va întoarce peste cinci ore ca să vă ridice. Nu putem atrage atenția asupra noastră. Terenul este anevoios. Traseul pe acolo este greu. Nu vor fi decât vreo trei-cinci oamenii care îl vor păzi, deci nu ar trebui să fie greu. Aveți coordonatele. Nu vom ține comunicațiile deschise ca să nu fim interceptați. Succes tuturor!
Închidem și ne uităm toți pe harta din satelit a terenului și identificăm locul în care trebuie să ajungem. Discutăm strategia pe care o vom face să intrăm și nici nu ne dăm seama când trece timpul.
-Trei minute până la aterizare. Trei minute, repetă pilotul.
Ne punem mănuși, ca să ne dăm jos pe sfoară. Ne punem echipamentul în spate și aruncăm sfoara când primim liber. Coborâm fiecare și elicopterul pleacă. Ne-a lăsat într-un luminiș și trebuie să alergăm până la liziera pădurii, ca să fim acoperiți.
-Bun! Unde mergem? întreabă Cain.
Lewis pune GPS-ul, îi dictez coordonatele și ne îndreptăm spre cabane. Vegetația este până la brâu și se aud păsări prin copaci. Avem armele automate scoase și suntem cu ochii în patru. Nu ar trebui să dăm peste cineva, dar nu știi niciodată. Mereu e bine să fim pregătiți de orice.
-Ce mâncăm azi? întreabă Daniel.
Pe Jason îl bufnește râsul și eu îi dau un cot în coaste. Omul acesta e mereu flămând. Nu îi răspundem și ne vedem de drum. Nu îmi explic de ce e atât de liniște în pădurea asta, dacă șeful talibanilor se află aici. Poate doar gândesc eu prea mult la asta. Ne mișcăm cam cât de repede și de atent putem și ajungem în locul unde sunt construite cele trei cabane. Nu văd oamenii afară, ne scoatem binoclurile și chiar nu e nimeni.
-Nu am un sentiment bun legat de asta, spune Lewis.
-Lasă-mă cu sentimentele tale. Haide să mergem, le spun și toți aprobă.
Nici eu nu am o presimțire prea bună, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Te-ai fi așteptat ca locul acesta să fie împânzit de gărzi înarmate. Îmi propun să fie extra atentă și ne deschidem comunicațiile radio. Verificăm prima cabană pe afară și când ne uităm înăuntru e goală. Deschidem ușor ușa și chiar nu e nimeni. Același lucru îl păzim și la celelalte două. Ce e asta? Jack și-a bătut joc de noi? Suntem în fața cabanelor și ne uităm unii la alții.
Telefonul prin satelit începe să îmi sune și văd că e Aaron. Bine! Poate primesc și eu niște răspunsuri.
-Daneilya, te-am căutat în toată unitatea. Nu am dat nici peste băieți. Sunteți ieșiți?
-Aaron… Noi suntem în misiune. Nu ați devansat-o pentru azi?
-E o capcană! Nu am devansat-o. Am anulat-o.
Băieții îmi fac semne că vor să știe ce se întâmplă. Încep să se audă ATV-uri din mai multe direcții și le strig să intrăm înăuntru. Am intrat direct într-o capcană. Baricadăm ușa și ne facem niște scuturi din lăzi de lemn, întoarcem salteaua patului ca să ne protejeze și duc telefonul la ureche.
-Am coordonatele voastre. În cincisprezece minute avem suport aerian pentru voi. Aveți grijă!
-Ce facem? întreabă Lewis.

