Universal şi contextual-istoric în evolutia spiritual-culturală a postmodernității / Acsinte Dobre

La baza mentalităților şi a proiectelor formativ-educaționale ale societății capitaliste din ultimele două secole domina dictonul „Timpul înseamnă bani”. Din această perspectivă globală se supraapreciau exercitarea tehnico-practică a rațiunii, realizările material-practice şi cunoştințele solidare cu acestea din urmă. Pentru omul burghez clasic, weberian, tot ce nu se prezenta ca funcțional, utilitar era disprețuit în numele rațiunii instrumentale, ca frivolitate şi pierdere de vreme. Gândirea umanistă, interogativă, creația multor artişti erau respinse şi ele ca divertismente risipitoare. Heidegger însă s-a ridicat contra unei asemenea perspective limitative, remarcând solidaritatea dintre tehnica înțeleasă ca forma supremă a conştiinței raționale şi absența meditației, incapacitatea organizată de a ajunge prin sine la un raport cu „ceea ce este demn de a fi supus întrebării”.

Răsturnând unele dintre mentalitățile burgheze clasice, capitalismul contemporan, ghidat de alte sloganuri (precum „Îmbogățiți-vă!”, „Distrați-vă!”) promovează hedonismul, descoperă utilitatea inutilului, cucereşte metodic domeniul plăcerilor, al multiplicității trebuințelor şi depăşind perioada când cultura era „risipă dăunătoare”, ridică de această dată, oricare amuzament la rangul de cultură. „Nici o valoare transcendentă – remarcă A. Finkielkraut – nu trebuie să poată frâna şi nici condiționa exploatarea timpului liber şi dezvoltarea (hiper)consumului” (Înfrângerea gândirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 140). Cultivarea sistematică doar a individualismului şi egoismului micilor plăceri, dorințe, hobby-uri nu înseamnă împlinirea autonomiei subiectului uman, cerut în marele proiect al Iluminismului.

Kant, în eseul notoriu despre „Ce este iluminismul” se ridica împotriva stării subiectului care ar consta în a accepta pasiv să fii pus sub tutela altuia. În contrast puternic cu această stare de minorat, era promovată autonomia în sensul moral deplin, anume ca responsabilitate a judecății proprii. Respectiva autonomie deplină nu exclude, desigur, variate raportări la „altul” (de exemplu, raportul maestru – discipol ş.a. ), ci vizează o opoziție acută față de raportări de tipul : dominator – sclav. Tocmai pentru a întări o autonomie nuanțată, Kant proclama – în acelaşi eseu –  îndemnul revigorant sufleteşte: „Îndrăzneşte a învăța, a gusta, a savura prin tine însuți”. Totuşi, înlăturarea constrângerilor legate de structuri comunitare puternice anterioare, precum breslele, confesiunile religioase, castele, clasele sociale ş.a. nu a echivalat cu o condiție suficientă pentru a asigura libertatea spiritului şi autonomia. Un mare merit al gânditorilor iluminişti – adesea minimalizat sau ignorat în prezent – constă nu numai în afirmarea voinței lor ferme ca oamenii să fie liberi de a-şi realiza interesele lor particulare, ci mai ales, a nevoii de educație şi de pregătire a lor pentru a înainta cu gândirea şi creația mult dincolo de aceste interese limitate şi excesiv datate istoric. Potrivit aceluiaşi A. Finkielkraut, în prezent, când tehnoştiința, prin intermediul TV şi al calculatoarelor, promitea să poată introduce bogăția cunoştințelor, a culturii în fiecare casă, „o mentalitate nouă, proprie hedonismului şi logicii consumului, limitează drastic orizontul culturii, al înfloririi creativității spiritului uman. Conglomerat efemer de necesități aleatorii şi pasagere, individul postmodern a uitat că libertatea este altceva decât posibilitatea de a-ți schimba lanțul (inclusiv cu telecomanda aparatului TV) iar cultura însăşi e mult mai mult decât dorință îndeplinită” (ibidem, p.143 ). Putem considera, pe bună dreptate că Şcoala generalizată, cu importanta ei funcție de apropiere, prin educație, a membrilor corpului societății (anterior prea divizați) era ghidată de o mare idee a secolului luminilor potrivit căreia nu există autonomie fără gândire umanistă şi nici respectiva gândire fără educație.

Unii gânditori contemporani (de ex. G. Lipovetsky) se raportează critic şi ironic la degradarea culturii în capitalismul postindustrial, neconsiderând însă, ca alternativă, decât o cultură convențional-rigoristă, solidară cu regimuri politice totalitare. Ar fi, aşadar, admisibilă o degradare lentă a culturii, întru cât altă opțiune n-ar putea fi decât represiunea totalitară, inclusiv în planul spiritual şi educațional. Iată ce remarca Lipovetsky în a sa Eră a vidului: „E inutil să desnădăjduieşti, slăbirea voinței nu e catastrofală, nu ne pregăteşte pentru o umanitate supusă şi înstrăinată, nu anunță prin nimic reîntoarcerea la totalitarism; apatia dezinvoltă reprezintă, mai degrabă, un zid împotriva răbufnirilor de religiozitate istorică şi a marilor proiecte paranoice” (apud A. Finkielkraut, op. cit. p. 144). Nu se poate ocoli însă, într-o gândire meditativă vie, următoarea interogație: o eventuală pătrundere violentă a puterii în viața particulară justifică, oarecum prin contrast, „agresiunea îmbietoare a muzicii de ambianță (cu prea mulții săi decibeli) şi a publicității (adesea excesiv erotizantă)?; înregimentarea forțată a maselor dă dilemelor indivizilor de azi, captați de toate şi de nimic, în Disneyland-ul culturii forma unui exercițiu suveran al autonomiei iar universul telecomenzii TV le-ar apărea drept singura şi cea mai bună dintre lumile posibile?” (ibidem, p. 145). Dacă ne referim, aşadar, la mulți dintre oamenii din societatea occidentală postmodernă, având o educație şi o cultură peste medie, constatăm că ei manifestă adesea o indiferență dezarmantă față de mari proiecte şi cauze politico-sociale. O asemenea mentalitate are ca urmare – cu sau fără intenție –  abdicarea în fața forței, a violenței unor grupuri şi organizații oculte, inclusiv a terorismului intern sau extern. Abandonarea valorilor centrale ale iluminismului – libertatea şi autonomia spiritului, egalitatea cetățenească, solidaritatea pentru o educație şi o împlinire umană în comunitate – este strâns dependentă de un anume spirit de colaborare, (cel mai adesea interesat) cu cei care s-au instalat la putere, pseudodemocratic.

  1. Ricoeur sublinia nevoia unei regândiri mai adecvate a conceptelor emblematice ale bunei guvernări, precum libertatea, prosperitatea, securitatea şi solidaritatea socială, concepte care iau frecvent, în discursul politic demagogic, accepțiuni derizorii, în acord cu multiplele dorințe şi iluzii nesustenabile. În acest sens, în măsura în care societatea civilă – ca domeniu al intereselor în competiție – nu generează legături organice între pesoanele concrete, organizarea şi instituțiile politice apar ca singura cale contra fragmentării socialului în indivizi quasi-izolați. Individul nu devine superior uman decât sub condiția integrării în instituții; ceea ce înseamnă că datoria de a servi aceste instituții este o condiție pentru ca agentul uman să continue de a se dezvolta. Instituțiile şi regimul politic democratic nu elimină conflictele. Mai mult, conflictele în lumea de azi se multiplică, dar aceste conflicte sunt negociabile, după reguli de arbitraj recunoscute. Nu există, totuşi, o instanță, un loc de unde domeniul societății să poată fi observat şi determinat complet, încât discuțiile să fie închise şi soluțiile să fie absolute. Există rațiuni pentru care oamenii preferă democrația față de un regim totalitar, în ciuda discuțiilor despre fundamentele de legitimitate ale regimurilor democratice. Aceste rațiuni sunt instituite tocmai de elemente care sunt constitutive marii voințe de a trăi împreună. Ele întrețes pretenții de universalitate şi factori istorici localizați în timp şi spațiu, contingenți. În asemenea rațiuni se suprapun mai multe moşteniri culturale precum: proiectul iluminismului (care, după J. Habermas, nu s-a încheiat), dar şi asimilări şi reinterpretări ale tradițiilor culturii iudaice, greco-latine şi creştine, ce au trecut prin filtrul critic iluminist şi postiluminist.