Perspectiva lui Lewis
Sunetul de ATV-uri este din ce în ce mai aproape și ne dăm seama că știu de prezența noastră. Știam eu că ceva este putred la mijloc… Știam eu că ceva nu este în regulă… Aveam o presimțire proastă. Aveam o presimțire proastă! Suntem între un birou, un pat și…
-Trebuie să rezistăm 15 minute! spune Daneilya. Vine ajutor aerian!
Încep să se audă gloanțe și geamurile se sparg în bucăți mici. Gloanțele se aud puternic și ținem capul cât mai jos.
-Nu o să rezistăm 15 minute aici, spune Daniel, ceea ce e mai mult decât evident. Trebuie să încercăm să ripostăm, dar nu prea avem cum să ieșim de aici, fără sa fim ciuruiți de gloanțe.
-Haide să încercăm ceva!
Daneilya mișcă biroul pe diagonală și se mișcă și ea ca să vadă ceva prin ferestre. Nu știu ce vrea să facă. Încearcă să se apropie de geam și nu e bine.
-Ce faci?
-Vreau să văd câți sunt afară.
-Iubito! Ai grijă!
Gloanțele se opresc și se aude gălăgie. Ce fac? Încercăm să vedem și văd că aruncă mai multe grenade luminoase aici.
Pocnesc și ne țiuie la toți urechile. Am o durere de cap groaznică și nici nu pot ține ochii deschiși. Unde sunt ajutoarele noastre? Daneilya scoate și ea grenada și o ține în mână puțin, apoi o aruncă și se aud țipete afară.
-Ascundeți-vă în colțuri! Toată lumea în colțuri! Spune Daneilya. Ne luăm fiecare câte o ușă de dulap sau ceva și ne așezăm in colțuri. Ne scoatem armele și ne pregătim de trageri. Jason e în dreapta mea în fundul camerei, Daneilya este în stânga, față, iar Cain in dreapta față. Trebuie să mai rezistăm. Știam eu ca nu îmi place ceva!
-Se va sparge ușa. Fiți pregătiți!
Ușa zboară cu totul din perete și se trag gloanțe de afară, fără ca ei să intre. Încercăm și noi să tragem, dar nu cred că nimerim din unghiurile în care suntem. O vedem toți pe Daneilya cum vrea să se ridice și se apropie de ușă. Trage prin ferestre și pot să văd cum mai nimerește pe unul-altul. Daniel îi ia pe toți cei pe care îi are în vizor, dar se apropie de noi.
Niște grenade fumigene aterizează în interior și Daneilya încearcă să arunce din ele afară. Gloanțele se opresc și începem să tragem și noi în exterior. Încearcă vreo doi dintre ei să intre în interior și noi îi omorâm. Ne apropiem și noi de ușă și încercăm să mai tragem în ei deși rămânem fără gloanțe.
Daneilya se ridică la geam și tot trage, apoi de lasă in jos. Se tot apropie de ușa și stă parcă în poziție de fugă. Ce face?
-Ce faci? Strigă Jaden la ea.
-O să alerg prin fața ușii. Voi trageți în ei cât sunt distrași.
-E sinucidere curată! strigă Daniel prin cască.
-Eu pentru voi! Până să se ridice ea, Jaden se ridică și se duce în fața ușii. Noi ne ridicăm și tragem pe automat și îi omorâm pe toți. Se face liniște de partea cealaltă, dar noi toți ne uităm la Jaden. Daneilya fuge spre el și Jaden se prăbușește la pământ în brațele ei.
-Nu! Nu! Nu!
Toți încercăm să îi oprim sângerările, dar este prea mult.
-Ai… Grijă… D-de copii.
Capul îi cade într-o parte și privirea i se defocalizează. Daneilya scoate un urlet sfâșiat și îi strânge corpul lui Jaden la piept. Încerc să iau pulsul, dar nu mai are puls. A… A murit!
Nu știu cât stăm aici, dar se aud în sfârșit elicopterele. Suspinele Daneilyei nu se opresc și realizez că am început și eu să plâng când simt gustul sărat de lacrimi pe buze. Militarii dau buzna, dar se opresc în momentul în care își dau seama ce s-a întâmplat.
A fost o capcană! A fost o capcană!
Ne ridicăm până la urmă și ne urcăm în elicopter. Corpul lui Jaden este întins la picioarele noastre și Daneilya îl ține de mână. Îmi pare că șoptește ceva, dar nu pot fi sigur din cauza elicei. Îi tremură mâinile, dar s-a oprit din plâns. Cum o să le spună asta copiilor? Cum o să facă asta?
Jack e în spatele tuturor acestora. Sunt sigur că el e în spatele acestora. Idiotul a lăsa trei copii fără tată!
Drumul înapoi la unitate este cufundat într-o liniște grea. Ne-am crescut unul pe altul. Am fost mereu acolo unul pentru altul. Am fost împreună in fiecare zi, șaptesprezece ani. Daneilya și Jason sunt… A-au f-fost împreună de la 16 ani. Sunt făcuți unul pentru altul…
Când ajungem la unitate și aterizăm, Daneilya se dă jos din elicopter și merge foarte nervoasă spre intrarea în unitate. Fug spre biroul colonelului Smith, când văd că ia o bară de metal și începe să înjure și să lovească pereții. Intru fără să bat și colonelul sare în picioare.
-Daneilya îl omoară pe Jake. Repede!
Își dă seama că e serios și alergăm spre sala de ședințe. Se pare că avea o ședință. Exact în fața noastră, de la capătul holului o vedem pe Daneilya cum dă buzna în biroul acela și urlă. Colonelul fuge înaintea mea și când ajung în ușă, vad cum ea vrea să îl lovească cu fierul acela în cap. Închid ochii și când nu aud niciun sunet, îmi fac curaj să deschid ochii. Colonelul a oprit-o și i-a smuls bara din mână.
-Dacă îi dai cu asta în cap, ajungi în fața Curții Marțiale și copiii tăi o să rămână fără ambii părinți. Gândește-te la copiii tăi!
Începe să tremure incontrolabil și se prăbușește în genunchi. Colonelul aruncă fierul acela deoparte și o îmbrățișează. Cain și Daniel îi scot pe toți ceilalți prezenți la întâlnire din cameră și îi pun cătușele lui Jake. Nu știu exact pentru ce îl acuză de îl încătușează, dar știu că după o investigație grea va ieși la iveală ce a făcut.
Rămânem toți aici și Daneilya scoate niște sunete de durere ce îți zguduie lumea de sub picioare. Știu că ar fi preferat să fie ea în locul lui. Știu că ar fi sărit în fața gloanțelor pentru oricare dintre noi.

*

Adoarme plângând în brațele colonelului și acesta se ridică cu tot cu ea. Mă ridic și eu de lângă perete și văd că este ora 5 dimineața. Fac un calcul și îmi dau seama că e ora 22:30 in SUA. După ce ajung și eu în camera mea, decid să o sunt pe Amalia. Aceasta răspunde după două tonuri și îmi dreg glasul.
-Hei…cei mici dorm?
-Da… Ce faceți? Totul ok?
-Mergi în camera ta, te rog…
O aud pe aceasta mișcându-se pe acolo și apoi închide ușa.
-Uite… Vom veni mai repede în SUA. Am căzut într-o capcană. Jaden e… mort.
O aud pe aceasta că e șocată și nu spune nimic câteva secunde bune.
-Nu le spune celor mici! Daneilya e distrusă.
-Normal. Nu spun nimic încă. Aveți grijă de ea!

*

Avionul a aterizat pe pistă și trebuie să ne dăm jos. Daneilya i-a ținut mâna lui Jaden tot drumul. Mi-a părut că nu a clipit ore bune. Nu cred că a mai dormit de acum două zile și este foarte trasă la față. Este ora 9 dimineața acum, deci băieții sunt la școală. Corpul lui Jaden este luat de o echipă pentru a fi pregătit de înmormântare și noi mergem spre SUV-urile noastre pentru a ne îndrepta spre casă. I-am promis lui Jaden că dacă vreodată se va întâmpla ceva cu el, voi avea grijă de ea și exact asta intenționez să fac. El a fost cel mai bun prieten și al meu și știu că și-ar dori să nu o vadă în starea în care este acum. Daneilya nu a scos niciun cuvânt de aproape trei zile.

*

Îmi e frică de cum vor reacționa cei mici. Îi urmăresc pe geam cum aleargă spre ușă, bucuroși fiindcă ne-au văzut mașinile. Daneilya este în bucătărie și îi așteaptă. S-a oprit din plâns acum vreo oră, dar tot nu a vorbit. Cei trei pitici intră alergând pe ușă și își îmbrățișează mama de cum o văd. Când întreabă de tata, ea începe să plângă și înțeleg. Chit că sunt mici, înțeleg. Înțeleg mai bine decât ne putem da noi seama. În momentul acesta plângem toți din cameră și mă găsesc dorindu-mi ca totul să fie doar un vis urât din care mă voi trezi. Din păcate, cele mai urâte coșmaruri ale noastre se transformă în realitate și acum vine întrebarea cea mai dureroasă: Merită toate aceste sacrificii sau viața celui mai bun prieten al meu a fost curmată în van?

Beatrice Bocănială este elevă în clasa a XI-a la Liceul „Emil Racoviță” Galați.
Profesor: Constantin Mariana