În cadrul multiplicării conflictelor din societățile moderne şi post moderne,s-a propus (vezi P. Ricoeur, Soi-me`me comme un  autre, Ed. Seuil, Paris, 1990), a se apela la Etica argumentării, pentru a explicita raporturile prezente complexe prin variate opoziții şi armonizări între universalism şi contextualism. Argumentarea nu va fi, aşadar, înțeleasă doar ca un alt joc de limbaj, alături de altele, ci mai ales ca o expresie a exigenței de universalitate, în metalimbajul logico-argumentativ. Respectiva expresie asumă, totuşi, inevitabil, medierea altor jocuri de limbaj (din cercetarea ştiințifică, din politică, din viața cotidiană etc.), cu obiectivul de a dezvălui, din pozițiile aflate în situația de confruntare, cele mai bune argumente care să apropie şi să convingă pe protagoniştii conflictelor dezbătute. De exemplu, în cadrul practicilor politice ce vizează bunuri (ca buna guvernare, legitimiatea organizării democrației ş.a.), care transcend pe acelea din viața curentă, se va urmări – prin etica argumentării, anumite conținuturi ce țintesc, dincolo de intermedierile instituționale, o viață împlinită, cu şi pentru ceilalți coparticipanți, în instituții juste. Este permanent nevoie să se întărescă articularea între deontologia generală (mai ales legi) şi variatele activități ghidate teleologic; ceea ce îşi află expresia cea mai înaltă – chiar dacă fragilă – în echilibrul bine gândit între etica argumentativă şi convingerile reale, bine cântărite.

Prezența unor grupuri cu tradiții culturale (inclusiv religioase) diferite, uneori opuse față de cele ale națiunii majoritare generează, în prezent mai ales, mari controverse. Acceptările unor valori ale acestor grupuri, în cadrul ideologiei multiculturalismului sunt fecvent încriminate de ipocrizie şi etnocentrism mascat. Pentru depăşirea unor asemenea conflicte, Ricoeur va propune să asumăm, în toată complexitatea sa, următoarea situație paradoxală: „Pe de o parte să menținem pertinența universală ataşată deja la unele valori (unde admitem că universalul şi istoricitatea se întretaie); pe de altă parte, să oferim discuției această pretenţie – chiar şi a majorităţii comunităţii – nu la un nivel doar formal, ci la nivelul convingerilor inserate în forme de viaţă concrete. Vom reţine din asemenea discuţii şi forme de viaţă că fiecare participant la dezbatere trebie să admită că alte universale procesual-vii sunt scufundate în aşa-zise culturi exotice. Un consens asupra acestor universale poate apărea dintr-o recunoaştere mutuală, respectiv din admiterea şi a altor adevăruri posibile, ca propuneri de sens, care ne erau, mai înainte, străine.” (P. Ricoeur, op. cit. p. 336). De asemenea se vor admite, desigur cu eforturi de dialog multiplu, universale în context (cu statut potenţial, deschis) spre a ne apropia de un echilibru adânc reflectat, între universalitate şi istoricitate. Căi reale în cadrul unei asemenea direcţii sunt dezbaterile, criticile unde „convingerile sunt invitate să depăşească convenţiile adesea prea rigide ; iar la capătul unei ample istorii, încă de parcurs, se va putea spune care dintre universalele pretinse vor deveni universale recunoscute de acum încolo de către persoanele reprezentative ale tuturor culturilor în interacţiune” (idem). O asemenea desfăşurare a înţelepciunii practice presupune o nuanţată „artă a conversaţiei”, în care etica argumentării se pune la încercare în conflictul convingerilor. Tocmai prin „traversarea conflictelor, prin medierea discuţiei publice, a colocviului amical, a convingerilor împărtăşite se constituie roadele înţelepciunii morale în acţiune, vizând universalul contextualizat.” (idem).

Asemenea căi şi mijloace de armonizare a opţiunilor valorice universale cu situaţii şi convingeri contingente, variate, chiar opuse, solicită eforturi de cunoaştere şi autocunoaştere, de organizare colectivă, de înaintare treptată, în timp, învăţând mereu să trăim şi să creăm lumea noastră paşnică, împreună.

silhouette-of-the-head-brain-and-pulses

Articolul precedent
Cercul absurdului la Lev Şestov şi limitele identităţii personale / Bogdan George Silion
Articolul următor
O perspectivă non-teistă asupra divinului în creştinismul post-iluminist. Teologia naturalist-panenteistă a lui Fr. Schleiermacher / Ovidiu Nedu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu